Mat. 9.20-22 Şi iată, că o femeie, care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge, a venit pe dinapoi şi s-a atins de poala hainei Lui. Căci îşi zicea ea: „Numai să mă pot atinge de haina Lui şi voi fi vindecată.” Isus S-a întors, a văzut-o şi i-a zis: „Îndrăzneşte, fiică! Credinţa ta te-a vindecat.” Şi femeia s-a vindecat chiar în ceasul acela.

Până ajunge Mântuitorul la casa lui Iair o femeie bolnavă de doisprezece ani s-a apropiat în ascuns de haina Lui şi atingând-o s-a vindecat instantaneu de boală, prin credinţă. În acel moment important pentru femeie o putere din trupul lui Isus a ieşit şi a intrat, ca un curent electric binefăcător, în trupul ei care a fost vindecat pe loc. Dar lucrurile n-au rămas doar în acest stadiu de vindecare discretă, pentru că Domnul Isus a condus lucrurile în aşa fel încât femeia în cauză să-şi mărturisească credinţa în faţa tuturor. Ceea ce făcuse acea femeie, era desigur un lucru bun care aparţinea credinţei în puterea lui Isus. Dar Domnul voia ca ea să primească, în final şi iertarea de păcate, nu numai vindecarea trupului. Vedem că deşi Mântuitorul era grăbit spre casa lui Iair pentru o înviere din morţi, totuşi El şi-a găsit timp pentru acea femeie şi-a ajutat-o să-şi mărturisească în public credinţa ei mântuitoare. De multe ori în viaţa noastră mergem pe varianta discreţiei şi a secretomaniei ca nu cumva alţi oameni să afle defectele sau lipsurile noastre pe care ni le-a rezolvat Dumnezeu în cele din urmă. Nu ne mai deschidem inima şi către alţi creştini ca nu cumva ei să ne judece greşit sau să împânzească către alţii lucruri prea personale despre noi şi mai ales, despre experienţele spirituale cu Isus Hristos. Să reţinem: credinţa în Isus nu poate creşte fără să o mărturisim şi altora în public. A ne ascunde de alţii, pe motiv că urmărim să fim smeriţi, e ca şi cum am îngropa „talantul” care ni s-a încredinţat spre multiplicare în „ştergarul” personal al timidităţii şi condescendenţei noastre. Domnul să ne ajute să nu cădem în astfel de capcane.