Is. 1.15 Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult, căci mâinile vă sunt pline de sânge. Is. 16.11-12 De aceea, Îmi plânge sufletul pentru Moab ca o harpă şi inima, pentru Chir-Hares; şi când se va arăta Moabul, când va obosi pe înălţimi şi va intra în locaşul său cel sfânt să se roage, nu va putea să primească nimic!”

În versetele citate mai sus profetul Isaia are două veşti proaste: una pentru acei evrei care sunt religioşi şi se roagă lui Dumnezeu, dar nu sunt ascultaţi deoarece au mâinile pătate de sânge. A doua categorie de oameni vizată de profet sunt moabiţii, vecinii din sud-estul Israelului, care deşi sunt religioşi în felul lor, din pricina mândriei nu vor primi nimic de la Dumnezeul lui Israel. Când Dumnezeu ne ascultă rugăciunea El lucrează după nişte principii clare şi pe care Biblia ni le expune ca avertisment. Însuşi Domnul Isus le va spune unora în vremea de apoi: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelegea.” (Mat. 7.23b) „Mâinile pătate de sânge”, incriminate de profetul Isaia, s-ar putea referi la violenţa dintre oameni soldată cu crime odioase, la avorturi sau chiar la hotărâri judecătoreşti definitive prin care se condamnă la moarte oameni nevinovaţi. Dar să nu uităm câte vărsări de sânge produc războaiele locale sau mondiale considerate genocid pe drept cuvânt. Gândiţi-vă la cazul lui Nabot, din VT, pe care regele Ahab l-a omorât, pentru că n-a acceptat să facă un schimb de teren cu via sa, pe care o moştenea de la părinţi. Această metaforă, situată la graniţa dintre viaţă şi moarte, este folosită şi de apostolul Pavel într-o conferinţă biblică ţinută la Milet la care au participat şi prezbiterii din Efes. Referindu-se la munca intensă desfăşurată în Efes timp de trei ani apostolul Neamurilor face la un moment dat o declaraţie emoţionantă: „De aceea, vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu.” (Fapte 20.26-27) Când ascundem adevărul Evangheliei faţă de cei nemântuiţi sau faţă de membrii Bisericii s-ar putea să ne facem vinovaţi de sângele lor în ziua judecăţii. În ce priveşte afirmaţia despre moabiţi putem observa sensibilitatea inimii profetului pentru suferinţele acestora întrucât el plânge în sufletul său pentru ei. Totuşi Isaia nu-i poate face Moabului concesii sufleteşti, ci el afirmă cu tărie că atunci când moabiţii se vor ruga ei nu vor putea primi nimic de la Dumnezeu. Această afirmaţie categorică, din Isaia 16.12, seamănă cu cea din Iacov 1.5-7: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc: pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul.” Sper ca niciunul din cititorii acestor rânduri să nu fie în situaţia descrisă de ultimul verset.