„O, cât de mare este bunătatea Ta, ... ” (Psalmul 31:19)

O rugăciune, rostită de călugărul Thomas a Kempis, consemnată în cartea „Imitațio Christi”.

„Îndrăznesc să-mi deschid iarăși gura înaintea Domnului meu, măcar că nu sunt decât praf și cenușă. Iar dacă mă socotesc mai mult decât atât, iată că Tu, Doamne, Te ridici împotriva mea și păcatele mele mărturisesc împotriva mea adevărul (că adică sunt numai praf și cenușă), pe care eu nu-l pot tăgădui. Dar dacă mă voi disprețui pe mine însumi și mă voi socoti o nimica toată înaintea Ta, Dumnezeule, și dacă mă voi dezbrăca de mine însumi și mă voi întoarce în țărâna din care sunt luat, atunci îmi va ieși înainte harul Tău cu fața lui dulce, și lumina Ta se va apropia de inima mea. Și dacă voi privi în lumina aceasta, atunci orice părere bună despre mine însumi, fie cât de neînsemnată se va cufunda în valea nimicniciei mele și va pieri pentru totdeauna. Acolo îmi vei arăta și mă vei face să văd ce sunt, ce am fost și ce am ajuns, că nimic nu sunt și nimic nu știu.

Dacă mă vei părăsi și voi rămâne de capul meu, iată nimica nu sunt și nimic nu pot. Dacă însă îți întorci privirea spre mine numaidecât prind putere, și mă umplu de o nouă veselie. În adevăr este o mare minune că mă ridici așa de repede spre Tine și mă îmbrățișezi iarăși cu atâta duioșie pe mine, care sunt mereu tras în jos spre pământ de propria mea povară. Aceasta o face dragostea Ta, care, fără nici un merit din partea mea, preaîntâmpină nevoile mele, mă ajută în strâmtorare și mă sprijinește în primejdie, și mă scoate din nenumărate necazuri. Iubindu-mă pe mine însumi cu o dragoste nemăsurată, m-am pierdut; căutându-Te însă pe Tine și iubindu-Te numai pe Tine, Te-am găsit, Doamne, și m-am găsit pe mine. Dragostea către Tine m-a învățat să-mi cunosc mai bine nimicnicia. Căci Tu, care ești dragostea însăși, mai dulce decât orice dulceață, face pentru mine mult mai mult decât sunt vrednic să-mi dai, mult mai mult decât aș îndrăzni să nădăjduiesc sau să cer vreodată.

Binecuvântat să fii Tu, Dumnezeul meu, că, măcar că nu sunt vrednic de nici un bine, totuși nemărginita Ta bunătate nu încetează a face bine chiar și celor nemulțumitori, chiar și celor ce s-au depărtat de Tine, ca toți să fim recunoscători, smeriți și evlavioși; pentru că Tu ești mântuirea noastră, Tu ești tăria și puterea noastră.

... Cu adevărat nespus de mare este fericirea de a Te privi pe Tine, și pe care o dai celor care te iubesc! Și mi-ai arătat bunătatea dragostei Tale mai ales în faptul că m-ai creat, atunci când eu nu existam: m-ai întors la Tine ca să-ți slujesc Ție, când eu rătăceam; și mi-ai scris în inimă o dulce poruncă: de a Te iubi pe Tine. O, izvor al veșnicei iubiri, ce voi putea eu să spun despre Tine? Cum voi putea eu să te uit pe Tine, care Te-ai îndurat și Ți-ai adus aminte de mine, chiar atunci când, cufundat în șuvoiul păcatelor, mergeam spre pieire? Îndurarea Ta către robul Tău a trecut peste orice margini și ai turnat peste mine harul și dragostea ta, fără ca eu să fiu vrednic de ele. Cu ce-ți voi răsplăti pentru un asemenea har? Căci nu orișicui îi este dat să renunțe la toate și să părăsească lumea, să-și ia crucea și să Te urmeze.