Isaia Is. 6.1-8 În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt şi poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui, şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Strigau unul la altul şi ziceau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de măreţia Lui!” Şi se zguduiau uşorii uşii de glasul care răsuna şi Casa s-a umplut de fum. Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu cleştele de pe altar. Mi-a atins gura cu el şi a zis: „Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul este ispăşit!” Am auzit glasul Domnului, întrebând: „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?” Eu am răspuns: „Iată-mă, trimite-mă!”

Chemarea tânărului Isaia în slujba de profet al lui Dumnezeu implică mai întâi descoperirea slavei lui Dumnezeu şi a sfinţeniei Sale. Serafimii îşi acoperă faţa cu două din cele şase aripi ale lor deoarece nu se consideră vrednici să privească strălucirea acestei glorii a Creatorului. Cântecul serafimilor prin care preamăresc sfinţemia perfectă a lui Dumnezeu zguduie nu numai uşorii Casei Domnului, ci şi inima lui Isaia care îşi recunoaşte păcatele personale şi ale poporului din care se trage. Ies în evidenţă nu întâmplător păcatele limbii care pun în pericol lucrarea oricărui slujitor al Evangheliei. Probabil că tânărul Isaia avea o educaţie aleasă dpdv spiritual şi era un sincer admirator al faimei de care se înconjurase regele Ozia. La moartea acestui rege pe care unii erudiţi presupun că tânărul Isaia l-a idolatrizat, Dumnezeu i se descoperă mai întâi cu slava sfinţeniei Sale care nu permite niciun păcat ascuns în inimile noastre. Isaia s-a confruntat brusc cu păcatele sale şi ale semenilor în mijlocul cărora crescuse când a exclamat în rugăciune: „Vai de mine!” Dumnezeu rezolvă problema păcatului lui Isaia printr-un serafim care ia un cărbune aprins de pe altar şi-i atinge buzele îndepărtându-i păcatele şi fărădelegile. Privind această acţiune prin prisma ispăşirii din NT nu putem decât să tragem concluzia că acel „cărbune aprins de pe altar” este jertfa Mielului lui Dumnezeu de pe altarul Golgotei care prin moartea şi învierea Sa ne-a asigurat ispăşirea păcatelor noastre. Ioan ne explică în Evanghelie că Isaia a văzut slava Domnului Isus şi a vorbit despre Persoana Lui care avea să fie respinsă de poporul Israel. (Ioan 12.41) După ce a fost curăţit de păcate Isaia aude glasul chemării divine: „Cine va merge pentru Noi?”, adică pentru Tatăl, pentru Fiul şi pentru Duhul Sfânt. Răspunsul său a fost simplu şi cuprinzător: „Iată-mă, trimite-mă!” Rugăciunea sub formă de dialog necesită ascultarea noastră, dar şi răspuns concret la ceea ce ne cere Dumnezeu. Isaia n-a lucrat pentru succesul său, pentru că a fost trimis la un popor împietrit, orb şi surd dpdv spiritual. Când noi căutăm succesul lucrării noastre nu putem fi prea siguri, la un moment dat, că am rămas cu orice preţ în voia lui Dumnezeu.