Apoc. 6.9-10 Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din cauza Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care au ţinut-o. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, nu judeci şi nu răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?

Majoritatea rugăciunilor din cer sunt rugăciuni de laudă şi închinare aduse lui Dumnezeu. În versetele de mai sus există totuşi nişte rugăciuni ale unor martiri din necazul cel mare, probabil că sunt nişte evrei care au refuzat categoric semnul fiarei şi au fost, în consecinţă, omorâţi. Rugăciunile lor se aseamănă cu strigătele sângelui lui Abel către Dumnezeu după ce Cain l-a ucis mişeleşte pe fratele său. Spuneam într-un alt articol al acestei cărţi că, de fapt, impresia că Dumnezeu zăboveşte este una pregnant subiectivă. În realitate şi în mod obiectiv Dumnezeu acţionează întotdeauna la timp şi dreptatea Lui nu-şi greşeşte niciodată ţinta. Locuitorii pământului care s-au făcut vinovaţi de moartea acelor martiri sunt oamenii care l-au primit şi l-au încurajat pe Anticrist împotriva martorilor lui Dumnezeu. Aceştia i-au refuzat semnul pe mână sau pe frunte şi pentru acest lucru au fost omorâţi. Tocmai pentru că este sfânt şi adevărat Dumnezeu nu-Şi poate încălca propriile Sale reguli. În istoria lui Israel, în special, şi în istoria lumii, în general, Dumnezeu nu a intervenit întotdeauna conform aşteptărilor umane. Într-adevăr judecata şi răzbunarea aparţin lui Dumnezeu, dar modul practic cum El Îşi exercită uneori aceste prerogative divine este greu de înţeles de mintea omenească. Martirilor de sub altar li se dă o haină albă şi o bine meritată odihnă cu scopul vădit al aşteptării celorlaţi fraţi ai lor de pe pământ care vor avea o soartă asemănătoare cu a lor. În răspunsul lui Dumnezeu putem descoperi îndelunga Lui răbdare chiar cu persecutorii sfinţilor care au primit suficient timp să se pocăiască, dar au refuzat cu obstinaţie şansa care le-a fost dată. Concluzia este că în timpul exercitării dreptăţii divine Dumnezeu Îşi arată mai întâi îndelunga Sa răbdare chiar şi cu duşmanii Lui pentru ca nimeni la judecata de apoi să nu-L poată acuza că i-au fost încălcate drepturile de care ar fi trebuit să se bucure cât a trăit pe pământ.