Mat. 5.22-26 Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său degeaba va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: „Prostule!” va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: „Nebunule!” va cădea sub pedeapsa focului gheenei. Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino şi adu-ţi darul. Caută şi te împacă degrabă cu pârâşul tău, câtă vreme eşti cu el pe drum; ca nu cumva pârâşul să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna temnicerului şi să fii aruncat în închisoare. Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ. Mat. 6.12 „... şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor ce ne-au greşit;” Mat. 6.14 Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre.

Iertarea aproapelui este cea mai practică şi convingătoare dovadă că relaţia cu Dumnezeu a acelui creştin este una corectă. Nu se pune problema să dăm ceva la schimb ca să putem fi iertaţi, ci prin iertarea pe orizontală dovedim că suntem în posesia iertării divine. De fapt, nici n-ar avea cum să fie altfel. Când cineva stăpânit de un gând rău sau de un duh de răzbunare, se opune poruncii de a-şi ierta semenul de anumite ofense interpersonale, el deja se află sub incidenţa cuvintelor rostite de Mântuitorul în Matei 6.14, care sună astfel puse sub forma negativă: „Dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru cel ceresc nu vă va ierta greşelile voastre.” Iertarea în sensul celor de mai sus este barometrul relaţiei noastre cu Dumnezeu. Domnul Isus îi cere ucenicului Petru să-l ierte pe fratele său greşit nu de 7 ori pe zi, ci de 70 de ori câte şapte. Atât este de mare şi largă măsura harului divin primit pentru iertare încât nimeni nu se poate plânge înaintea Domnului că nu-l mai poate ierta pe fratele sau pe semenul său. Înainte de a primi darul nostru pe altar Dumnezeu are nevoie să primească jertfa iertării semenului nostru care ne ţine la index cu vreo vorbă sau cu vreo faptă neplăcute. Degeaba îi spunem în rugăciune lui Dumnezeu că l-am iertat pe omul respectiv, dacă nu mergem mai întâi la acea persoană ca să-i comunicăm decizia noastră. Este de dorit, bineînţeles, ca iertarea acordată să trezească şi pocăinţa acelei persoane. Dumnezeu Însuşi aplică acest principiu al bilateralităţii când îi iartă pe păcătoşi doar atunci când şi ei răspund ofertei Sale de iertare pocăindu-se de toate păcatele. Prin urmare, nu este suficient că „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine”, când Fiul Său murea pe cruce, ci este absolut necesar şi urgent ca păcătoşii să-şi recunoască păcatele şi să se abandoneze pe ei înşişi în harul iertător al Duhului Sfânt. Dumnezeu ne învaţă să facem şi noi, ceea ce El Însuşi a făcut prin jertfa Fiului Său de pe cruce: să rezolvăm toate litigiile noastre în lumina Evangheliei practicând iertarea interpersonală după principiul „mai bine pierdem o luptă, dar câştigăm o persoană pentru veşnicie”. Dumnezeu să ne ajute pe toţi, într-o lume plină de conflicte, să fim oamenii păcii şi ai iertării, aducându-ne pe fraţii şi pe semenii noştri la lumina părtăşiei cu Domnul Isus Hristos.