Iov 9.13-23 Dumnezeu nu-Şi întoarce mânia; sub El se pleacă toţi sprijinitorii mândriei. Şi eu, cum să-I răspund? Ce cuvinte să aleg? Chiar dacă aş avea dreptate, nu I-aş răspunde. Nu pot decât să cer îndurare Judecătorului meu. Şi chiar dacă mi-ar răspunde când Îl chem, tot n-aş putea crede că mi-a ascultat glasul; El, care mă izbeşte ca într-o furtună, care îmi înmulţeşte fără pricină rănile, care nu mă lasă să răsuflu, care mă satură de amărăciune. Să alerg la putere? El este atotputernic. La dreptate? Cine îmi va acorda un termen pentru pledoarie? Oricâtă dreptate aş avea, gura mea m-ar condamna; şi oricât de nevinovat aş fi, El mă va arăta ca vinovat. Dacă aş fi nevinovat nu m-aş uita la sufletul meu, mi-aş dispreţui viaţa. Ce-mi pasă la urma urmei? Căci, îndrăznesc s-o spun: El nimiceşte pe cel nevinovat ca şi pe cel vinovat. Şi dacă biciul ar pricinui măcar de îndată moartea! ... Dar El râde de încercările celui nevinovat.

Făcându-şi un proces de conştiinţă înaintea lui Dumnezeu dreptul Iov încearcă să schiţeze în gândurile sale o încercare de îndreptăţire. Dar nu găseşte cuvinte potrivite pentru aceasta. Ar putea să apeleze la dreptate, sau mai curând la îndurare. Însă Iov conchide în sine că ar fi chiar prea frumos ca Dumnezeu să răspundă pledoariei rostită în favoarea sa. El îşi simte din plin slăbiciunea omenească, de aceea nu va apela la putere deoarece Dumnezeu este atotputernic. Niciun om de pe pământ nu se poate duela cu Dumnezeu. Iov, în calitate de propriul său avocat, se simte constrâns să-şi recunoască vinovăţia chiar şi numai prin subiectivismul său. Concluzia finală a acestui moment de amară reflecţie a lui Iov este că în faţa lui Dumnezeu niciun om, oricine ar fi acesta, nu-şi poate demonstra nevinovăţia. Şi profetul Ieremia s-a confruntat cu o astfel de concluzie când a scris pentru posteritate: „Tu eşti prea drept, Doamne, ca să mă cert cu Tine.” (Ier. 12.1a) Profetul Isaia, când e vorba de auto-îndreptăţirea umană, a lăsat scrise următoarele cuvinte: „Toţi am ajuns ca nişte necuraţi şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi ca o frunză şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul.” (Is, 64.6)