Col. 4.2-4 Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri. Rugaţi-vă totodată şi pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru Cuvânt, ca să putem vesti taina lui Hristos, pentru care, iată, mă găsesc în lanţuri: ca s-o fac cunoscut aşa cum trebuie să vorbesc despre ea. Col. 4.12-13 Epafras, care este dintre ai voştri, vă trimite sănătate. El, rob al lui Hristos, totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile sale, pentru ca, desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi, să stăruiţi în voia lui Dumnezeu. Căci vă mărturisesc că are o mare râvnă pentru voi, pentru cei din Laodiceea şi pentru cei din Ierapole.

Una din valorile fundamentale ale creştinismului este părtăşia, sau koinonia în limba greacă. „Stăruiţi... vegheaţi... rugaţi-vă... ” sunt apeluri adresate de apostolul Pavel unei comunităţi de credinţă şi de cuget, zidită de Duhul Sfânt, pe temelia care se numeşte Isus Hristos. În centrul acestei părtăşii binecuvântate este Acela care a zis: „Căci acolo unde sunt adunaţi doi sau trei în Numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18.20) Rugăciunea este firul de legătură cu Dumnezeu prin care orice închinător beneficiază de harul lui Dumnezeu şi de binecuvântările prezenţei Duhului Sfânt cu şi în inima fiecărui credincios. Prin chemarea făcută de apostolul Pavel Bisericii din Colose la rugăciune pentru evanghelizare fiecare membru este făcut părtaş la Marea Însărcinare. Apostolul doreşte „o uşă de Cuvânt” şi vestirea tainei lui Hristos, în ciuda lanţurilor cu care se află legat în închisoare, prin cuvinte adecvate şi relevante. Până la urmă râmâne întrebarea: Cum trebuie să vorbim noi despre taina Evangheliei lui Hristos? Să vorbim în aşa fel încât oamenii păcătoşi să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu. În al doilea text citat mai sus Pavel îl dă ca exemplu colosenilor pe un membru din Biserica lor cu care orice Biserică s-ar putea lăuda. Epafras nu este doar un învăţător sau un evanghelist, ci un rob al lui Hristos. El nu şi-a uitat vechii colegi din Colose, ci tot timpul se roagă pentru ei. El se roagă atât pentru creştinii coloseni, cât şi pentru cei din Laodiceea şi din Ierapole, asta ca o dovadă că nu era nicio competiţie între acele Biserici locale. Scopul acestor rugăciuni stăruitoare nu sunt orientate spre obiective lumeşti legate de dorinţele naturale ale firii pământeşti. Rugăciunile lui Epafras au un caracter duhovnicesc şi urmăresc desăvârşirea şi integritatea celor din respectivele comunităţi creştine, prin stăruinţa lor în voia lui Dumnezeu, despre care acelaşi apostol spune la Romani 12.2 că este „cea bună, plăcută şi desăvârşită”.