Este vorba despre Schimbarea la față a Domnului Isus pe munte, în fața ucenicilor LUI: Petru, Iacov și Ioan. Înfățișarea feței Lui și hainele Lui, s-au schimbat într-o frumusețe și albeață strălucitoare, cum ucenicii nu-L mai văzuseră. Sosea ziua pe care El mereu le-o amintea că vine și El va fi dat în mâinile celor fărădelege și vor face ce vor vrea cu El, Îl vor omorî, dar El nu va rămâne în mormânt, ci va învia, însă ei nimic nu pricepeau din vorbele LUI, ce, cum, când? Minunea mai mare pentru ei a fost când, pe munte, au văzut pe Ilie și pe Moise, vorbind cu Domnul Isus. S-au intimidat, s-au speriat la ce le vedeau ochii și totuși, bucuria lor era enormă, fiindcă au putut să recunoască pe Ilie și pe Moise, în acea slavă împreună cu Isus. A fost cel mai mare eveniment de care ucenicii LUI au avut parte după trei ani și jumătate de umblare cu Isus, pe pământ. Încă odată au auzit glasul Tatălui, care le comfirma identitatea Fiului Lui preaiubit.”Acesta este Fiul Meu prea iubit: de El să ascultați!” Era nevoie să-i stabilească în credință, pentru ce urma să I se întâmple, în Ierusalim, după puțin timp. Citind acest pasaj glorios, am văzut cât de departe erau gândurile ucenicilor de planul Învățătorului lor, care se derula sub ochii lor. Isus vedea cerul, ei vedeau pământul. Ilie era acolo ca reprezentant al prorocilor Vechiului Testament, iar Moise reprezenta Legea veche, și acum fiind conștienți de împrejurări, Ilie și Moise predau ștafeta Celui rânduit înainte de veșnicii, Domnului nostru Isus, ca să rezolve situația omenirii și să împace omul cu Creatorul său, prin cruce, aducându-l la o relație cu EL, recunoscând că EL este trimisul lui Dumnezeu și ce Legea și Prorocii nu au reușit, Isus A REUȘIT! Era o întâlnire specială, de onoare, de glorie, de speranță și siguranță, pentru ei atunci și pentru noi acum. Era pregătit Mirele să-și onoreze Mireasa și să o ducă în locul unde ea să fie pregătită,   atunci cînd El va reveni să o ia la EL pentru vecie și să o înfățișeze înaintea Tatălui, sfântă, curată și fără nici o pată, ci strălucitoare și mai albă ca zăpada. Numai sângele LUI avea puterea ca să spele murdăria omului, căzut în oribilul păcat. Și a reușit, slavă LUI! A luat tot păcatul nostru și în schimb ne-a dat neprihănirea LUI. Ucenicii LUI pe munte vedeau pământul. În spaima lor și în bucuria lor voiau colibi, ca să rămână acolo, în prezența aceea glorioasă, pe munte. Era atât de frumos! Isus le-ar fi dat mâncare, grijă, odihnă și erau mulțumiți, pentru că în prezența LUI este bine. Dar Domnul Dumnezeu ne vedea și pe noi acum în al treilea secol, că avem aceiași nevoie de El, ca ei atunci și nici o altă soluție nu aveam. Acum, ca o concluzie, văd ucenicii atunci și Biserica astăzi, care tinde să stea nu în colibi, ci în catedrale frumoase, închiși pentru a-și savura predicile din Biblie, să-și cânte cântecele, să-și spună poezioarele și să-și descarce inimile pline de alte lucruri pe cei ce nu mai vor să fie în aceste anturaje, de ”atât de bine aici” ci vor mai mult din Hristos. Ucenicii vedeau strălucirea LUI, dar nu vedeau strălucirea Miresei LUI, pentru care El se va jertfi la cruce, căci Mirele, tânjea să-Și vadă Mireasa la fel cum este El. Astăzi, oamenii care trebuie să iasă din lume, la Isus, s-au săturat de vorbe, ei vreau viață, vreau să-L vadă pe Hristos strălucind, ca atunci pe munte, în Mireasa LUI, în Trupul LUI, aici și acum pe pământ, iar ștafeta să fie dusă mai departe în lume. Sângele LUI abia așteaptă să spele, să albească, să curățească o Biserică, o Mireasă la fel ca Mirele ei. El acum o așează cu El, în locurile cerești. Este ascunsă în EL, la dreapta Tatălui, în duhul ei, iar pe pământ zidind Împărăția LUI, ca mădulare ale Trupului lui Hristos, în care El locuiește prin Duhul LUI, făcând lucrurile ca în cer și pe pământ, în inimile noastre, pentru extinderea Împărăției, și grăbirea veniri Lui.  Așa că, este bine aici, dar să nu uităm că este mult, mult mai mult din Hristos să descoperim în fiecare zi și atâția oameni care zac în păcat și care nu cunosc această hrană bună, valoroasă, pe care noi o avem din belșug. Diferența este că hrana trebuie dată cu lepădare de sine și ca o jertfă sfântă să aducem trupurile noastre, pe altar și asta-i drept, mai doare. Trebuie să murim mai întâi, față de noi și să trăim pentru EL. Te așteptăm Doamne! Vino, Doamne Isuse! Amin!