Plâng. 1.20-22 Doamne, uită-Te la necazul meu. Lăuntrul meu fierbe, mi s-a întors inima în mine, căci am fost neascultător. Afară, sabia m-a lăsat fără copii, în casă, este moarte. M-au auzit suspinând, dar nimeni nu m-a mângâiat. Toţi vrăjmaşii mei, când au aflat de nenorocirea mea, s-au bucurat că Tu ai adus-o; dar vei aduce, vei vesti ziua când şi ei vor fi ca mine. Adu toată răutatea lor înaintea Ta şi fă-le cum mi-au făcut mie, pentru toate fărădelegile mele! Căci suspinele mele sunt multe şi inima îmi este bolnavă.

În calitate de mijlocitor pentru Israel profetul Ieremia ia asupra sa atât păcatele acestuia cât şi pedepsele cu care a fost lovit de mânia lui Dumnezeu. Rugăciunea acestei dureri nu poate fi descrisă în cuvinte de aceea Ieremia Îi cere Domnului ca să-Şi arunce privirea peste necazul său. Profetul înţelege să se pocăiască pentru toţi cei vinovaţi de neascultare. Îşi dă seama că nu-i foloseşte la nimic să se disculpe, să dea vina pe alţii sau să arate dovezile răzvrătirii poporului său. Asta a făcut-o cu prisosinţă în timpul mandatului său de profet. Acum el schimbă complet strategia recunoscându-şi în mod clar eşecul său trist în a-l salva pe Iuda de la dezastru. E ca un tată care îşi plânge singurul copil aflat mort în sicriu. Dumnezeu i-a dat viaţa şi tot El i-a luat-o. Dumnezeu l-a creat pe Israel ca popor al Său şi tot El l-a desfiinţat ca stat datorită neascultării. Ce mai putea face acum profetul-mijlocitor decât să-şi plângă în linişte şi în singurătate durerea poporului său? ! ... Peisajul este dezolant: afară sabia, înăuntru moartea. Absenţa oricărei mângâieri în mijlocul vrăjmaşilor care s-au bucurat că Ierusalimul a fost distrus îl face pe Ieremia să creadă că Dumnezeu rămâne totuşi pe tronul dreptăţii Sale şi în cele din urmă îi va pedepsi pe cuceritori. Recunoaşterea stării inimii face parte integrantă din pocăinţa cu care suntem datori fiecare dintre noi înaintea lui Dumnezeu. Neamurile n-ar trebui să se bucure că Dumnezeu i-a pedepsit pe evrei. Sfatul apostolului Pavel, din Romani 11.21-22, este cea mai bună atitudine pe care o putem adopta când citim rugăciunea plină de durere a profetului Ieremia: „Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine. Uită-te, dar, la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut, şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altfel, vei fi tăiat şi tu.”