Ps. 31.1-10 Doamne, în Tine mă încred: să nu fiu dat de ruşine niciodată. Izbăveşte-mă, în dreptatea Ta! Pleacă-Ţi urechea spre mine, grăbeşte-Te de-mi ajută! Fii pentru mine o stâncă ocrotitoare, o cetăţuie unde să-mi găsesc scăparea! Căci Tu eşti stânca mea, cetăţuia mea şi pentru Numele Tău mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Scoate-mă din laţul pe care mi l-au întins vrăjmaşii. Căci Tu eşti ocrotitorul meu! În mâinile Tale îmi încredinţez duhul: Tu mă vei izbăvi, Doamne Dumnezeul adevărului! Eu urăsc pe ce cei ce se alipesc de idoli deşerţi şi mă încred în Domnul. Fă-mă să mă veselesc şi să mă bucur de îndurarea Ta, căci ai văzut întristarea mea, ştii neliniştea sufletului meu şi nu mă vei da în mâinile vrăjmaşului, ci îmi vei pune picioarele la loc larg. Ai milă de mine, Doamne, căci sunt la strâmtorare: faţa, sufletul şi trupul mi s-au topit de întristare; mi se sfârşeşte viaţa în durere şi anii în suspine. Mi s-au sleit puterile din pricina fărădelegii mele şi-mi putrezesc oasele.

Psalmul 31 face parte din grupul psalmilor care descriu suferinţele de pe cruce ale Mântuitorului. Faptul că S-a încrezut în Dumnezeu asta n-a însemnat nici pe departe scutirea de suferinţele care aveau să preceadă moartea Sa răscumpărătoare. Izbăvirea, în contextul acestui psalm al Calvarului, însemna ducerea la bun sfârşit a misiunii cu care Fiul fusese mandatat de Tatăl Său cu privire la mântuirea noastră. Dumnezeu I-a fost Cetatea de scăpare în sensul că păcatele, pe care le-a purtat în trupul Său pe lemn, nu erau ale Lui, ci ale întregii lumi. El era astfel vinovatul fără vină şi învierea Sa din morţi a treia zi avea să dovedească din plin acest lucru. Dumnezeu Tatăl L-a călăuzit, după ce Şi-a dat duhul, să meargă în iad şi să-l deposedeze pe diavol de cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor. Veselia la care se referă psalmistul este cea în legătură cu Biserica care se va naşte din coasta Mântuitorului. Când fiii lui Iacov au făcut prima lor călătorie în Egipt şi au fost puşi la încercare ei şi-au mărturisit vina şi păcatul lor faţă de Iosif pe care îl vânduseră. Ei zic: „Da; am fost vinovaţi faţă de fratele nostru; căci am văzut neliniştea sufletului lui când ne ruga şi nu l-am ascultat! Pentru aceea vine peste noi necazul acesta.” (Gen. 42.21) Psalmul spune că nu numai oamenii de la poala crucii I-au văzut întristarea şi neliniştea sufletului lui Isus în agonie, ci Însuşi Dumnezeu Tatăl era prezent în aceste suferinţe „împăcând lumea cu Sine”. Stând la poala crucii să ne recunoaştem şi noi păcatele noastre cum a făcut tâlharul mântuit în ultima secundă. Isus n-a făcut niciun rău, dar pe lista tuturor păcătoşilor lumii noi suntem cei mai mari vinovaţi. Iartă-ne, Doamne, şi nu-Ţi mai aminti greşelile şi păcatele noastre!