Ps. 16 Păzeşte-mă, Dumnezeule, căci în Tine mă încred! Eu zic Domnului: „Tu eşti Domnul meu, Tu eşti singura mea fericire!” Sfinţii care sunt în ţară, oamenii evlavioşi, sunt toată plăcerea mea. Idolii se înmulţesc, oamenii aleargă după dumnezei străini, dar eu n-aduc jertfele lor de sânge şi nu pun numele lor pe buzele mele. Domnul este partea mea de moştenire şi paharul meu, Tu îmi îndrepţi sorţul meu. O moştenire plăcută mi-a căzut la sorţi, o frumoasă moşie mi-a fost dată. Eu binecuvântez pe Domnul care mă sfătuieşte, căci până şi noaptea îmi dă îndemnuri inima. Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei: când este El la dreapta mea, nu mă clatin. De aceea inima mi se bucură, sufletul mi se veseleşte, şi trupul mi se odihneşte în linişte. Căci nu vei lăsa sufletul meu în Locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca preaiubitul Tău să vadă putrezirea. Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la dreapta Ta.

Fidelitatea psalmistului David în relaţia sa cu Dumnezeu înseamnă singura lui fericire. Această declaraţie de dragoste: „Tu eşti Domnul meu!” o folosea şi Sara în relaţia cu soţul ei Avraam. Nu putem spune că Îl iubim pe Dumnezeu dacă nu ne supunem Lui. Acelaşi principiu funcţionează şi în sfera dragostei frăţeşti când trebuie să ne supunem unii altora în frica lui Hristos. Sfinţii ca oameni evlavioşi ar trebui să fie compania noastră cea mai plăcută. „Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti”, asta ne propune un proverb bine cunoscut. David se delimitează clar şi hotărât de iubitorii de idoli. Nu poţi să fii şi cu idolii, şi cu Dumnezeu. Nu poţi să-L iubeşti şi pe Dumnezeu, şi lumea aceasta ca sistem anticristic. Domnul Isus ne oferă moştenirea şi paharul Său de bucurie, sfatul Său înţelept prin Duhul Sfânt pe calea neprihănirii. Lumea cu împărăţiile ei idolatre se clatină din temelii, dar cei ce se încred în Dumnezeu şi-I sunt credincioşi, se aseamănă cu nişte stâlpi care rezistă în furtună. În acest caz bucuria psalmistului capătă un caracter profetic referindu-se la învierea Domnului Isus din morţi, al cărui trup Tatăl nu l-a lăsat să putrezească în mormântul lui Iosif din Arimateea, ci L-a înviat pentru totdeauna. Bucuria lui David este şi bucuria fiecărui creştin care îşi trăieşte viaţa cu speranţa învierii din morţi sau cea a transformării trupului la Răpire. De aceea calea cea îngustă este cărarea vieţii spre bucurii şi eterne desfătări. Aleluia!