Ps. 102.1-7 Doamne, ascultă-mi rugăciunea şi s-ajungă strigătul meu până la Tine! Nu-mi ascunde faţa Ta în ziua necazului meu! Pleacă-Ţi urechea spre mine, când strig! Răspunde-mi degrabă! Căci zilele mele pier ca fumul şi oasele îmi ard ca un tăciune. Inima îmi este lovită şi mi se usucă întocmai ca iarba; până şi pâinea uit să mi-o mănânc. Din cauza gemetelor mele mi se lipesc oasele de carne. Semăn cu pelicanul din pustiu, sunt ca o cucuvea între dărâmături; nu mai pot dormi, sunt ca pasărea singuratică pe un acoperiş.

Necazul scoate din noi zgura indiferenţei şi nepăsării şi ne obligă să ne îndreptăm în rugăciune spre Dumnezeu. Omul necăjit care îşi varsă sufletul înaintea lui Dumnezeu aşteaptă un răspuns la boala sa trupească, dar şi la descurajarea sufletească care îi loveşte inima. Mâncarea hrăneşte trupul, dar sufletul se hrăneşte numai cu un cuvânt al dragostei lui Dumnezeu care l-a creat. Insomnia şi singurătatea îl caracterizează pe acela ai cărui paşi s-au îndepărtat de la calea Domnului. Când relaţia cu Dumnezeu se strică datorită păcatului una din consecinţele nefaste ale acestei situaţii este şi alterarea relaţiei cu semenii care ne înconjoară. Pe lângă necazurile cu care se confruntă viaţa acestui om necăjit el trebuie să facă faţă şi vrăjmaşilor săi batjocoritori precum şi mâniei acestora. Dar cel mai greu lucru de suportat este mânia lui Dumnezeu ca reacţie legitimă împotriva păcatului. Deodată însă harul lui Dumnezeu, adus de Duhul Sfânt în viaţa celui ce se roagă, produce o schimbare în el astfel că din versetul 12 tema rugăciunii devine Împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu. Cel ce înainte se pleca sub greutatea păcatului şi a mâniei drepte a lui Dumnezeu acum este un povestitor despre felul cum Cel Sfânt ascultă rugăciunile. Nota cu care se termină acest psalm este una de optimism şi credinţă în Dumnezeu care păstrează Ţara robilor Săi şi urmaşilor lor pentru totdeauna.