„Domnul este lumina şi mântuirea mea: de cine să mă tem?” (Psalmul 27:1)

     Ce speranță sau ce ajutor are ateul ori agnosticul? Niciuna! Scriitorul și editorialistul William Oscar Saunders scria la jumătatea secolului XX în American Magazine: „Aș vrea să vă prezint unul dintre cei mai singuri și mai nefericiți oameni de pe planetă: omul care nu crede în Dumnezeu. Vi-l pot prezenta fiindcă eu însumi sunt unul dintre ei; veți avea astfel o reprezentare a agnosticului sau a scepticului din propriul vostru cartier, căci astfel de oameni sunt peste tot. Veți fi surprinși să aflați că agnosticul vă invidiază credința în Dumnezeu,  credința fermă într-o viață de apoi în ceruri și siguranța că vă veți întâlni cu cei dragi într-un loc unde nu va exista nici tristețe, nici suferință. El ar da orice să fie în stare să îmbrățișeze acea credință și să fie mângâiat prin ea, însă pentru el există doar mormântul și persistența sau risipirea materiei. După mormânt tot ce poate el vedea este dezintegrarea materiilor din care este alcătuit corpul și personalitatea, dar în această viziune materialistă, nu găsește nici extaz, nici fericire… Poate la suprafață va brava, dar nu este fericit. Uneori tânjește după un toiag pe care să se sprijine,  pentru că și el poartă o cruce. Pentru el, acest pământ nu este decât o barcă plutitoare pe apele neînțelese ale eternității, fără niciun orizont la vedere. Inima lui tânjește după fiecare viață prețioasă de pe această barcă – care plutește, plutește, plutește, nimeni nu știe încotro…” Însă când îți pui încrederea în Hristos, poți spune fără clar și fără teamă, ca psalmistul: „Domnul este lumina şi mântuirea mea: de cine să mă tem?”