Mat. 15.21-28 Isus, după ce a plecat de acolo, S-a dus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată că o femeie cananită a venit din ţinuturile acelea şi a început să strige către El: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este muncită rău de un demon.” El nu i-a răspuns niciun cuvânt. Şi ucenicii Lui s-au apropiat şi L-au rugat stăruitor: „Dă-i drumul, căci strigă după noi!” Drept răspuns, El a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” Dar ea a venit şi I S-a închinat, zicând: „Doamne, ajută-mi!” Drept răspuns, El i-a zis: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei!” „Da, Doamne”, a zis ea, „dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” Atunci Isus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa ta; facă-ţi-se cum vrei.” Şi fiica ei s-a vindecat chiar în ceasul acela.

Plecând dincolo de graniţele ţării lui Israel Isus a ajuns în ţinutul Tirului şi al Sidonului unde L-a întâlnit o femeie cananită. Ea avea acasă o fiică demonizată şi nimeni nu putea să-i dea o mână de ajutor ca s-o scape de acele chinuri. Ştim din Vechiul Testament, din cartea lui Iosua, că popoarele cananite erau o populaţie proscrisă potrivit deciziei lui Dumnezeu. S-a întâmplat însă că anumite triburi au scăpat cu viaţă şi femeia aceasta, de obârşie siro-feniciană, făcea parte dintre acei cananiţi care au fost cruţaţi de Israel. La primul apel al acestei femei îndurerate Domnul Isus nu i-a răspuns niciun cuvânt. Dar ea, mânată de spiritul unei credinţe adevărate în Mesia, nu şi-a retras rugăciunea. În acest moment au intervenit şi ucenicii care au fost impresionaţi de sonoritatea strigătelor cananencei tocmai când lumea se uita cu mirare la scena respectivă în care Isus din Nazaretul Galileii nu-i răspundea deloc. „Dă-i drumul!”, au zis ei. Răspunsul lui Isus le-a pus înainte prioritatea numărul unu a oilor pierdute din Israel pentru care El a venit în lume. Femeia nu făcea parte din această categorie. Dar nici în noua situaţie ea n-a descurajat, ci a venit să se închine în faţa Mântuitorului şi să-L roage din nou: „Doamne, ajută-mi!” Urmează din partea Domnului o nouă şi ultimă replică, chiar mai dură decât celelalte: „Nu este bine să dai pâinea copiilor la căţei.” Era ultima şansă şi ultimul răspuns al credinţei acestei femei păgâne care n-a oscilat o clipă, ci şi-a acceptat statutul de persoană de rangul doi în comparaţie cu evreii, când a zis: „Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă firimiturile de la masa stăpânilor lor!” Acum Domnul Isus a felicitat-o pentru credinţa ei prin care fiica i-a fost eliberată de duhul cel rău, la cuvântul Domnului. Putem remarca în final calităţile unei credinţe mari, şi anume: perseverenţa, smerenia, închinarea şi realismul. Toate acestea au avut drept motor dragostea mamei pentru fiica ei bolnavă. Iată ce face marea credinţă în Isus când lucrează împreună cu dragostea pentru cel adus înaintea Domnului.