„Ferice de cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăția cerurilor.” 

Biblia Traducerea Dumitru Cornilescu Revizuită (2022) 

Fericirile încep cu un paradox care zguduie fundamentele înțelepciunii lumești. Isus declară că cei „săracii în duh” sunt binecuvântați. Dar ce înseamnă să fii sărac în duh și de ce Isus înalță această calitate?

A fi sărac în duh înseamnă a-ți recunoaște falimentul spiritual complet înaintea lui Dumnezeu. Înseamnă a veni înaintea tronului harului cu mâini goale, recunoscând că nu avem nimic de oferit, nimic cu care să negociem, nimic cu care să ne lăudăm. Cei săraci în duh sunt cei care repetă rugăciunea vameșului: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca 18:13) 

Această sărăcie în duh se află în contrast puternic cu autosuficiența și mândria pe care cultura noastră le celebrează. Lumea ne spune să credem în noi înșine, să ne afirmăm valoarea, să ne cerem drepturile. Dar Isus răstoarnă această concepție. El spune că Împărăția cerurilor aparține nu celor care au o părere înaltă despre ei înșiși, ci celor care își dau seama de nevoia lor disperată de harul lui Dumnezeu.

De ce începe Isus Fericirile cu această afirmație? Pentru că sărăcia în duh este temelia tuturor binecuvântărilor spirituale. Este solul fertil în care cresc toate celelalte haruri. Până când nu ne golim de încrederea în sine și de neprihănirea proprie, nu putem fi umpluți cu bogățiile Împărăției lui Dumnezeu.

Promisiunea pentru cei săraci în duh este uimitoare: „a lor este Împărăția cerurilor.” Observați timpul prezent – „este”, nu „va fi”. Cei care se smeresc înaintea lui Dumnezeu intră în realitatea domniei Sale aici și acum. Ei experimentează bucuria de a trăi sub stăpânirea Sa iubitoare, pacea de a se odihni în purtarea Sa de grijă, invitația de a participa la scopurile Sale.

Ce înseamnă aceasta pentru noi astăzi? Într-o lume care se închină la altarul stimei de sine și al autopromovării, suntem chemați să cultivăm sărăcia în duh. Aceasta nu înseamnă să ne complacem în autocompătimire sau într-o falsă umilință. Mai degrabă, înseamnă să ne evaluăm onest în lumina sfințeniei lui Dumnezeu și să recunoaștem dependența noastră absolută de harul Său.

Sărăcia în duh se manifestă într-o viață de pocăință și credință continuă. Această atitudine ne învață să abordăm Cuvântul lui Dumnezeu nu ca niște critici, ci ca niște oameni disperați care tânjesc după fiecare cuvânt dătător de viață. Ne mișcă să slujim altora nu pentru a acumula laude, ci din recunoștință pentru bunătatea divină nemeritată pe care am primit-o.

Mentalitatea acestei binecuvântări este una de umilință, dependență și uimire. Ne minunăm că Dumnezeul universului S-ar apleca să ne ridice din țărână și să ne așeze la masa Sa. Realizăm că tot ce avem - mântuirea noastră, darurile noastre, însăși respirația noastră - este un dar al harului.

În acest punct ne punem întrebarea, cum cultivăm această sărăcie în duh? Trebuie să ne predicăm zilnic Evanghelia nouă înșine, amintind inimilor noastre că suntem mai păcătoși decât îndrăznim să credem, dar mai iubiți decât îndrăznim să sperăm. Trebuie să medităm în mod regulat la sfințenia lui Dumnezeu și la fragilitatea noastră. Trebuie să practicăm mărturisirea – față de Dumnezeu și față de alții – recunoscând nevoia noastră continuă de milă.

Astăzi, să-I cerem lui Dumnezeu să ne adâncească sărăcia în duh. Să dăm la o parte pretențiile noastre de autosuficiență și să venim la El cu mâini goale și inimi deschise. Această sărăcie în duh deschide pentru noi bogățiile inepuizabile ale Împărăției Sale.