„Până când Îţi vei ascunde Faţa de mine?” (Psalmul 13:1)

     Când Kelly James împreună cu doi prieteni, care făceau cățărări, au murit în Mount Hood din Oregon, Statele Unite ale Americii, fratele său Frank, profesor de teologie a afirmat: „Una e să vorbești despre moarte în mod abstract, la modul generic, și cu totul altceva este când te confrunți cu moartea cuiva drag. Moartea este urâtă. Nu putem – și nu trebuie – să ne străduim s-o facem mai plăcută, prin platitudini pioase. Mă bântuie această întrebare: „Unde era Dumnezeu când Kelly îngheța de frig?” Pentru mine, a nu pune această întrebare ar însemna că nu-L iau pe Dumnezeu în serios. Nu vreau să spun că simplii muritori nu pot sta în picioare la judecata lui Dumnezeu. El nu-mi dă mie socoteală! Însă o întrebare sinceră, dintr-o inimă zdrobită, e un lucru inevitabil, și mi se pare cinstit!” Lui David nu i-a fost teamă să-L întrebe pe Dumnezeu: „Până când îți vei ascunde Fața de mine?” Iar câteva versete mai încolo, același David întristat declara: „Eu am încredere în bunătatea Ta…” (Psalmul 13:5). Și-apoi, Frank James continuă: „În mijlocul consternării spirituale, Dumnezeu S-a manifestat în durerea mea. Nu știu cum, dar El se află în mijlocul dezamăgirii, a confuziei și a emoțiilor neprefăcute. Lucrul acesta nu are niciun sens pentru mine și nu-l înțeleg. Însă concepția mea despre credință a devenit una avraamică. Trebuie să mă încred în Dumnezeu chiar și când nu înțeleg, așa cum au mărturisit creștinii timp de secole: „Credem în învierea morţilor” (vezi 1 Corinteni 15:42). În mijlocul atâtor lacrimi care ar putea umple un ocean, trebuie să-i îngropăm pe cei dragi ai noștri. Dar îi îngropăm cu această convingere: „după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos.” (1 Corinteni 15:22). Lucrul acesta nu ne scutește de durere, dar promisiunea aceasta ia credința și o duce în miezul durerii, unde speranța începe să-și facă apariția, la fel cum o rază de soare străpunge un cer înnorat!”