Fapte 7.55-60 Dar Ştefan, plin de Duhul Sfânt, şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu; şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” Ei au început atunci să răcnească, şi-au astupat urechile şi s-au năpustit toţi într-un gând asupra lui. L-au târât afară din cetate şi l-au ucis cu pietre. Martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul. Şi aruncau cu pietre în Ştefan, care se ruga şi zicea: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!” Apoi a îngenuncheat şi a strigat cu glas tare: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!” Şi, după aceste vorbe, a adormit.

Moartea diaconului Ştefan marchează sfârşitul primei etape, cu caracter eminamente evreiesc, din mărturia Bisericii „în Ierusalim şi în Iudeea”, aşa cum a prevăzut Mântuitorul Isus în Fapte 1.8: „Şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.” Poporul iudeu a răspuns mărturiei depusă prin cuvântul Evangheliei de către Ştefan aşa cum a făcut-o şi în cazul lui Ioan Botezătorul sau al Domnului Isus Hristos pe care L-au răstignit pe cruce. Această mărturie vibrantă a adus o mare prigonire împotriva Bisericii din Ierusalim. Creştinii s-au împrăştiat atunci în toate satele Iudeii şi Samariei vestind Evanghelia mântuirii prin credinţă. Prigoana adversarilor credinţei este cea mai clară dovadă a eşecului necredinţei în care aceştia sunt târâţi de către cel rău. Nu mai este aici vorba despre dreptate şi adevăr, ci doar de ură şi răzvrătire sângeroasă împotriva lui Hristos şi a urmaşilor Lui. Cred că cea mai bună şi eficientă evanghelizare este atitudinea şi rugăciunea martirului Ştefan înaintea morţii sale. Primul şi cel mai puternic marcat de acestea a fost în întreaga lui viaţă tânărul Saul din Tars care s-a întors la credinţa în Hristos pe drumul Damascului. Cei ce aruncau cu pietre în predicator şi-au manifestat în mod barbar opoziţia faţă de Duhul Sfânt fără să ia seama la rugăciunea finală a martirului: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!” El L-a văzut pe Isus pe cea mai înaltă treaptă, la dreapta lui Dumnezeu, locul unde Ştefan era aşteptat împreună cu toţi cei care Îl iubesc pe Domnul. Prigonitorii nu vedeau ceea ce vedea cel prigonit. Cei dintâi şi-au astupat urechile pentru că nu le-a plăcut să li se spună adevărul în faţă despre Isus cel înviat din morţi. Ştefan nu a făcut din existenţa vieţii pământeşti o piedică în calea mărturiei sale, aşa cum li se întâmplă de multe ori creştinilor din vremea noastră. Ştefan nu a ţinut la viaţa lui ca şi cum aceasta i-ar fi fost mai scumpă decât Persoana Domnului Isus şi adevărul Evangheliei pe care l-a mărturisit fără niciun fel de frică. El şi-a încredinţat duhul în mâna Domnului şi a cerut iertarea călăilor săi. Într-o asemănare perfectă cu Domnul şi Mântuitorul său, Ştefan este cel mai expresiv şi puternic model al martorului creştin care nu mărturiseşte, prin Duhul Sfânt, numai prin fapte şi cuvinte, ci şi prin atitudinea de biruitor în faţa morţii datorită rugăciunii pentru prigonitori. Câţi dintre noi suntem gata să urmăm acest strălucit exemplu de mărturie creştină? !