Toți care au citit cărți sau au văzut filme privind perioada evului mediu și chiar epoca fanariotă în Țările Române, știu că exista o lege nescrisă, un „obicei al pământului”. Și anume, dacă un tâlhar sau un osândit pe temei politic era aproape de execuție, putea fi grațiat într- o singură situație extraordinară: dacă o jupâniță (fiică de boier)-în Țările Române sau o fiică de „șleahtic”(nobil polonez) îl cerea de bărbat și el accepta să se cunune cu ea acolo, sub spânzurătoare sau lângă eșafod, era iertat! Așa se pare că a scăpat Iancu Jianu- fostul zapciu, când devenise haiduc. O jupâniță, prietenă din copilărie, care îl iubea de atunci, l-a salvat venind în haină de mireasă și oferindu-i mâna și inima ei sub spânzurătoare. Iancu Jianu le-a acceptat pe amândouă pentru că era tânăr și iubea viața, dar soția nu și-a îndrăgit-o; de aceea, când i s-a alăturat lui Tudor Vladimirescu, a fost împușcat mortal. Grațierea i-a fost oferită doar o dată. Această „datină a pământului” exista și în Polonia, după cum ne relatează Sienkiewicz în romanul „Cavalerii Crucii”(unde Sbyzko a fost salvat în același mod de „doamna inimii lui”-copila nobilă Danusia) și probabil în alte țări slave.

Ce metaforă superbă pentru Biserica lui Cristos, chemată să-i salveze de la moartea eternă pe cei ce-o acceptă, dar numai dacă ea se oferă în rochie de Mireasă să-i invite la o nuntă regală, divină!

Dar  și în Italia medievală  exista o datină străbună oarecum „în oglindă” față de cea din țările din estul Europei. Existența acestei cutume străvechi ne-o confirmă Umberto Ecco în romanul „Numele trandafirului”. Era vorba de posibila grațiere a unei infractoare (hoață, complice a tâlharilor, exclus vrăjitoare) pe care ar fi cerut-o  un nobil de soție în chiar ziua rânduită pentru execuție. Dar nu era suficient să dorească să o ia acel bărbat nobil și îndrăgostit, trebuia să accepte și ea cu bucurie. Aflăm cu stupoare că a existat cel puțin un caz în evul mediu italian, cel al frumoasei Margherita, ibovnica unui căpitan de hoți, care a refuzat această grațiere, deși mai mulți nobili, mișcați de tinerețea și de... nurii ei, ar fi dorit-o de soție.

Aici putem observa o metaforă a mântuirii și mai clară decât în obiceiul practicat în Țările Române. Păcatele noastre ne condamnă la moarte eternă. Isus, Prințul Ceresc, îndrăgostit din milă divină de sufletul nostru (atât de frumos pentru El și atât de aproape de pierzanie) ne cere mâna și ne oferă și Salvarea și Înnobilarea pentru veșnicie, prin Nunta cu El.

Să nu procedeze nimeni ca frumoasa și nebuna Margherita, care a preferat să moară cu amantul său sinistru, decât să fie o nobilă bogată!

Și totuși, atâția oameni din lumea aceasta pieritoare, care aud mesajul nostru despre cererea în căsătorie a Mirelui Ceresc, totuși, preferă moartea eternă împreună cu satan!

Touși, cât vom trăi, să proclamăm acest sublim „obicei al Cerului”! Și să-L așteptăm din ceruri pe Isus, Mirele nostru ce ne scapă de mânia viitoare! Veniți la Nuntă, căci El ne-a pregătit un cort ceresc!