Ez. 4.14-17 Eu am zis: „Ah, Doamne Dumnezeule, iată, sufletul meu n-a fost pângărit niciodată; din tinereţea mea şi până acum, niciodată n-am mâncat dintr-un animal mort sau sfâşiat, şi nicio carne necurată n-a intrat în gura mea.” El mi-a răspuns: „Ei bine, iată că îţi dau balegă de bou în loc de fecale de om, şi-ţi vei coace pâinea pe ea.” El mi-a mai zis: „Fiul omului, iată că voi sfărâma toiagul pâinii la Ierusalim, aşa că vor mânca pâine cu cântarul şi cu necaz şi vor bea apă cu măsură şi cu spaimă. Vor duce lipsă de pâine şi de apă, vor fi uimiţi şi unii şi alţii şi vor pieri în nelegiuirea lor.”

Lucrarea lui Ezechiel se întrepătrunde cu cea a profetului Ieremia, dar o şi continuă pe aceasta cu evreii aflaţi, nu numai în exilul babilonian, ci şi în risipirea lor printre toate naţiunile pământului, după anul 70 d. Hr. , când armata romană sub comanda generalului Titus a ordonat dărâmarea Templului din Ierusalim. Textul rugăciunii de mai sus ne arată atât de clar grija profetului Ezechiel de a nu se întina chiar şi atunci când săvârşeşte lucrarea lui Dumnezeu. Este ceva echivalent, pe undeva, cu declaraţia profetului Ieremia din capitolul 48, versetul 10: „Blestemat să fie cel ce face cu nebăgare de seamă lucrarea Domnului, blestemat să fie cel ce îşi opreşte sabia de la măcel.” Dumnezeu în mod sigur nu i-a dat lui Ezechiel libertatea de a se întina, ci dimpotrivă, i-a testat vigilenţa. Astfel aflăm ce viaţă a trăit profetul din tinereţea lui: neîntinată. Era un fel de Iosif din Geneza, care n-a acceptat să păcătuiască împotriva Domnului sub nicio formă. Dumnezeu înţelege rugăciunea lui Ezechiel şi îndreaptă lucrurile astfel încât acesta să-şi ducă la bun sfârşit mandatul de străjer al Israelului fără să se întineze, călcând Legea ceremonială. Cum în trecut Dumnezeu îl anunţa pe copilul Samuel că va pedepsi casa preotului Eli, în 1 Samuel, capitolul 3, tot astfel face şi acum cu profetul Ezechiel. Slujitorul Domnului trebuie să ştie şi să nu se mire că Dumnezeu va sfârâma toiagul pâinii la Ierusalim şi va fi, în consecinţă, foamete acolo. Astfel hrana evreilor de atunci trebuia să fie drastic măsurată. La fel se întâmpla şi cu apa. Nu numai atunci, dar până în vremea noastră apa a fost mereu o problemă pentru Israel. Astfel evreii au fost nevoiţi să raţionalizeze consumul de apă eliminând orice risipă care putea dăuna în mod periculos agriculturii şi, în acelaşi timp, să-şi protejeze resursele de apă, în principal Marea Galilei. Până şi apa ploilor, care nu sunt prea dese în geografia locului, este prezervată datorită tehnologiilor moderne de tratare a apei şi folosită cu succes acolo unde este strictă nevoie. Evreii aflaţi în exil sunt avertizaţi de către Ezechiel că vor bea apa „cu măsură şi cu spaimă”, adică raţionalizat şi cu sentimentul spaimei că nu se ştie dacă a doua zi o vor mai avea şi pe aceasta. În concluzie, criza economică este rezultatul păcatului, nu numai pentru naţiunea lui Israel, ci şi pentru toate celelalte popoare ale lumii dintotdeauna. Dumnezeu aşteaptă să ne pocăim de păcatele noastre, să fim cu ochii în patru ca profetul Ezechiel, ca nu cumva să ne pângărim cu lumea aceasta care luptă împotriva lui Dumnezeu şi, nu în ultimul rând, să gestionăm cu înţelepciune şi economie resursele vieţii noastre eliminând cu desăvârşire orice risipă care ne este profund dăunătoare şi nu-I aduce Domnului niciun fel de mulţumire sau slavă. Spiritul cumpătării creştine provine, nu din sancţiunea pe care Dumnezeu o aplică celor păcătoşi, ca în cazul contemporanilor lui Ezechiel, ci din porunca Domnului Isus dată ucenicilor Săi cu ocazia înmulţirii pâinilor: „Strângeţi firimiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic.” (Ioan 6.12b) Putem înţelege de aici că Mântuitorul n-a încurajat risipa de hrană, ca şi cum aceasta ar fi o condiţie a vieţii din belşug promisă oilor Sale, ci dimpotrivă, aşa cum spunea cineva: „Cumpătarea la mâncare este prima treaptă spre desăvârşire.” Aşa să ne ajute Dumnezeu! Amin!