Acolo unde nu cântă păsările

Sufletul meu miroase ca  aerul dintr-o pădure după o ploaie de vară. Ce-aș vrea să rămîi cu mine, vară caldă!

Merg agale pe o potecă, parcă aș fi în aula de liniște a naturii.

Sufletul are și el  potecile lui. Unele sunt întunecoase, altele strecoară lumina soarelui printre frunzele mătăsoase. Odată chiar am mers pe o potecă care dădea într-o dumbravă. Părea că nu se mai termină. Nu-i ușor să-ți continui drumul până ce te scoate la loc larg, în luminiș. Aud și acum glasul sfios care recita: ” de n-ar fi fost Domnul de partea noastră”( Psalm 24.1a). O undă de bucurie ne-a făcut să ne amintim cine suntem, ai cui suntem...

Când spun potecă, mă gândesc la una obișnuită, așa ca noi, croită pe pământul care ne-a îngăduit pașii să treacă pe acolo. Și noi suntem astfel de poteci, peste care au trecut, agale sau în grabă, călători spre popasul lor. Să vorbesc despre o bancă sau despre marcaje? Știu bine că le regăsiți fiecare în sufletul vostru și suspinați. Binecuvântați suntem când am regăsit drumul. Chiar dacă o vreme, cu durerre, am rătăcit. E așa o bucurie să găsești ceva ce credeai că ai pierdut pentru totdeauna și puține lucruri sunt mai valoroase decât să afli iar drumul care te duce la destinație.

Sunt și poteci neobișnuite.

Dumnezeu l-a făcut pe David să-I audă vuietul pașilor în vârful duzilor. Duhul Lui suflă încotro vrea și tu îi auzi sunetul. Și nu vreau să aud ciripitul păsărelelor, ci vreau să-I recunosc doar șoapta Lui. Cărarea de la nivelul vârfului copacilor nu e în orice loc. Pe ea mergi atunci când te desprinzi de pămîntul firesc și vrei să urci mai aproape de Cer. Când vrei să-L auzi pe EL.

Tania Bretan