2 Cron. 33.12-16 Când a fost la strâmtoare, s-a rugat Domnului Dumnezeului lui şi s-a smerit adânc înaintea Dumnezeului părinţilor săi. I-a făcut rugăciuni; şi Domnul, lăsându-Se înduplecat, i-a ascultat cererile şi l-a adus înapoi la Ierusalim în împărăţia lui. Şi Manase a cunoscut că Domnul este Dumnezeu. După aceea a zidit afară din cetatea lui David, la apus, spre Ghihon, în vale, un zid care se întindea până la Poarta Peştilor şi cu care a înconjurat Ofelul; şi l-a făcut foarte înalt. A pus şi căpetenii de război în toate cetăţile întărite ale lui Iuda. A înlăturat din Casa Domnului dumnezeii străini şi idolul, a dărâmat toate altarele pe care le zidise pe muntele Casei Domnului şi la Ierusalim şi le-a aruncat afară din cetate. A aşezat din nou altarul Domnului, a adus pe el jertfe de mulţumire şi de laudă şi a poruncit lui Iuda să slujească Domnului Dumnezeului lui Israel.

Pocăinţa regelui Manase care, în exil fiind, şi-a adus aminte de Dumnezeul tatălui său Ezechia, a fost suficientă pentru reabilitarea lui, dar nu şi pentru întreaga naţiune. Este un exemplu clar de felul cum se poate salva un individ din calea pedepsei divine pentru o naţiune apostată pe care nici prorocul Ieremia, nici regele evlavios Iosia n-au putut s-o salveze din calea armatei babiloniene care i-a adus dezastrul total şi ştergerea ei de pe hartă câteva decenii la rând, astfel încât pământul Ţării sfinte să-şi primească odihna meritată. E trist faptul că omul îl caută, de regulă, pe Dumnezeu doar când se află în strâmtorare. Chiar şi aşa Dumnezeu nu a rămas surd la rugăciunea idolatrului rege Manase şi l-a reînscăunat pe tron pentru începerea unei vieţi noi de credincioşie faţă de Iehova. Manase a ridicat un zid de apărare a Ierusalimului din raţiuni militare, a scos din Templu dumnezeii străini şi altarele idolatre şi s-a hotărât să-L slujească numai pe Dumnezeul lui Israel. Reforma religioasă a lui Manase a ridicat la loc de cinste jertfele de mulţumire aduse lui Dumnezeu pentru ceea ce a lucrat în viaţa sa, prin repunerea sa pe tronul lui David, şi laudele aduse de toţi credincioşii din Iuda pentru faptele măreţe ale lui Iahve la care se mai poate găsi îndurare. Manase nu a dorit să-L slujească pe Dumnezeu numai el singur, ci „a poruncit lui Iuda să slujească Domnului Dumnezeului lui Israel”. (2 Cron. 33.16) Finalul fericit al vieţii împăratului Manase pe care Dumnezeu a restaurat-o şi i-a îndreptat pe calea sfinţeniei şi pe contemporanii săi din Iuda, seamănă izbitor de mult cu credinciosul Bisericii din Laodiceea care, auzind bătaia mâinii Mântuitorului în uşa inimii sale, îi deschide ca să stea la masă cu Cel Sfânt, un deznodământ în totală opoziţie cu restul Bisericii care va fi scoasă afară din Împărăţie. Dumnezeu să ne ajute să ne pocăim şi noi cât mai avem timp disponibil prin harul lui Dumnezeu.