Ioan 12.27-28 „Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice? ... Tată, salvează-Mă din ceasul acesta? ... Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta! Tată, proslăveşte Numele Tău!” Şi din cer s-a auzit un glas care zicea: „L-am proslăvit şi-L voi mai proslăvi!”

Rugăciunea de mai sus este rostită de Domnul Isus în Săptămâna Patimilor şi exprimă lupta Sa sufletească înainte de cruce. Isus demonstrează prin experienţa Sa, ca Fiu al omului, că a face voia lui Dumnezeu nu ţine în primul rând de emoţii, ci mai degrabă de voinţa predată integral Tatălui ceresc. În faţa sacrificiului suprem sufletul poate cârti, din cauza instinctului de conservare, dar biruinţa intervine când se abandonează pe Sine în mâna Tatălui spunând: „Tată, proslăveşte Numele Tău!” Astfel Mielul Îşi dă viaţa pe cruce ca jertfă de răscumpărare şi Dumnezeu-Tatăl este proslăvit prin faptul, că fiind în Hristos, împăca lumea cu Sine, neţinându-le în seamă păcatele (2 Cor. 5.19). Tatăl Îl va proslăvi pe Isus prin glorioasa înviere din morţi declarând astfel că Cel răstignit pe cruce este cu adevărat Fiul Său. Glasul din cer al Tatălui trebuie să răsune şi-n inima noastră ca şi noi în fiecare zi să-L proslăvim pe Miel prin faptele de credinţă ale dragostei dintâi. Această proslăvire asigură urmaşilor Mielului biruinţă deplină asupra Diavolului aşa cum citim în Apocalipsa 12.11: „Ei l-au biruit (pe Satan) prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.”