Iac. 4.2-3 Voi poftiţi şi nu aveţi; ucideţi, invidiaţi şi vă luptaţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. Sau cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre.

Cea mai sugestivă şi mai biblică definiţie a păcatului este săgeata care nu-şi atinge ţinta. Dumnezeu ne-a pus în faţă un standard moral şi etic, prin Legea Sa, şi a nu atinge standardul acesta înseamnă păcat. Ce s-ar fi întâmplat dacă David ar fi greşit ţinta cu piatra din praştie care nu l-ar fi atins pe Goliat? ! Tot astfel în urma păcatului cel rău câştigă teren în viaţa noastră. Primeşte un cap de pod prin care ne atacă duhul, sufletul şi trupul. Iacov spune că poftele trupului rămân neîmplinite. Ura, invidia şi concurenţa neloială ne predispun la sărăcie spirituală şi faliment sufletesc. Păcatul săvârşit n-a adus niciodată fericire făptuitorului. Concluzia lui Iacov „pentru că nu cereţi” înseamnă, de fapt, că cel ce păcătuieşte nu mai are niciun fel de îndrăzneală să se roage lui Dumnezeu. Când cel ce se roagă trece totuşi peste barierele psihologice ale eşecului său moral va înfrunta lipsa de răspuns la rugăciune. Când Saul a păcătuit şi după aceea L-a căutat pe Dumnezeu n-a mai primit niciun răspuns. Sfatul indirect, dar sănătos, pe care ni-l dă apostolul Iacov este să facem verificarea motivaţiilor noastre înainte de a ne ruga Domnului. Ce ne aduce înaintea lui Dumnezeu? Dragostea de Dumnezeu sau interesul nostru strict personal? Porunca vegherii dată de Isus tuturor urmaşilor Săi sau satisfacerea conştiinţei printr-o rutină zilnică a unei scurte rugăciuni? Dacă fără rugăciune nu putem trăi, ca trupul fără respiraţie, atunci să-L punem pe Dumnezeu în situaţia ca nici El să nu poată să facă nimic fără a sta de vorbă cu noi. Profetul Amos spune despre relaţia lui Dumnezeu cu slujitorii Săi: „Nu, Domnul Dumnezeu nu va face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci.” (Amos 3.7) Cine nu adună cu Domnul Isus, risipeşte. Dacă ne rugăm pentru satisfacerea plăcerilor noastre egoiste atunci risipim harul pe care Dumnezeu voia să ni-l împărtăşească. Când ucenicii au cerut foc de la Domnul Isus peste samaritenii lipsiţi de ospitalitate ei s-au rugat cu gând rău ca să-şi satisfacă dorinţa lor de răzbunare. Domnul Isus le-a explicat, printr-un justificat reproş, că nu ştiu de ce duh sunt însufleţiţi. Să luăm, deci, seama la duhul care ne inspiră rugăciunile. Unii oameni, parcă mi-i teamă să-i numesc creştini, folosesc rugăciunea pentru a-şi blestema duşmanii, pentru a se îmbogăţi pe plan material prin mijloace necinstite sau pentru a obţine o binecuvântare în detrimentul altei persoane, aşa cum a făcut Iacov cu fratele său Esau. Cel mai bun antidot la rugăciunea cu gând rău este să cerem Tatălui ceresc Duhul Sfânt, aşa cum spune Domnul Isus în Luca 11.13: „Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” În concluzie, rugăciunea cu gând bun înseamnă să ne rugăm după voia lui Dumnezeu, în conformitate cu promisiunile Scripturii.