„Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta” (Efeseni 3:8)

     Într-o zi, fariseii au prins o femeie în timp ce săvârșea adulter. Legea lui Moise era clară; trebuia să fie ucisă cu pietre. Și fariseii erau gata s-o facă. Această femeie s-a gândit probabil că Domnul Isus, fiind fără păcat, va fi de acord. Nu avea nici un avocat care s-o apere, nici măcar un martor! Dar Domnul Isus s-a aplecat și a început să scrie pe nisip. Unii farisei s-au gândit probabil că scrie păcatele lor, inclusiv data și ora, etc. Când și-a ridicat privirea, acuzatorii femeii dispăruseră. El i-a spus femeii: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti.” (Ioan 8:11). În acea zi, Domnul Isus a ridicat-o de la starea de vinovăție evidentă la cea de iertare necondiționată. Nu merita iertarea; nici măcar nu știa că este posibil să fie iertată. Și noi avem aceeași istorie, nu-i așa? Într-o zi, Abraham Lincoln se uita cum un proprietar al unei plantații licita pentru o tânără sclavă. Gândindu-se că urma s-o cumpere și să abuzeze de ea, Lincoln a plătit suma necesară pentru a o elibera. „Asta înseamnă că pot merge oriunde vreau?” a întrebat ea. Lincoln i-a spus: „Da, ești liberă!” Cu lacrimile șiroindu-i pe obraz, ea a răspuns: „Atunci domnule, voi merge cu dumneavoastră.” Cuvântul „har” este atât de important încât Pavel îl pomenește de trei ori mai des decât oricare alt autor. Amintindu-și de viața plină de violență pe care a dus-o, el scrie: „Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta.” Cuvântul „har” vine de la grecescul charis, care înseamnă „bucurie pură.” Deși nu merităm, Dumnezeu consideră mântuirea noastră o „bucurie pură.”