„Nimănui nu-i pasă de sufletul meu.” (Psalmul 142:4)

     Oamenii vin la biserică în căutare de lumină și căldură! Ei vor să știe că undeva, cuiva îi pasă. O predică și o muzică de calitate îi pot aduce înăuntru, dar relațiile care îi hrănesc îi vor face să revină. Dragostea noastră pentru ei îi va atrage, dar sfințenia noastră îi va face să rămână. Te poți simți singur într-o mulțime, chiar și într-o biserică în care se predică dragostea și care are un moment de „salută-ți aproapele” la fiecare întâlnire. Dacă am păstra 10% dintre cei care au intrat pe ușile bisericii noastre, am fi într-o creștere constantă. Vei spune: „Ei bine, Biblia ne învață că, dacă un om vrea să aibă prieteni, trebuie să se arate prietenos”. Adevărat, dar oamenii aduc cu ei rănile trecutului lor, luptele prezentului și neliniștile nespuse ale viitorului lor. Ceea ce vor să știe este: „Mă vei iubi așa cum sunt, chiar dacă nu mă potrivesc cu tiparul tău și nu mă schimb atât de repede pe cât ai vrea tu?” Adesea, structura noastră rigidă împiedică acest lucru să se întâmple. Dragi creștini, dacă cea mai mare preocupare a voastră de luni este: „Câți oameni am avut ieri la biserică?”, verificați-vă inima! S-ar putea să fiți mai preocupați de imaginea bisericii voastre decât de satisfacerea nevoilor oamenilor! Isus le-a spus ucenicilor Săi: „prieteni” (Ioan 15:15) Tu, cum îi numești? Mulți oameni sunt timizi, neîncrezători sau suferinzi. Mandatul nostru este să facem din „prietenii bisericii”, copii ai lui Dumnezeu, nu doar să umplem clădirea bisericii cu ei. Sfânta Scriptură spune: „Purtați-vă sarcinile unii altora…” (Galateni 6:2), pentru că o povară împărțită este o povară ușurată. Mulți dintre cei care vin la biserică nu caută răspunsuri profunde, ci vor doar să se simtă iubiți, băgați în seamă și apreciați. Când se întâmplă acest lucru, ei se deschid față de iubirea lui Dumnezeu – și minuni se petrec!