Iov 14.13-22 Ah, de m-ai ascunde în Locuinţa morţilor, de m-ai acoperi pănă-Ţi va trece mânia şi de mi-ai rândui o vreme când îţi vei aduce iarăşi aminte de mine! Dacă omul odată mort ar mai putea să mai învie, aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, până mi se va schimba starea în care mă găsesc. Atunci m-ai chema şi Ţi-aş răspunde; şi Ţi-ar fi dor de făptura mâinilor Tale. Dar astăzi îmi numeri paşii, ai ochiul asupra păcatelor mele; călcările mele de lege sunt pecetluite într-un mănunchi, şi adaugi la nelegiuirea mea. Cum se prăbuşeşte muntele şi piere, cum piere stânca din locul ei, cum este mâncată piatra de ape şi cum este luat pământul de râu; aşa nimiceşti Tu nădejdea omului. Îl urmăreşti întruna şi se duce; îi schimbi faţa şi apoi îi dai drumul. De ajung fiii lui la cinste, el nu ştie nimic; de sunt înjosiţi habar n-are. Numai pentru el simte durere în trupul lui, numai pentru el simte întristare în sufletul lui.”

De această dată rugăciunea lui Iov este puternic influenţată de suferinţele trupului său şi capătă accentele unei elegii sfâşietoare. Ascultând-o poţi trage concluzia îndreptăţită că Dumnezeu nu este decât un tiran care-i vânează pe oameni din pricina păcatelor lor. În acest timp diavolul jubilează în surdină pentru că omul nu este conştient de sursa suferinţei sale. Conceptul de „Locuinţa morţilor” nu era prea clar în Vechiul Testament, iar învierea din morţi era o lucrare prea frumoasă ca să fie adevărată. Totuşi gândul acesta al învierii îl ajută pe Iov să-şi recapete speranţa în Dumnezeu. Învierea i-ar schimba nu numai trupul său măcinat de boală, ci L-ar face şi pe Dumnezeu să-i devină prieten. Ce vis frumos! „Atunci m-ai chema şi Ţi-aş răspunde; şi Ţi-ar fi dor de făptura mâinilor Tale”. Ce altceva este rugăciunea decât un dialog dintre doi prieteni: Dumnezeu şi omul creat „după chipul şi asemănarea Sa”. Totuşi suferinţa trupească revine în prim plan şi-l face pe Iov să redevină pesimist şi suspicios cu privire la Dumnezeu care-i numără paşii şi păcatele vieţii sale. Cel care îi nimicea lui Iov speranţa sa pentru mai bine era, de fapt, Satan care tocmai primise de la Dumnezeu permisiunea să-l chinuiască pe om. Iov înţelege separarea clară între viaţa pământenilor şi acei care sunt supuşi morţii fizice şi trec într-o cu totul altfel de lume. Cât trăieşte pe pământ omul îşi simte durerile trupeşti şi sufleteşti, dar după ce moare rămân numai cele sufleteşti pe care nu le poate împărtăşi cu nicio altă persoană. Optica noastră spirituală cu privire la Dumnezeu să ne-o schimbăm de aici de pe pământ, primindu-L în inimă pe Isus ca Mântuitor şi Domn, căci doar aşa vom spune adio tuturor durerilor sufleteşti când vom pleca din această lume.