„Fericiți sunt cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați.” 

Biblia Traducerea Dumitru Cornilescu Revizuită (2022) 

La prima vedere, această fericire pare să ne contrarieze. Cum adică, au parte de binecuvântare cei ce plâng? Înclinația noastră naturală este să evităm tristețea cu orice preț, să urmărim fericirea și să fugim de durere. Cu toate acestea, aici, Isus pronunță o binecuvântare asupra celor ce plâng. Ce adevăr profund se ascunde sub acest paradox?

Pentru a înțelege această fericire, trebuie mai întâi să recunoaștem că nu toate plângerile și lamentările sunt la fel. Isus nu îi binecuvântează pe cei care se complac în autocompătimire sau pe cei zdrobiți de tristețea lumească. Mai degrabă, El vorbește despre o durere evlavioasă – o jale care izvorăște dintr-o inimă ce bate în tandem cu cea a lui Dumnezeu.

Această jale începe cu o profundă întristare pentru propriul nostru păcat. Pe măsură ce creștem în înțelegerea sfințeniei lui Dumnezeu, devenim tot mai conștienți de propria noastră depravare. Ca Isaia, strigăm: „Vai de mine! Sunt pierdut!” (Isaia 6:5). Această întristare evlavioasă duce la pocăință și transformare.

Dar jalea noastră nu se oprește aici. Pe măsură ce ne sincronizăm inimile cu cea a lui Dumnezeu, începem să plângem pentru starea de degradare a lumii noastre. Plângem pentru nedreptate, pentru efectele păcatului, pentru suferința altora. Inimile noastre se frâng pentru ceea ce frânge inima lui Dumnezeu. De ce îi numește Isus binecuvântați pe astfel de oameni?

Pentru că în tristețea lor, ei găsesc adevărata mângâiere. Nu mângâierea superficială a negării sau distragerii, ci adânca alinare a prezenței lui Dumnezeu. Cei care plâng se apropie de inima Tatălui, experimentând mângâierea Lui în moduri pe care cei care evită tristețea nu le cunosc niciodată.

Mai mult, celor care plâng li se promite mângâiere viitoare. „Ei vor fi mângâiați” indică o realitate escatologică – o zi când Dumnezeu „va șterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 21:4). Această promisiune ne susține în durerea noastră prezentă, asigurându-ne că tristețea noastră nu este în zadar.

Mentalitatea acestei binecuvântări este una cea ivorâtă într-o inimă sensibilă care alege să simtă profund, să fie frântă de ceea ce frânge inima lui Dumnezeu.

Cum ar trebui, atunci, să trăim în lumina acestei fericiri?

În primul rând, trebuie să cultivăm o sensibilitate față de păcat – în propriile noastre vieți și în lumea din jurul nostru. Aceasta necesită o auto-examinare regulată și o dorință de a fi întristați de ceea ce găsim în noi și nu este după voia lui Dumnezeu.

În al doilea rând, ar trebui să ne deschidem ochii la suferința din lumea noastră. În loc să ne îndepărtăm de durere, suntem chemați să intrăm în ea, să plângem cu cei ce plâng. Aceasta ar putea însemna să stăm alături de un prieten îndurerat, să pledăm pentru cei oprimați sau să plângem pentru starea de degradare din comunitățile din proximitate.

În cele din urmă, trebuie să învățăm să aducem tristețea noastră înaintea lui Dumnezeu. În rugăciune, în lamentație, în strigăte, experimentăm mângâierea pe care numai El o poate oferi. Descoperim că jalea noastră devine o cale spre intimitatea cu Dumnezeu.

Să nu ne ferim de tristețea evlavioasă. Să îndrăznim să plângem – pentru păcatul nostru, pentru starea de degradare a lumii noastre, pentru tot ce nu este după gloria lui Dumnezeu. Căci în această jale, vom găsi binecuvântare. Vom experimenta mângâierea blândă a Tatălui  și vom fi modelați mai deplin după chipul lui Hristos, Omul durerii, obișnuit cu suferința.