Foșnet,

O, Doamne, ce mai îmi place să călătoresc! Fie că mă plimb prin pădure sau zbor spre o plajă însorită unde vreau să simt finețea nisipului și căldura soarelui, fie că aleg să descopăr orașe noi, case, biserici, piețe care au povestea lor, călătoria are fascinația ei.

De data aceasta voi călători în timp. Într-un oraș antic, în care nici nu s-a născut vreo biserică încă, iar oamenii se întâlnesc mai toată ziua în piețe. Și piețele sunt înțesate de povești.

Într-o astfel de piață, vânzînd stofe, mătăsuri, muselină, am întâlnit-o pe Lydia. Cupoanele țesăturilor ei acopereau vocile clientelor într-o îmbrățișare delicată. Valuri de purpură se prelingeau pe masa de lucru, mângâiau mâinile cumpărătoarelor, asemenea unui pârâu răcoros la sfârșitul verii. Poate că era tot septembrie când ne-am întrezărit pentr-un scurt moment. Și eu eram încântată de frumos și îmi plimbam degetele peste materiale, jucându-mă în imaginația mea cu modele de rochii, văzându-mă mereu elegantă, dorind să mă simt bine învelită de noul material. Doar atât era de ajuns pentru a-mi crește încrederea în mine. Pastelurile din țesăturile ei inundau sentimentele mele și simțeam în notele subtile iminența schimbării.

Pe înserat piața s-a golit și pașii ei s-au îndreptat spre o altă întâlnire. Urma Sabatul și l-a poarta cetății, în Filipi, lângă un râu, era un loc de rugăciune. Acolo femeia care atingea țesături, s-a lăsat atinsă de Omul în haină de in. Cel despre care-i vorbea Apostolul Pavel. Acolo Marele Țesător țesea din fire diferite povestea noastră unică. Și El ne îmbracă și azi cu o haină a neprihănirii, mult mai frumoasă decât în imaginația mea. Florile aurii de toamnă, frunzele galbene și stacojii foșnesc într-o poveste tandră despre credință, speranță, împlinire.

Las în urmă orașul antic. Mă îndrept spre noua Cetate.”Cel ce stătea deasupra apelor râurilor“ (Daniel 12:6) atinge și azi sufletul nostru și ne pregătește haina de nuntă.

Tania Bretan