„…Nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34)

     Astăzi, un alt fragment din Max Lucado: „Totul începe cu o picătură. Cineva îți ocupă locul de parcare, sau îți sare în față pe autostradă, chelnerița se mișcă cu viteza melcului și tu te grăbești, iar pâinea prăjită e arsă… Dacă aduni toate aceste picături, aparent inofensive, de enervare, vei obține o găleată plină de furie. Nu avem încredere în nimeni, ne arătăm colții când cineva se apropie de noi, devenim un „butoi cu pulbere” care, în prezența cantității potrivite de tensiune și de teamă, ar putea exploda. Nu putem nega existența mâniei. Dar cum o ținem în frâu? Domnul Isus a zis despre cei care L-au trimis la moarte: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34). El i-a văzut pe acești oameni însetați după sânge și moarte nu ca pe niște ucigași, ci ca pe niște victime. El a văzut pe chipurile lor nu ură, ci confuzie. El nu i-a văzut ca pe-o mulțime militantă, ci ca pe niște „oi fără păstor” (Marcu 6:34). Ei nu știau ce fac și nu aveau nici cea mai mică idee. Erau o adunătură furibundă, înnebuniți de ceva ce nu puteau vedea, așa că s-au răzbunat, pe Dumnezeu. Ei nu știau ce fac… și în majoritatea cazurilor nici noi nu știm! Oricât am vrea să negăm acest fapt, noi suntem niște oi fără păstor, născuți în păcat și înspăimântător de aproape de veșnicie. Suntem incapabili să răspundem la propriile noastre întrebări despre dragoste și suferință, nu putem dezlega secretul îmbătrânirii, nu știm să ne vindecăm propriile noastre trupuri sau să ne înțelegem cu partenerii noștri. Ceea ce doresc să subliniez este următorul lucru: Mânia necontrolată nu va face lumea mai bună, însă înțelegerea plină de simpatie – da! Când vom începe să acționăm nu de pe poziția mâniei, ci a compasiunii, vom înțelege că luminile s-au stins și că mulți bâjbâie în întuneric. Așa că – fii lumină!”