2 Cor. 12.7-10 Şi ca să nu mă umflu de mândrie din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al lui Satan, ca să mă pălmuiască şi să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori L-am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune lucrează desăvârşit.” Deci, mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea, simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.

Ceea ce spune textul de mai sus, prin pana apostolului Pavel, este un lucru care stârneşte uimire şi curiozitate în acelaşi timp: cum s-ar putea mândri firea pământească cu descoperirile cereşti câtă vreme ea, care este natura păcătoasă a omului, nu va ajunge niciodată în cer? Mai mult păcatul de care Îl păzeşte Domnul Isus pe Pavel este mândria, păcat de care s-a făcut vinovat prima data Lucifer, fostul „fiu al zorilor”. S-a făcut multă discuţie între erudiţii NT în legătură cu ţepuşul lui Pavel, care în mod sigur nu era doar o metaforă, ci o durere, o afecţiune în trupul său care îi afecta în mod direct prestaţia sa personală în lucrarea Domnului. Iată ce mai scrie Pavel galatenilor, probabil în legătură cu acest ţepuş: „Fraţilor, vă rog să fiţi ca mine, căci şi eu sunt ca voi. Nu mi-aţi făcut nicio nedreptate. Dimpotrivă, ştiţi că în neputinţa trupului v-am propovăduit Evanghelia pentru întâia dată. Şi n-aţi arătat nici dispreţ, nici dezgust faţă de ceea ce era o ispită pentru voi în trupul meu; dimpotrivă, m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Însuşi Hristos Isus.” (Gal. 4.12-14) Lăsând la o parte identificarea clară a acestei posibile maladii trupeşti, să observăm în continuare preţul pe care apostolul îl punea pe rugăciunea repetată. El a îndrăznit să se roage Domnului de trei ori ca să-i ia acel ţepuş, dar răspunsul n-a fost cel aşteptat, ci: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune lucrează desăvârşit.” Propriu-zis Dumnezeu nu i-a răspuns că îi respinge cererea, ci s-a referit la suficienţa harului divin pe care El l-a revărsat în viaţa apostolului. Acest răspuns a reuşit să modeleze gândirea şi comportamentul lui Pavel în faţa slăbiciunilor trupeşti, a defăimărilor, a prigonirilor pentru Hristos, încât chiar şi din aceste situaţii neplăcute el era întărit în sufletul şi duhul său.