Războaiele Domnului-izbȃnda bunătăţii

 « Iartă, te rog, vină roabei tale, căci Domnul va face domnului meu o casă trainică;  iartă, căci domnul meu poartă războaiele Domnului şi niciodată nu va fi răutate în ține.  »,  1 Samuel 25:28

Versetul de mai sus se referă la episodul în care Abigail îngenunchează și se roagă de David să ierte casa lui Nabal, s-o cruțe, cu toate că David era gata să o treacă prin foc și sabie, ca urmare a aroganței și a răutății agresive afișate de Nabal, vis-à-vis de cererile lui David. (David și oamenii săi erau flămȃnzi, hăituiti și ceruseră de-ale gurii de la Nabal, amintindu-i și faptul că l-au protejat și, mai ales, i-au păzit averea, oile și slujitorii de pe cȃmp, în fața atacurilor diverșilor tâlhari.)

Răspunsul lui Nabal este unul tipic pentru toți oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau care s-au depărtat atât de mult, încât nimic din valorile lui Dumnezeu,  precum mila, adevărul, dreptatea, îndurarea, bunătatea, nu-i mai mișcă.

Aș dori să ne mai concentrăm puțin asupra acestui pesonaj, numit de-altfel Nebun (aceasta este traducerea numelui Nabal), pentru că « Nebunul zice în inima lui « Nu este Dumnezeu ! ». S-au stricat oamenii, fac fapte urȃte; nu este niciunul care să facă binele.  », Ps. 14 : 1

Nebunul nu este cel cu mintea înceată, slabă, ci acela care se ridică împotriva lui Dumnezeu și a ceea ce prețuiește Domnul. Desigur, el este și răzvrătit,  iar toți cei din această categorie se comportă cu multă sumetie, părându-li-se că nimeni și nimic nu le poate stă împotrivă. (Dar, știm și sfȃrșitul lui Nabal, cum a doua zi chiar, a făcut un atac de cord, murind dupa 10 zile.)

În total contrast, Abigail era nu numai o femeie frumoasă, bună, credincioasă, smerită (a ȋngenunchiat în fața lui David), dar și o femeie cu multă înțelepciune, pricepere și chibzuință. Toate aceste calități sunt de la Domnul, pentru că ea însăși îi amintește lui David că el poartă « războaiele Domnului ». Demersul ei este făcut nu numai ca să scape o mulțime de suflete, de la stăpân la slujitor, altfel ar fi fost uciși toți, ci și ca să  îi reamintească lui David de drumul  și ungerea lui spirituală, adică de menirea lui, aceea de a lupta cu răii și cu păcatul, adică de a fi un soldat al Domnului.

Intelepciunea aceasta nu este doar rodul unei temeri acute, într-o situație de criză, ci vine de la Isus Cristos, pentru că are ca scop final victoria, gloria Domnului.  « David a zis Abigailei: "Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Israel care te-a trimis astăzi înaintea mea!  Binecuvântată să fie judecata ta şi binecuvântată să fii tu, că m-ai oprit în ziua aceasta să vărs sânge şi mi-ai oprit mâna!  », 1 Samuel 25 : 32-33.

Însă cel mai important  punct al versetului și al întregului pasaj, consider că este  faptul că războaiele Domnului (și pe acestea trebuie să le avem în față) nu pot fi purtate cu răutate în inimă.

David avea dreptate să se mȃnie pe Nabal. Îi făcuse bine, fără ca Nabal să-i fi plătit ȋn avans, iar acum ȋi cerea ajutorul.  El, David, era unsul lui Dumnezeu, tot Israelul știa aceasta, chiar dacă era fugărit de împărat.   Nabal i-a amintit ca o șfichiuire, ca un bici aspru pe obraz, cum că sunt multe slugi care pleacă de la stăpâni în zilele acestea (de atunci, dar și de acum). Practic, l-a umilit, nu numai că l-a făcut slugă, dar i-a șters tot statutul pe care îl avea și avusese, de ginere al împăratului, dar mai ales de viitor împărat și, nu oricum, ci ales de Dumnezeu.

Omenește vorbind, mȃnia lui David era justificată.

Și totuși, războaiele Domnului nu se pot purta cu răutate, pentru că războaiele Domnului nu se poartă împotriva sângelui și cărnii, ci împotriva duhurilor răutății, ale stăpȃnirilor Ȋntunericului.   « Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti », Efeseni 6 : 12.

Războaiele Domnului se referă la lupta împotriva păcatului, interior sau exterior, a tendințelor noastre venite din firea pământeasca. Fiecare dintre noi este (sau ar trebui să fie) un ostaș al Domnului, gata să  se bată cu răul din noi și din lume, gata să stea în poziție de luptă împotriva cărnii și a duhurilor rele.

Dar răutatea nu poate fi învinsă de răutate, ci, paradoxal, victoria nu poate veni decât prin… bunătate, ȋn suflet și ȋn fapte.

« Nu te lăsa biruit de rău, ci biruie răul prin bine », Romani12 : 21.

Și noi cădem pradă mâniilor, enervărilor de tot felul, de la vorbele care ne aţâţă mȃnia și mândria, la diferitele situaţii când statutul nostru, familia noastră și alte lucruri dragi sunt ofensate. E bine să le apărăm și trebuie să o facem, dar nu cu răutate, nu cu orbirea provocată de nervi, de ură și nu cu victime inocente, colaterale (cum ar fi fost toată casa lui Nabal). Răutatea trebuie să piară și pentru ca rugăciunile noastre să aibă ascultare și răspuns de la Dumnezeu. Neiertarea și alte răutăţi ne împiedică să fim ascultați. Fiecare creștin este hăituit în viața lui de credință, fie că e vorba de cei din familie, de anumiți vecini sau de anumite situaţii critice, dar ca să ducă războaiele Domnului și să fie biruitor, i se cere  fiecăruia să lase răutatea afară din inimă.

Să ne ajute Domnul Isus Cristos ca să fim plini de El, să ne curăţească inimile de orice răutate, de neiertare, ca să avem acea blândețe și bunătate tipică sfinților, cât și înțelepciunea și priceperea venite de la Duhul Sfânt, ca să ne călăuzească în toată umblarea noastră pe acest Pământ.