Ps. 22.1-21 Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit şi pentru ce Te depărtezi fără să-mi ajuţi şi fără s-asculţi plângerile mele? Strig ziua, Dumnezeule, şi nu-mi răspunzi: strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă. Totuşi Tu eşti Cel sfânt, şi Tu locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel. În Tine se încredeau părinţii noştri; se încredeau şi-i izbăveai. Strigau către Tine şi erau scăpaţi; se încredeau în Tine şi nu rămâneau de ruşine. Dar eu sunt vierme, nu om, am ajuns de batjocura oamenilor şi dispreţuit de popor. Toţi cei ce mă văd îşi bat joc de mine, îşi deschid gura, dau din cap şi zic: „S-a încrezut în Domnul! Să-l mântuiască Domnul, să-l izbăvească, fiindcă-l iubeşte!” Da, Tu m-ai scos din pântecele mamei, m-ai pus la adăpost de orice grijă la sânul mamei mele; de când eram la sânul mamei, am fost sub paza Ta, din pântecele mamei ai fost Dumnezeul meu. Nu Te depărta de mine, căci s-apropie necazul, şi nimeni nu-mi vine în ajutor. O mulţime de tauri sunt împrejurul meu, nişte tauri din Basan mă înconjoară. Îşi deschid gura împotriva mea ca un leu care sfâşie şi răcneşte. Am ajuns ca apa care se scurge, şi toate oasele mi se despart, mi s-a făcut inima ca ceara şi se topeşte înăuntrul meu. Mi se usucă puterea ca lutul şi mi se lipeşte limba de cerul gurii: m-ai adus în ţărâna morţii. Căci nişte câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele: toate oasele aş putea să mi le număr. Ei însă pândesc şi mă privesc; îşi împart hainele mele între ei şi trag la sorţi pentru cămaşa mea. Dar Tu, Doamne, nu Te depărta! Tu, Tăria mea, vino degrabă în ajutorul meu! Scapă-mi sufletul de sabie şi viaţa din ghearele câinilor! Scapă-mă din gura leului şi scoate-mă din coarnele bivolului!

Experienţele descrise în acest psalm nu încap sub nicio formă în viaţa psalmistului David. Avem impresia că Duhul Sfânt l-a aşezat pe psalmist la poala crucii din Golgota, cu o mie de ani înainte de a se întâmpla crucificarea lui Isus din Nazaretul Galileii, şi în felul acesta David notează cu atenţie tot ce vede şi aude pe Calvar. În agonia din Ghetsimani Isus a strigat, dar Tatăl nu I-a dat niciun răspuns. El tocmai pentru această misiune de Miel al lui Dumnezeu venise pe pământ. Dar acum în faţa morţii prin crucificare Isus apelează la sfinţenia lui Dumnezeu Tatăl de care Îl vor separa pe cruce păcatele întregii lumi. Comparându-Se cu părinţii Săi din trecutul lui Israel Isus Se vede pe Sine ca un vierme gata să fie strivit de tauri, câini, bivoli şi lei strânşi de Satan pe dealul Golgotei. Taurii erau marii preoţi şi toţi cei din ceata lor care L-au urât fără temei, câinii erau soldaţii romani care, cu o cruzime fără seamăn, I-au bătut piroane în mâini şi în picioare pentru a-I fixa trupul pe cruce. Bivolul şi leul sunt expresii care ar putea să se refere chiar la regizorul principal al răstignirii care era diavolul, campion al urii şi al răzbunării. Moartea lui Isus pe cruce însemna „zdrobirea călcâiului” Fiului omului, iar pentru şarpe, conform primei profeţii din grădina Edenului, „zdrobirea capului”, adică deposedarea totală a prinţului întunericului de puterea pe care i-au dat-o păcatele oamenilor, începând cu Adam şi Eva. Dacă Dumnezeu Tatăl L-ar fi mântuit pe Isus de moartea de pe cruce, nu mai putea să ne ierte pe noi cei păcătoşi de păcatele noastre. Psalmul redă cu anticipaţie până şi batjocurile la care a fost supus Mântuitorul de către oameni în cele câteva ore cât a stat răstignit pe crucea de la mijloc, între cer şi pământ. Duhul Sfânt i-a văzut cu o mie de ani mai înainte pe soldaţii-călăi care L-au răstignit pe Isus, şi care şi-au împărţit hainele Lui între ei, iar pentru cămaşa Lui au tras la sorţi ca să n-o sfâşie şi să o facă astfel inutilizabilă. Biblia spune în ultima ei carte despre Isus, cel înviat din morţi, următoarele: „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da. Amin!” (Apoc. 1.7)