„Cine umblă în întuneric şi n-are lumină, să se încreadă în Numele Domnului…” (Isaia 50:10).

     Dumnezeu ne promite pacea, însă nu ne promite o navigare lină pe valuri sau imunitate față de problemele vieții. Înțelegem din Biblia că „te poți teme de Domnul, și cu toate acestea să umbli în întuneric.” Iov a trăit o viață exemplară, și cu toate acestea a pierdut totul. Necăjit și uimit, el a strigat: „Mi-a tăiat orice ieşire şi nu pot trece; a răspândit întuneric pe cărările mele” (Iov 19:8). Ieremia, după ce a predicat unui popor răzvrătit care l-a bătut și l-a aruncat în închisoare, a strigat: „O… de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aş plânge zi şi noapte pe morţii fiicei poporului meu!” (Ieremia 9:1). Apostolul Pavel a suferit atât de mult, încât a afirmat că „nici nu mai trăgea nădejde de viaţă” (2 Corinteni 1:8). Credința este ca un film fotografic: se developează în întuneric. Zilele întunecate ne fac să ne sprijinim pe Dumnezeu și să ne apropiem mai mult de el. Edward Mote a scris cuvintele cunoscutului imn: „Deși-I ascunsă fața Sa, cu milă mă va-nconjura/Și orice vifor de-ar veni pe Stâncă sigur eu voi fi!/Zidesc pe Stâncă, pe Hristos, nicicând pe malul nisipos!” E mai ușor să-L lauzi pe Dumnezeu când ești sănătos și facturile îți sunt plătite. Dar când lumina se preface brusc în întuneric, doar atunci descoperi din ce este făcută credința ta, și în ce ți-ai pus cu adevărat încrederea. În astfel de perioade ale vieții dezvoltăm „vederea nocturnă!”