Hab. 3.16-19 Când am auzit... lucrul acesta, mi s-a cutremurat trupul; la vestea aceasta, mi se înfioară buzele, îmi intră putrezirea în oase şi-mi tremură genunchii. Căci aş putea oare aştepta în tăcere ziua necazului, ziua când asupritorul va merge împotriva poporului? Căci, chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi, şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule, şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele! Domnul Dumnezeu este tăria mea; El îmi face picioarele ca ale cerbilor şi mă face să merg pe înălţimile mele. (Către mai-marele cântăreţilor. De cântat cu instrumente cu coarde.)

În aceste strofe de psalm al credinţei profetul se compară pe sine cu un cerb care aleargă pe înălţimile lui ca să nu fie atacat de fiarele sălbatice. Ne amintim că şi psalmistul David, în Psalmul 42, îşi compară setea sa după Dumnezeu cu setea unui cerb care caută o apă rece şi proaspătă de la poalele unui munte. Chiar dacă veştile rele îl cutremură pe Habacuc şi buzele i se înfioară el găseşte, prin credinţă, un refugiu sigur în Dumnezeul mântuirii sale. Chiar dacă invaziile cotropitorilor vor distruge flora şi fauna ţării sfinte şi profetul presimte că nu vor mai fi boi în grajduri, nici oi în staule, el abordează toate aceste tragedii în spiritul credinţei că Dumnezeu are ultimul cuvânt de spus în istorie. Cum se explică această tainică şi ciudată bucurie? Izvorul ei este în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său. El împlineşte acea dreptate prin care toate împărăţiile răului vor dispare de pe scena istoriei lumii şi va fi instaurată Împărăţia Lui cea veşnică care înseamnă „pace, bucurie şi neprihănire prin Duhul Sfânt”. Bucuria Domnului este tăria noastră şi ea aparţine roadei Duhului Sfânt. Ea este bucuria mântuirii de puterea păcatului şi garanţia că niciun lucru rău din această lume n-o va putea afecta vreodată întrucât răul nu este veşnic.