Organismul uman funcționează pe bază de simțuri.

Fără ele viața ar fi deosebit de dificilă. Gândiți-vă doar la cei ce nu au niciun gust pentru mâncare. Apoi la cei ce și-au pierdut auzul și trăiesc într-o tăcere supărătoare. Sau cât de amară este viața celor ce sunt lipsiți de vedere, având parte doar de întuneric.

Este un har și o deosebită binecuvântare atunci când toate simțurile „lucrează” la capacitatea normală. Este uimitor modul cum Creatorul ne-a întocmit și apoi ne-a dat suflare de viață. Putem spune ca și psalmistul: „Mă bucur că sunt o făptură așa de minunată! ”

Simțurile cu care suntem înzestrați sunt necesare atât în viața pământească cât și în cea spirituală.

Ucenicii au scris despre importanța lor:

„. . . ce am auzit, ce am văzut și ce am pipăit cu mâinile noastre cu privire la Cuvântul vieții” (1Ioan 1/1)

Iar Solomon explică sensul pildelor scrise de el:

- pentru cunoașterea înțelepciunii.

- pentru înțelegerea cuvintelor minții.

- pentru căpătarea învățăturilor de bun simț. (Proverbe 1/2, 3)

Așadar, bunul simț este de o importanță deosebită și nu are culoare religioasă. El nu aparține unei religii ci este o virtute care înfrumusețează viața fiecărui om.

Bunul simț în relația cu semenii noștri înseamnă: respect, bunătate, toleranță și nelipsita „floare de nufăr” - rușine.

Însă apostolul Pavel este nevoit să scrie despre o categorie de creștini care au fost oameni cu „simțuri bune”, dar pe parcurs el observă că și ei „. . . și-au pierdut orice pic de simțire” (Efes. 4/19).

Înțeleg de aici că drumul de la „simțire” la „nesimțire” nu este chiar atât de lung. . .

Una din „componentele„ bunului simț - rușinea. Dacă ar exista așa ceva n-am mesteca gumă în timpul slujbei, n-am sta pe facebook și n-ar suna telefoanele cât suntem în „casa de rugăciune”. Nu.

Rușinea ne determină să nu confundăm Biserica cu un club de distracție, ci mai degrabă mă determină să spun ca și Iacov: „Cât de înfricoșat este locul acesta. Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerului! ”.

Bunul simț înseamnă bunătate.

Printre îndemnurile scrise celor din Roma, autorul îi are în vedere pe cei ce se bucură, dar îi are în vedere și pe cei ce plâng. Ar fi cea mai frumoasă invitație pentru noi dacă am fi îndemnați doar să ne bucurăm cu cei ce se bucură. Însă îndemnul continuă: „. . . plângeți cu cei ce plâng. ”

Apoi generalizează: „Aveți aceleași simțăminte unii cu alții. ” (Romani 12/16a)

Suntem îndemnați să simțim cu cel bolnav, cu cel lipsit, cu cel singuratic, cu cel descurajat și cu cel căzut.

Am învățat din Sfânta Scriptură că Biserica nu este doar o organizație (instituție) de oameni ultrareligioși, ci ea este un organism viu. Dacă aceasta este adevărat, atunci toate „mădularele” ar trebui să simtă unele cu altele. Armonia perfectă din trupul uman ar trebui să fie și în Biserică. Din păcate însă, nu este chiar așa. . .

Însuși Dumnezeu a deplâns indiferența și răceala care era între „mădularele trupului” și mai ales a celor care erau datori să slujească pe bază de „simțuri”. În Ezechiel 33/4 citim:

„Nu întăriți pe cele slabe, nu vindecați pe cea bolnavă, nu legați pe cea rănită, nu aduceți înapoi pe cea rătăcită, nu căutați pe cea pierdută. ” Nu și nu. . .

Era un „muribund” ce zăcea la marginea drumului. Pe lângă el a trecut un levit. Era omul cel mai potrivit să-i întindă o mână de ajutor. Dar el a considerat că „programul lui de lucru” s-a terminat și că toată activitatea lui pentru ziua respectivă se încheiase prin slujirea la templu.

A trecut pe lângă el și un preot (păstor duhovnicesc) dar spre nefericirea celui căzut și păstorul era în afara programului de lucru, iar în aceea zi tocmai ținuse predica de bază ce conținea multe explicații teologice care este posibil să-l fi epuizat fizic. Șansele muribundului de a fi ajutat s-au diminuat și din cauza faptului că  nu figura pe agenda de lucru din ziua respectivă a duhovnicului. Așa că a trecut și el nepăsător pe alături. . .

Dar un samaritean (care nu făcea parte dintre religioșii vremii de atunci și nici dintre cei de acum) „s-a oprit, i-a legat rănile, a turnat undelemn și vin, apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han și a îngrijit de el”.

Îndemnul rămâne același:

„Du-te și fă și tu la fel! ”