„Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15:55)

     Când tatăl muzicienei canadiene Carolyn Arends era pe patul de moarte al unui spital, masca de oxigen îi făcea imposibilă comunicarea cu familia. Așa că au fost surprinși să-l audă intonând o cântare de la Școala duminicală: „Cu Hristos în corabie, putem râde de furtună, căci navigăm spre casă.” Cu numai câteva ore înainte de a pleca „acasă”, un refren din copilărie pe care-l învățase cu vreo șaizeci de ani în urmă i-a oferit acestui muribund alinare și tărie. Arends scria apoi: „Speranța mea este ca și eu să mor cântând, vorbind și gândindu-mă la Domnul Isus. Moartea fără destinație este ca bau-baul din întuneric; ea ne împiedică să privim peste umăr și să intrăm bucuroși în zilele care ne-au fost date. Scoasă din întuneric și adusă la lumina evangheliei, moartea nu doar că-și pierde boldul, dar ne aduce aminte „să ne numărăm bine zilele” (vezi Psalmul 90:12). Alergarea spre linia de sosire are un sens diferit, ca importanță și scop, decât are jogging-ul prin cartier. Când un credincios își dă seama că se îndreaptă spre moarte (mâine sau peste 50 de ani), el va face mai bine să nu-și mai irosească energia negându-și mortalitatea, și să înceapă să trăiască în destinul său veșnic aici și acum. El își poate îndrepta eforturile spre investirea în lucrurile cu care dorește să rămână la sfârșit. Moartea poate fi dureroasă, dar nu este sfârșitul! Noi nu jelim ca cei ce n-au nicio nădejde. Nu știu câte zile mi-au mai rămas de trăit, dar vreau să le folosesc pe toate și pe fiecare în așa fel încât adevărul despre cine este Isus, și cine sunt eu în El, să se înrădăcineze tot mai adânc în mine!”