IUBIREA MANIFESTATĂ FAŢĂ DE DUMNEZEU ŞI OAMENI & Încheiere: „Fiți dar desăvârșiți” (Matei 5:48)

Autor: Daniel Ioan Notar | Album: Iubirea manifestată prin iubirea vrăjmașilor (Matei 5:38-47) | Tematica: Meditație
Resursa adaugata de notardanielioan76 in 09/09/2024

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 0/10 X

Referințe

Marcu 5:1-11:12

Vindecarea unui îndrăcit
Marcu 5:1 Au ajuns pe celălalt ţărm al mării, în ţinutul gadarenilor.
Marcu 5:2 Când a ieşit Isus din corabie, L-a întâmpinat îndată un om care ieşea din morminte, stăpânit de un duh necurat.
Marcu 5:3 Omul acesta îşi avea locuinţa în morminte şi nimeni nu mai putea să-l ţină legat, nici chiar cu un lanţ.
Marcu 5:4 Căci de multe ori fusese legat cu picioarele în obezi şi cu cătuşe la mâini, dar rupsese cătuşele şi sfărâmase obezile, şi nimeni nu-l putea domoli.
Marcu 5:5 Totdeauna, zi şi noapte, stătea în morminte şi pe munţi, ţipând şi tăindu-se cu pietre.
Marcu 5:6 Când a văzut pe Isus de departe, a alergat, I s-a închinat
Marcu 5:7 şi a strigat cu glas tare: „Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului celui Preaînalt? Te jur în Numele lui Dumnezeu să nu mă chinuieşti!”
Marcu 5:8 Căci Isus îi zicea: „Duh necurat, ieşi din omul acesta!”
Marcu 5:9 „Care-ţi este numele?”, l-a întrebat Isus. „Numele meu este Legiune, a răspuns el, pentru că suntem mulţi.”
Marcu 5:10 Şi Îl ruga stăruitor să nu-i trimită afară din ţinutul acela.
Marcu 5:11 Acolo, lângă munte, era o turmă mare de porci care păşteau.
Marcu 5:12 Şi dracii L-au rugat şi au zis: „Trimite-ne în porcii aceia, ca să intrăm în ei.”
Marcu 5:13 Isus le-a dat voie. Şi duhurile necurate au ieşit şi au intrat în porci; şi turma s-a repezit de pe râpă în mare. Erau aproape două mii şi s-au înecat în mare.
Marcu 5:14 Porcarii au fugit şi au dat de ştire în cetate şi prin satele vecine. Oamenii au ieşit să vadă ce s-a întâmplat.
Marcu 5:15 Au venit la Isus, şi iată pe cel ce fusese îndrăcit şi avusese legiunea de draci şezând jos îmbrăcat şi întreg la minte; şi s-au înspăimântat.
Marcu 5:16 Cei ce văzuseră cele întâmplate, le-au povestit tot ce se petrecuse cu cel îndrăcit şi cu porcii.
Marcu 5:17 Atunci au început să roage pe Isus să plece din ţinutul lor.
Marcu 5:18 Pe când Se suia El în corabie, omul care fusese îndrăcit Îl ruga să-l lase să rămână cu El.
Marcu 5:19 Isus nu i-a dat voie, ci i-a zis: „Du-te acasă la ai tăi şi povesteşte-le tot ce ţi-a făcut Domnul şi cum a avut milă de tine.”
Marcu 5:20 El a plecat şi a început să vestească prin Decapole tot ce-i făcuse Isus. Şi toţi se minunau.
Învierea fiicei lui Iair şi vindecarea unei femei bolnave de doisprezece ani
Marcu 5:21 După ce a trecut Isus iarăşi de cealaltă parte cu corabia, s-a adunat mult norod în jurul Lui. El stătea lângă mare.
Marcu 5:22 Atunci a venit unul din fruntaşii sinagogii, numit Iair. Cum L-a văzut, fruntaşul s-a aruncat la picioarele Lui
Marcu 5:23 şi I-a făcut următoarea rugăminte stăruitoare: „Fetiţa mea trage să moară; rogu-Te, vino de-Ţi pune mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă şi să trăiască.”
Marcu 5:24 Isus a plecat împreună cu el. Şi după El mergea mult norod şi-L îmbulzea.
Marcu 5:25 Şi era o femeie care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge.
Marcu 5:26 Ea suferise mult de la mulţi doctori, cheltuise tot ce avea şi nu simţise nicio uşurare, ba încă îi era mai rău.
Marcu 5:27 A auzit vorbindu-se despre Isus, a venit pe dinapoi prin mulţime şi s-a atins de haina Lui.
Marcu 5:28 Căci îşi zicea ea: „Dacă aş putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui.”
Marcu 5:29 Şi îndată, a secat izvorul sângelui ei. Şi a simţit în tot trupul ei că s-a tămăduit de boală.
Marcu 5:30 Isus a cunoscut îndată că o putere ieşise din El şi, întorcându-Se spre mulţime, a zis: „Cine s-a atins de hainele Mele?”
Marcu 5:31 Ucenicii I-au zis: „Vezi că mulţimea Te îmbulzeşte şi mai zici: ‘Cine s-a atins de Mine?’”
Marcu 5:32 El Se uita de jur împrejur să vadă pe cea care făcuse lucrul acesta.
Marcu 5:33 Femeia, înfricoşată şi tremurând, căci ştia ce se petrecuse în ea, a venit de s-a aruncat la picioarele Lui şi I-a spus tot adevărul.
Marcu 5:34 Dar Isus i-a zis: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace şi fii tămăduită de boala ta.”
Marcu 5:35 Pe când vorbea El încă, iată că vin nişte oameni de la fruntaşul sinagogii, care-i spun: „Fiica ta a murit; pentru ce mai superi pe Învăţătorul?”
Marcu 5:36 Dar Isus, fără să ţină seamă de cuvintele acestea, a zis fruntaşului sinagogii: „Nu te teme, crede numai!”
Marcu 5:37 Şi n-a îngăduit nimănui să-L însoţească, afară de Petru, Iacov şi Ioan, fratele lui Iacov.
Marcu 5:38 Au ajuns la casa fruntaşului sinagogii. Acolo, Isus a văzut o zarvă şi pe unii care plângeau şi se tânguiau mult.
Marcu 5:39 A intrat înăuntru şi le-a zis: „Pentru ce faceţi atâta zarvă şi pentru ce plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme .”
Marcu 5:40 Ei îşi băteau joc de El. Atunci, după ce i-a scos afară pe toţi, a luat cu El pe tatăl copilei, pe mama ei şi pe cei ce-L însoţiseră şi a intrat acolo unde zăcea copila.
Marcu 5:41 A apucat-o de mână şi i-a zis: „Talita cumi”, care, tălmăcit, înseamnă: „Fetiţo, scoală-te, îţi zic!”
Marcu 5:42 Îndată, fetiţa s-a sculat şi a început să umble, căci era de doisprezece ani. Ei au rămas încremeniţi.
Marcu 5:43 Isus le-a poruncit cu tărie să nu ştie nimeni lucrul acesta şi a zis să dea de mâncare fetiţei.
Isus la Nazaret. Necredinţa locuitorilor
Marcu 6:1 Isus a plecat de acolo şi S-a dus în patria Lui. Ucenicii Lui au mers după El.
Marcu 6:2 Când a venit ziua Sabatului, a început să înveţe pe norod în sinagogă. Mulţi, când Îl auzeau, se mirau şi ziceau: „De unde are El aceste lucruri? Ce fel de înţelepciune este aceasta care I-a fost dată? Şi cum se fac astfel de minuni prin mâinile Lui?
Marcu 6:3 Nu este acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda şi al lui Simon? Şi nu sunt surorile Lui aici, între noi?” Şi găseau o pricină de poticnire în El.
Marcu 6:4 Dar Isus le-a zis: „Un proroc nu este dispreţuit decât în patria Lui, între rudele Lui şi în casa Lui.”
Marcu 6:5 N-a putut să facă nicio minune acolo, ci doar Şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi şi i-a vindecat.
Marcu 6:6 Şi se mira de necredinţa lor.Isus străbătea satele de primprejur şi învăţa pe norod.
Trimiterea celor doisprezece
Marcu 6:7 Atunci a chemat la Sine pe cei doisprezece şi a început să-i trimită doi câte doi, dându-le putere asupra duhurilor necurate.
Marcu 6:8 Le-a poruncit să nu ia nimic cu ei pe drum, decât un toiag; să n-aibă nici pâine, nici traistă, nici bani de aramă la brâu;
Marcu 6:9 să se încalţe cu sandale şi să nu se îmbrace cu două haine.
Marcu 6:10 Apoi le-a zis: „În orice casă veţi intra, să rămâneţi acolo până veţi pleca din locul acela.
Marcu 6:11 Şi , dacă în vreun loc nu vă vor primi şi nu vă vor asculta, să plecaţi de acolo şi să scuturaţi îndată praful de sub picioarele voastre, ca mărturie pentru ei. Adevărat vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru pământul Sodomei şi Gomorei decât pentru cetatea aceea.”
Marcu 6:12 Ucenicii au plecat şi au propovăduit pocăinţa.
Marcu 6:13 Scoteau mulţi draci şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau.
Moartea lui Ioan Botezătorul
Marcu 6:14 Împăratul Irod a auzit vorbindu-se despre Isus, al cărui Nume ajunsese vestit, şi a zis: „Ioan Botezătorul a înviat din morţi, şi de aceea lucrează aceste puteri prin el.”
Marcu 6:15 Alţii ziceau: „Este Ilie.” Iar alţii ziceau: „Este un proroc ca unul din proroci.”
Marcu 6:16 Dar Irod, când a auzit lucrul acesta, zicea: „Ioan acela, căruia i-am tăiat capul, a înviat din morţi.”
Marcu 6:17 Căci Irod însuşi trimisese să prindă pe Ioan şi-l legase în temniţă din pricina Irodiadei, nevasta fratelui său Filip, pentru că o luase de nevastă.
Marcu 6:18 Şi Ioan zicea lui Irod: „Nu-ţi este îngăduit să ţii pe nevasta fratelui tău!”
Marcu 6:19 Irodiada avea necaz pe Ioan şi voia să-l omoare. Dar nu putea,
Marcu 6:20 căci Irod se temea de Ioan, fiindcă îl ştia om neprihănit şi sfânt; îl ocrotea şi, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neştiind ce să facă, şi-l asculta cu plăcere.
Marcu 6:21 Totuşi a venit o zi cu bun prilej, când Irod îşi prăznuia ziua naşterii şi a dat un ospăţ boierilor săi, mai-marilor oastei şi fruntaşilor Galileii.
Marcu 6:22 Fata Irodiadei a intrat la ospăţ, a jucat şi a plăcut lui Irod şi oaspeţilor lui. Împăratul a zis fetei: „Cere-mi orice vrei, şi-ţi voi da.”
Marcu 6:23 Apoi a adăugat cu jurământ: „Ori ce-mi vei cere, îţi voi da, fie şi jumătate din împărăţia mea.”
Marcu 6:24 Fata a ieşit afară şi a zis mamei sale: „Ce să cer?” Şi mama sa i-a răspuns: „Capul lui Ioan Botezătorul.”
Marcu 6:25 Ea s-a grăbit să vină îndată la împărat şi i-a făcut următoarea cerere: „Vreau să-mi dai îndată, într-o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul.”
Marcu 6:26 Împăratul s-a întristat foarte mult, dar, din pricina jurămintelor sale şi din pricina oaspeţilor, n-a vrut să zică nu.
Marcu 6:27 A trimis îndată un ostaş de pază, cu porunca de a aduce capul lui Ioan Botezătorul. Ostaşul de pază s-a dus şi a tăiat capul lui Ioan în temniţă,
Marcu 6:28 l-a adus pe o farfurie, l-a dat fetei, şi fata l-a dat mamei sale.
Marcu 6:29 Ucenicii lui Ioan, când au auzit acest lucru, au venit de i-au ridicat trupul şi l-au pus într-un mormânt.
Înmulţirea pâinilor
Marcu 6:30 Apostolii s-au adunat la Isus şi I-au spus tot ce făcuseră şi tot ce învăţaseră pe oameni.
Marcu 6:31 Isus le-a zis: „Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin.” Căci erau mulţi care veneau şi se duceau şi ei n-aveau vreme nici să mănânce.
Marcu 6:32 Au plecat dar cu corabia, ca să se ducă într-un loc pustiu, la o parte.
Marcu 6:33 Oamenii i-au văzut plecând şi i-au cunoscut; au alergat pe jos din toate cetăţile şi au venit înaintea lor în locul în care se duceau ei.
Marcu 6:34 Când a ieşit din corabie, Isus a văzut mult norod şi I s-a făcut milă de ei, pentru că erau ca nişte oi care n-aveau păstor, şi a început să-i înveţe multe lucruri.
Marcu 6:35 Fiindcă ziua era pe sfârşite, ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: „Locul acesta este pustiu şi ziua este pe sfârşite.
Marcu 6:36 Dă-le drumul să se ducă în cătunele şi satele de primprejur ca să-şi cumpere pâine, fiindcă n-au ce mânca.”
Marcu 6:37 „Daţi-le voi să mănânce”, le-a răspuns Isus. Dar ei I-au zis: „Oare să ne ducem să cumpărăm pâini de două sute de lei şi să le dăm să mănânce?”
Marcu 6:38 Şi El i-a întrebat: „Câte pâini aveţi? Duceţi-vă de vedeţi.” S-au dus de au văzut câte pâini au şi au răspuns: „Cinci şi doi peşti.”
Marcu 6:39 Atunci le-a poruncit să-i aşeze pe toţi, cete-cete, pe iarba verde.
Marcu 6:40 Şi au şezut jos în cete de câte o sută şi de câte cincizeci.
Marcu 6:41 El a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti. Şi-a ridicat ochii spre cer şi a rostit binecuvântarea. Apoi a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, ca ei să le împartă norodului. Asemenea şi cei doi peşti, i-a împărţit la toţi.
Marcu 6:42 Au mâncat toţi şi s-au săturat;
Marcu 6:43 şi au ridicat douăsprezece coşuri pline cu firimituri de pâine şi cu ce mai rămăsese din peşti.
Marcu 6:44 Cei ce mâncaseră pâinile erau cinci mii de bărbaţi.
Isus umblă pe mare
Marcu 6:45 Îndată, Isus a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui de cealaltă parte, spre Betsaida. În timpul acesta, El avea să dea drumul norodului.
Marcu 6:46 După ce Şi-a luat rămas-bun de la norod, S-a dus în munte ca să Se roage.
Marcu 6:47 Când s-a înserat, corabia era în mijlocul mării, iar Isus era singur pe ţărm.
Marcu 6:48 A văzut pe ucenici că se necăjesc cu vâslirea, căci vântul le era împotrivă. Şi, într-a patra strajă din noapte, a mers la ei umblând pe mare şi voia să treacă pe lângă ei.
Marcu 6:49 Când L-au văzut ei umblând pe mare, li s-a părut că este o nălucă şi au ţipat,
Marcu 6:50 pentru că toţi L-au văzut şi s-au înspăimântat. Isus a vorbit îndată cu ei şi le-a zis: „Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi!”
Marcu 6:51 Apoi S-a suit la ei în corabie şi a stat vântul. Ei au rămas uimiţi şi înmărmuriţi,
Marcu 6:52 căci nu înţeleseseră minunea cu pâinile, fiindcă le era inima împietrită.
Vindecări la Ghenezaret
Marcu 6:53 După ce au trecut marea, au venit în ţinutul Ghenezaretului şi au tras la mal.
Marcu 6:54 Când au ieşit din corabie, oamenii au cunoscut îndată pe Isus,
Marcu 6:55 au alergat prin toate împrejurimile şi au început să aducă pe bolnavi în paturi pretutindeni pe unde se auzea că era El.
Marcu 6:56 Oriunde intra El, în sate, în cetăţi sau în cătune, puneau pe bolnavi în pieţe şi-L rugau să le dea voie doar să se atingă de poalele hainei Lui. Şi toţi câţi se atingeau de El erau tămăduiţi.
Fariseii şi datina bătrânilor
Marcu 7:1 Fariseii şi câţiva cărturari veniţi din Ierusalim s-au adunat la Isus.
Marcu 7:2 Ei au văzut pe unii din ucenicii Lui prânzind cu mâinile necurate, adică nespălate.
Marcu 7:3 Fariseii însă şi toţi iudeii nu mănâncă fără să-şi spele cu mare băgare de seamă mâinile, după datina bătrânilor.
Marcu 7:4 Şi, când se întorc din piaţă, nu mănâncă decât după ce s-au scăldat. Sunt multe alte obiceiuri pe care au apucat ei să le ţină, precum spălarea paharelor, a urcioarelor, a căldărilor şi a paturilor.
Marcu 7:5 Şi fariseii, şi cărturarii L-au întrebat: „Pentru ce nu se ţin ucenicii Tăi de datina bătrânilor, ci prânzesc cu mâinile nespălate?”
Marcu 7:6 Isus le-a răspuns: „Făţarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, după cum este scris: ‘Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.
Marcu 7:7 Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti.’
Marcu 7:8 Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu şi ţineţi datina aşezată de oameni, precum spălarea urcioarelor şi a paharelor, şi faceţi multe alte lucruri de acestea.”
Marcu 7:9 El le-a mai zis: „Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu ca să ţineţi datina voastră.
Marcu 7:10 Căci Moise a zis: ‘Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta’ şi: ‘Cine va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit cu moartea.’
Marcu 7:11 Voi, dimpotrivă, ziceţi: ‘Dacă un om va spune tatălui său sau mamei sale: «Ori cu ce te-aş putea ajuta este Corban », adică dat lui Dumnezeu, face bine’;
Marcu 7:12 şi nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl sau pentru mama sa.
Marcu 7:13 Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu prin datina voastră. Şi faceţi multe alte lucruri de felul acesta!”
Ce spurcă pe om
Marcu 7:14 În urmă, a chemat din nou noroadele la Sine şi le-a zis: „Ascultaţi-Mă toţi şi înţelegeţi.
Marcu 7:15 Afară din om nu este nimic care, intrând în el, să-l poată spurca, dar ce iese din om, aceea-l spurcă.
Marcu 7:16 Dacă are cineva urechi de auzit, să audă.”
Marcu 7:17 După ce a intrat în casă, pe când era departe de norod, ucenicii Lui L-au întrebat despre pilda aceasta.
Marcu 7:18 El le-a zis: „Şi voi sunteţi aşa de nepricepuţi? Nu înţelegeţi că nimic din ce intră în om de afară nu-l poate spurca?
Marcu 7:19 Fiindcă nu intră în inima lui, ci în pântece, şi apoi este dat afară, în hazna?” A zis astfel, făcând toate bucatele curate.
Marcu 7:20 El le-a mai zis: „Ce iese din om, aceea spurcă pe om.
Marcu 7:21 Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile,
Marcu 7:22 furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia.
Marcu 7:23 Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru şi spurcă pe om.”
Femeia cananeancă
Marcu 7:24 Isus a plecat de acolo şi S-a dus în ţinutul Tirului şi al Sidonului. A intrat într-o casă, dorind să nu ştie nimeni că este acolo, dar n-a putut să rămână ascuns.
Marcu 7:25 Căci, îndată, o femeie a cărei fetiţă era stăpânită de un duh necurat a auzit vorbindu-se despre El şi a venit de s-a aruncat la picioarele Lui.
Marcu 7:26 Femeia aceasta era o grecoaică de obârşie siro-feniciană. Ea Îl ruga să scoată pe dracul din fiica ei.
Marcu 7:27 Isus i-a zis: „Lasă să se sature mai întâi copiii, căci nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei.”
Marcu 7:28 „Da, Doamne”, I-a răspuns ea, „dar şi căţeii de sub masă mănâncă din firimiturile copiilor.”
Marcu 7:29 Atunci, Isus i-a zis: „Pentru vorba aceasta, du-te; a ieşit dracul din fiică-ta.”
Marcu 7:30 Şi când a intrat femeia în casa ei, a găsit pe copilă culcată în pat şi ieşise dracul din ea.
Vindecarea unui surdomut
Marcu 7:31 Isus a părăsit ţinutul Tirului şi a venit iarăşi, prin Sidon, la Marea Galileii, trecând prin ţinutul Decapole.
Marcu 7:32 I-au adus un surd care vorbea cu anevoie şi L-au rugat să-Şi pună mâinile peste el.
Marcu 7:33 El l-a luat la o parte din norod, i-a pus degetele în urechi şi i-a atins limba cu scuipatul Lui.
Marcu 7:34 Apoi Şi-a ridicat ochii spre cer, a suspinat şi a zis: „Efata”, adică „Deschide-te!”
Marcu 7:35 Îndată i s-au deschis urechile, i s-a dezlegat limba şi a vorbit foarte desluşit.
Marcu 7:36 Isus le-a poruncit să nu spună nimănui, dar, cu cât le poruncea mai mult, cu atât Îl vesteau mai mult.
Marcu 7:37 Ei erau uimiţi peste măsură de mult şi ziceau: „Toate le face de minune; chiar şi pe surzi îi face să audă, şi pe muţi, să vorbească.”
A doua înmulţire a pâinilor
Marcu 8:1 În zilele acelea, fiindcă se strânsese din nou mult norod şi n-avea ce mânca, Isus a chemat pe ucenicii Săi şi le-a zis:
Marcu 8:2 „Mi-e milă de norodul acesta, căci iată că de trei zile stau lângă Mine şi n-au ce mânca.
Marcu 8:3 Dacă le voi da drumul acasă flămânzi, au să leşine de foame pe drum, fiindcă unii din ei au venit de departe.”
Marcu 8:4 Ucenicii I-au răspuns: „Cum ar putea cineva să sature cu pâine pe oamenii aceştia aici, într-un loc pustiu?”
Marcu 8:5 „Câte pâini aveţi?”, i-a întrebat Isus. „Şapte”, I-au răspuns ei.
Marcu 8:6 Atunci a poruncit norodului să şadă pe pământ, a luat cele şapte pâini şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, le-a frânt şi le-a dat ucenicilor Săi ca să le împartă, şi ei le-au împărţit norodului.
Marcu 8:7 Mai aveau şi câţiva peştişori, şi Isus, după ce i-a binecuvântat, a poruncit să-i împartă şi pe aceia.
Marcu 8:8 Au mâncat şi s-au săturat şi au ridicat şapte coşniţe pline cu rămăşiţele de firimituri.
Marcu 8:9 Erau aproape patru mii de inşi. În urmă, Isus le-a dat drumul.
Aluatul fariseilor
Marcu 8:10 Isus a intrat îndată în corabie cu ucenicii Săi şi a venit în părţile Dalmanutei.
Marcu 8:11 Fariseii au venit deodată şi au început o ceartă de vorbe cu Isus. Şi, ca să-L pună la încercare, I-au cerut un semn din cer.
Marcu 8:12 Isus a suspinat adânc în duhul Său şi a zis: „Pentru ce cere neamul acesta un semn? Adevărat vă spun că neamului acestuia nu i se va da deloc un semn.”
Marcu 8:13 Apoi i-a lăsat şi a intrat iarăşi în corabie, ca să treacă de cealaltă parte.
Marcu 8:14 Ucenicii uitaseră să ia pâini; cu ei, în corabie, n-aveau decât o pâine.
Marcu 8:15 Isus le dădea în grijă şi le zicea: „Luaţi seama, să vă păziţi bine de aluatul fariseilor şi de aluatul lui Irod!”
Marcu 8:16 Ucenicii se gândeau şi ziceau între ei: „Fiindcă n-avem pâini.”
Marcu 8:17 Isus a înţeles lucrul acesta şi le-a zis: „Pentru ce vă gândiţi că n-aveţi pâini? Tot nu pricepeţi şi tot nu înţelegeţi? Aveţi inima împietrită?
Marcu 8:18 Aveţi ochi şi nu vedeţi? Aveţi urechi şi nu auziţi? Şi nu vă aduceţi aminte deloc?
Marcu 8:19 Când am frânt cele cinci pâini la cei cinci mii de bărbaţi, câte coşuri pline cu firimituri aţi ridicat?” „Douăsprezece”, I-au răspuns ei.
Marcu 8:20 „Şi când am frânt cele şapte pâini la cei patru mii de bărbaţi, câte coşniţe pline cu firimituri aţi ridicat?” „Şapte”, I-au răspuns ei.
Marcu 8:21 Şi El le-a zis: „Tot nu înţelegeţi?”
Vindecarea unui orb la Betsaida
Marcu 8:22 Au venit la Betsaida; au adus la Isus un orb şi L-au rugat să Se atingă de el.
Marcu 8:23 Isus a luat pe orb de mână şi l-a scos din sat, apoi i-a pus scuipat pe ochi, Şi-a pus mâinile peste el şi l-a întrebat: „Vezi ceva?”
Marcu 8:24 El s-a uitat şi a zis: „Văd nişte oameni umblând, dar mi se par ca nişte copaci.”
Marcu 8:25 Isus i-a pus din nou mâinile pe ochi; i-a spus să se uite ţintă şi, când s-a uitat, a fost tămăduit şi a văzut toate lucrurile desluşit.
Marcu 8:26 Atunci, Isus l-a trimis acasă şi i-a zis: „Să nu intri în sat şi nici să nu spui cuiva în sat.”
Mărturisirea lui Petru
Marcu 8:27 Isus a plecat cu ucenicii Săi în satele Cezareii lui Filip. Pe drum le-a pus următoarea întrebare: „Cine zic oamenii că sunt Eu?”
Marcu 8:28 Ei I-au răspuns: „Ioan Botezătorul; alţii: Ilie; alţii: Unul din proroci.”
Marcu 8:29 „Dar voi”, i-a întrebat El, „cine ziceţi că sunt Eu?” „Tu eşti Hristosul!” I-a răspuns Petru.
Marcu 8:30 Isus le-a poruncit cu tărie să nu spună nimănui lucrul acesta despre El.
Isus vesteşte patimile şi moartea Sa
Marcu 8:31 Atunci a început să-i înveţe că Fiul omului trebuie să pătimească mult, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât şi după trei zile să învieze.
Marcu 8:32 Le spunea lucrurile acestea pe faţă. Petru însă L-a luat deoparte şi a început să-L mustre.
Marcu 8:33 Dar Isus S-a întors şi S-a uitat la ucenicii Săi, a mustrat pe Petru şi i-a zis: „Înapoia Mea, Satano! Fiindcă tu nu te gândeşti la lucrurile lui Dumnezeu, ci la lucrurile oamenilor.”
Marcu 8:34 Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi şi le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.
Marcu 8:35 Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde, dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei o va mântui.
Marcu 8:36 Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?
Marcu 8:37 Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?
Marcu 8:38 Pentru că de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri.”
Marcu 9:1 El le-a mai zis: „Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.”
Schimbarea la faţă
Marcu 9:2 După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus singuri de o parte pe un munte înalt. Acolo S-a schimbat la faţă înaintea lor.
Marcu 9:3 Hainele Lui s-au făcut strălucitoare şi foarte albe, de o albeaţă pe care niciun înălbitor de pe pământ n-o poate da.
Marcu 9:4 Ilie li s-a arătat împreună cu Moise şi sta de vorbă cu Isus.
Marcu 9:5 Petru a luat cuvântul şi a zis lui Isus: „Învăţătorule, este bine să stăm aici, să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie.”
Marcu 9:6 Căci nu ştia ce să zică, atât de mare spaimă îi apucase.
Marcu 9:7 A venit un nor şi i-a acoperit cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultaţi!”
Marcu 9:8 Îndată, ucenicii s-au uitat împrejur şi n-au mai văzut pe nimeni, decât pe Isus singur cu ei.
Marcu 9:9 Pe când se coborau de pe munte, Isus le-a poruncit să nu spună nimănui ce au văzut, până va învia Fiul omului dintre cei morţi.
Marcu 9:10 Ei au păstrat în ei lucrul acesta şi se întrebau între ei ce să însemne învierea aceea dintre cei morţi.
Marcu 9:11 Ucenicii I-au pus următoarea întrebare: „Pentru ce zic cărturarii că trebuie să vină întâi Ilie?”
Marcu 9:12 El le-a răspuns: „Ilie va veni întâi şi va aşeza din nou toate lucrurile, tot aşa după cum este scris despre Fiul omului că trebuie să pătimească mult şi să fie defăimat.
Marcu 9:13 Dar Eu vă spun că Ilie a şi venit şi ei i-au făcut ce au vrut, după cum este scris despre el.”
Vindecarea unui îndrăcit
Marcu 9:14 Când au ajuns la ucenici, au văzut mult norod împrejurul lor şi pe cărturari întrebându-se cu ei.
Marcu 9:15 De îndată ce a văzut norodul pe Isus, s-a mirat şi a alergat la El să I se închine.
Marcu 9:16 El i-a întrebat: „Despre ce vă întrebaţi cu ei?”
Marcu 9:17 Şi un om din norod I-a răspuns: „Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care este stăpânit de un duh mut.
Marcu 9:18 Oriunde îl apucă, îl trânteşte la pământ. Copilul face spumă la gură, scrâşneşte din dinţi şi rămâne ţeapăn. M-am rugat de ucenicii Tăi să scoată duhul, şi n-au putut.”
Marcu 9:19 „O, neam necredincios!”, le-a zis Isus. „Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi? Aduceţi-l la Mine.”
Marcu 9:20 L-au adus la El. Şi, cum a văzut copilul pe Isus, duhul l-a scuturat cu putere, copilul a căzut la pământ şi se zvârcolea făcând spumă la gură.
Marcu 9:21 Isus a întrebat pe tatăl lui: „Câtă vreme este de când îi vine aşa?” „Din copilărie”, a răspuns el.
Marcu 9:22 „Şi, de multe ori, duhul l-a aruncat când în foc, când în apă, ca să-l omoare. Dar, dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne.”
Marcu 9:23 Isus a răspuns: „Tu zici: ‘Dacă poţi.’ Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!”
Marcu 9:24 Îndată, tatăl copilului a strigat cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”
Marcu 9:25 Când a văzut Isus că norodul vine în fuga mare spre El, a mustrat duhul necurat şi i-a zis: „Duh mut şi surd, îţi poruncesc să ieşi din copilul acesta şi să nu mai intri în el.”
Marcu 9:26 Şi duhul a ieşit, ţipând şi scuturându-l cu mare putere. Copilul a rămas ca mort, aşa că mulţi ziceau: „A murit!”
Marcu 9:27 Dar Isus l-a apucat de mână şi l-a ridicat. Şi el s-a sculat în picioare.
Marcu 9:28 Când a intrat Isus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat deoparte: „Noi de ce n-am putut să scoatem duhul acesta?”
Marcu 9:29 „Acest soi de draci”, le-a zis El, „nu poate ieşi decât prin rugăciune şi post.”
Isus vesteşte moartea şi învierea Sa
Marcu 9:30 Au plecat de acolo şi au trecut prin Galileea. Isus nu voia să ştie nimeni că trece.
Marcu 9:31 Căci învăţa pe ucenicii Săi şi zicea: „Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor; ei Îl vor omorî, şi a treia zi după ce-L vor omorî, va învia.”
Marcu 9:32 Dar ucenicii nu înţelegeau cuvintele acestea şi se temeau să-L întrebe.
Cine este cel mai mare?
Marcu 9:33 Apoi au venit la Capernaum. Când era în casă, Isus i-a întrebat: „Despre ce vorbeaţi unul cu altul pe drum?”
Marcu 9:34 Dar ei tăceau, pentru că pe drum se certaseră între ei ca să ştie cine este cel mai mare.
Marcu 9:35 Atunci, Isus a şezut jos, a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: „Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă din toţi şi slujitorul tuturor!”
Marcu 9:36 Şi a luat un copilaş şi l-a aşezat în mijlocul lor, apoi l-a luat în braţe şi le-a zis:
Marcu 9:37 „Oricine primeşte pe unul din aceşti copilaşi în Numele Meu Mă primeşte pe Mine şi oricine Mă primeşte pe Mine nu Mă primeşte pe Mine, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine.”
Pricinile de păcătuire
Marcu 9:38 Ioan I-a zis: „Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu venea după noi.”
Marcu 9:39 „Nu-l opriţi”, a răspuns Isus, „căci nu este nimeni care să facă minuni în Numele Meu şi să Mă poată grăi de rău îndată după aceea.
Marcu 9:40 Cine nu este împotriva noastră este pentru noi.
Marcu 9:41 Şi oricine vă va da de băut un pahar cu apă în Numele Meu, pentru că sunteţi ucenici ai lui Hristos, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.
Marcu 9:42 Dar , dacă va face cineva să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi care cred în Mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră mare de moară şi să fie aruncat în mare.
Marcu 9:43 Dacă mâna ta te face să cazi în păcat, tai-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă decât să ai două mâini şi să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge,
Marcu 9:44 unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.
Marcu 9:45 Dacă piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop decât să ai două picioare şi să fii aruncat în gheenă, în focul care nu se stinge,
Marcu 9:46 unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.
Marcu 9:47 Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în Împărăţia lui Dumnezeu numai cu un ochi, decât să ai doi ochi şi să fii aruncat în focul gheenei,
Marcu 9:48 unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.
Marcu 9:49 Pentru că fiecare om va fi sărat cu foc şi orice jertfă va fi sărată cu sare.
Marcu 9:50 Sarea este bună , dar, dacă sarea îşi pierde puterea de a săra, cu ce îi veţi da înapoi puterea aceasta? Să aveţi sare în voi înşivă şi să trăiţi în pace unii cu alţii.”
Desfacerea căsătoriei
Marcu 10:1 Isus a plecat de acolo şi a venit în ţinutul Iudeii, dincolo de Iordan. Gloatele s-au adunat din nou la El şi, după obiceiul Său, a început iarăşi să-i înveţe.
Marcu 10:2 Au venit la El fariseii şi, ca să-L ispitească, L-au întrebat dacă este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta.
Marcu 10:3 Drept răspuns, El le-a zis: „Ce v-a poruncit Moise?”
Marcu 10:4 „Moise”, au zis ei, „a dat voie ca bărbatul să scrie o carte de despărţire şi s-o lase.”
Marcu 10:5 Isus le-a zis: „Din pricina împietririi inimii voastre v-a scris Moise porunca aceasta.
Marcu 10:6 Dar, de la începutul lumii, Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască.
Marcu 10:7 De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevastă-sa.
Marcu 10:8 Şi cei doi vor fi un singur trup. Aşa că nu mai sunt doi, ci sunt un singur trup.
Marcu 10:9 Deci ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.”
Marcu 10:10 În casă, ucenicii L-au întrebat iarăşi asupra celor de mai sus.
Marcu 10:11 El le-a zis: „Oricine îşi lasă nevasta şi ia pe alta de nevastă preacurveşte faţă de ea
Marcu 10:12 şi dacă o nevastă îşi lasă bărbatul şi ia pe altul de bărbat preacurveşte.”
Copilaşii
Marcu 10:13 I-au adus nişte copilaşi ca să Se atingă de ei. Dar ucenicii au certat pe cei ce îi aduceau.
Marcu 10:14 Când a văzut Isus acest lucru, S-a mâniat şi le-a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei.
Marcu 10:15 Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş cu niciun chip nu va intra în ea!”
Marcu 10:16 Apoi i-a luat în braţe şi i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile peste ei.
Tânărul bogat
Marcu 10:17 Tocmai când era gata să pornească la drum, a alergat la El un om care a îngenuncheat înaintea Lui şi L-a întrebat: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”
Marcu 10:18 „Pentru ce Mă numeşti bun?”, i-a zis Isus. „Nimeni nu este bun, decât Unul singur: Dumnezeu.
Marcu 10:19 Cunoşti poruncile: ‘Să nu preacurveşti; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să nu înşeli; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta.’”
Marcu 10:20 El I-a răspuns: „Învăţătorule, toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinereţea mea.”
Marcu 10:21 Isus S-a uitat ţintă la el, l-a iubit şi i-a zis: „Îţi lipseşte un lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă.”
Marcu 10:22 Mâhnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat întristat de tot, căci avea multe avuţii.
Marcu 10:23 Isus S-a uitat împrejurul Lui şi a zis ucenicilor Săi: „Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii!”
Marcu 10:24 Ucenicii au rămas uimiţi de cuvintele Lui. Isus a luat din nou cuvântul şi le-a zis: „Fiilor, cât de anevoie este pentru cei ce se încred în bogăţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu!
Marcu 10:25 Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu!”
Marcu 10:26 Ucenicii au rămas şi mai uimiţi şi au zis unii către alţii: „Cine poate atunci să fie mântuit?”
Marcu 10:27 Isus S-a uitat ţintă la ei şi le-a zis: „Lucrul acesta este cu neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu, pentru că toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu.”
Moştenirea vieţii veşnice
Marcu 10:28 Petru a început să-I zică: „Iată că noi am lăsat totul şi Te-am urmat.”
Marcu 10:29 Isus a răspuns: „Adevărat vă spun că nu este nimeni care să fi lăsat casă sau fraţi sau surori sau tată sau mamă sau nevastă sau copii sau holde pentru Mine şi pentru Evanghelie
Marcu 10:30 şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri, iar în veacul viitor, viaţa veşnică.
Marcu 10:31 Mulţi din cei dintâi vor fi cei de pe urmă, şi mulţi din cei de pe urmă vor fi cei dintâi.”
Isus vesteşte moartea şi învierea Sa
Marcu 10:32 Ei erau pe drum şi se suiau la Ierusalim, şi Isus mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburaţi şi mergeau îngroziţi după El. Isus a luat iarăşi la El pe cei doisprezece şi a început să le vorbească despre lucrurile care aveau să I se întâmple.
Marcu 10:33 „Iată”, a zis El, „ne suim la Ierusalim, şi Fiul omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâinile neamurilor,
Marcu 10:34 care îşi vor bate joc de El, Îl vor bate cu nuiele, Îl vor scuipa şi-L vor omorî, dar, după trei zile, va învia.”
Cererea fiilor lui Zebedei
Marcu 10:35 Fiii lui Zebedei, Iacov şi Ioan, au venit la Isus şi I-au zis: „Învăţătorule, am vrea să ne faci ce-Ţi vom cere.”
Marcu 10:36 El le-a zis: „Ce voiţi să vă fac?”
Marcu 10:37 „Dă-ne”, I-au zis ei, „să şedem unul la dreapta Ta şi altul la stânga Ta când vei fi îmbrăcat în slava Ta.”
Marcu 10:38 Isus le-a răspuns: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu sau să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?”
Marcu 10:39 „Putem”, au zis ei. Şi Isus le-a răspuns: „Este adevărat că paharul pe care-l voi bea Eu, îl veţi bea şi cu botezul cu care voi fi botezat Eu, veţi fi botezaţi,
Marcu 10:40 dar cinstea de a şedea la dreapta sau la stânga Mea nu atârnă de Mine s-o dau, ci ea este numai pentru aceia pentru care a fost pregătită.”
Marcu 10:41 Cei zece, când au auzit lucrul acesta, au început să se mânie pe Iacov şi pe Ioan.
Marcu 10:42 Isus i-a chemat la El şi le-a zis: „Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi mai-marii lor le poruncesc cu stăpânire.
Marcu 10:43 Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru
Marcu 10:44 şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să fie robul tuturor.
Marcu 10:45 Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!”
Orbul Bartimeu
Marcu 10:46 Au ajuns la Ierihon. Şi, pe când ieşea Isus din Ierihon cu ucenicii Săi şi cu o mare mulţime de oameni, fiul lui Timeu, Bartimeu, un cerşetor orb, şedea jos, lângă drum, şi cerea de milă.
Marcu 10:47 El a auzit că trece Isus din Nazaret şi a început să strige: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!”
Marcu 10:48 Mulţi îl certau să tacă, dar el şi mai tare striga: „Fiul lui David, ai milă de mine!”
Marcu 10:49 Isus S-a oprit şi a zis: „Chemaţi-l!” Au chemat pe orb şi i-au zis: „Îndrăzneşte, scoală-te, căci te cheamă.”
Marcu 10:50 Orbul şi-a aruncat haina, a sărit şi a venit la Isus.
Marcu 10:51 Isus a luat cuvântul şi i-a zis: „Ce vrei să-ţi fac?” „Rabuni”, I-a răspuns orbul, „să capăt vederea.”
Marcu 10:52 Şi Isus i-a zis: „Du-te, credinţa ta te-a mântuit.” Îndată orbul şi-a căpătat vederea şi a mers pe drum după Isus.
Intrarea în Ierusalim
Marcu 11:1 Când s-au apropiat de Ierusalim şi au fost lângă Betfaghe şi Betania, înspre Muntele Măslinilor, Isus a trimis pe doi din ucenicii Săi
Marcu 11:2 şi le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră. Îndată ce veţi intra în el, veţi găsi un măgăruş legat, pe care n-a încălecat încă niciun om; dezlegaţi-l şi aduceţi-Mi-l.
Marcu 11:3 Dacă vă va întreba cineva: ‘Pentru ce faceţi lucrul acesta?’ să răspundeţi: ‘Domnul are trebuinţă de el.’ Şi îndată îl va trimite înapoi aici.”
Marcu 11:4 Ucenicii s-au dus, au găsit măgăruşul legat afară, lângă o uşă, la cotitura drumului, şi l-au dezlegat.
Marcu 11:5 Unii din cei ce stăteau acolo le-au zis: „Ce faceţi? De ce dezlegaţi măgăruşul acesta?”
Marcu 11:6 Ei au răspuns cum le poruncise Isus. Şi i-au lăsat să plece.
Marcu 11:7 Au adus măgăruşul la Isus, şi-au aruncat hainele pe el şi Isus a încălecat pe el.
Marcu 11:8 Mulţi oameni îşi aşterneau hainele pe drum, iar alţii presărau ramuri pe care le tăiaseră de pe câmp.
Marcu 11:9 Cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau după Isus strigau: „Osana! Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului!
Marcu 11:10 Binecuvântată este Împărăţia care vine, Împărăţia părintelui nostru David! Osana în cerurile preaînalte!”
Marcu 11:11 Isus a intrat în Ierusalim şi S-a dus în Templu. După ce S-a uitat la toate lucrurile de jur împrejur, fiindcă era pe înserate, a plecat la Betania cu cei doisprezece.
Smochinul blestemat
Marcu 11:12 A doua zi, după ce au ieşit din Betania, Isus a flămânzit.

IUBIREA MANIFESTATĂ FAŢĂ DE DUMNEZEU ŞI OAMENI Matei 5
--------------------------------------------------------------------------------------
Tema: Modul de viaţă al celor care aparţin Împărăţiei lui Hristos. Introducere: v. 5 „a început să vorbească şi să-i înveţe”
I. Iubirea manifestată prin caracterul nostru. v. 1-12
II. Iubirea manifestată prin destinaţia noastră. v. 13-16
III. Iubirea manifestată prin modul cum împlinim Cuvântul lui Dumnezeu.
v. 17-20 IV. Iubirea manifestată prin modul cum ne relaţionăm la cei de lângă noi. v. 21-26
V. Iubirea prin modul cum primim relaţiile de familie. v. 27-32
VI. Iubirea manifestată prin modul de vorbire. v. 33-37
VII. Iubirea manifestată prin iubirea vrăşmaşilor. v. 38-47
Închiere: v. 48; Psalmul 24:3-4; Luca 10:27
------------------------------------------------------------------------------------

#IUBIREA MANIFESTATĂ FAŢĂ DE DUMNEZEU ŞI OAMENI Matei 5

Tema: Modul de viaţă al celor care aparţin Împărăţiei lui Hristos

Introducere: În Matei 5:1-2, vedem că Isus a început să vorbească mulţimilor, oferindu-le învăţăturile fundamentale pentru o viaţă trăită în lumina Împărăţiei lui Dumnezeu. Aceste învăţături, cunoscute sub numele de Predica de pe Munte, sunt esenţiale pentru cei care doresc să trăiască în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Iubirea, ca element central al acestor învăţături, se manifestă în toate aspectele vieţii unui credincios. În cele ce urmează, vom explora diferitele moduri în care iubirea se manifestă în viaţa noastră ca urmaşi ai lui Hristos.

I. Iubirea manifestată prin caracterul nostru (Matei 5:1-12)

În Fericiri, Domnul Isus ne învaţă că iubirea lui Dumnezeu schimbă profund caracterul celor care Îl urmează. Virtuţile precum smerenia, blândeţea, setea după dreptate, mila şi puritatea inimii sunt expresii ale iubirii divine care transformă sufletele. Adevăraţii copii ai lui Dumnezeu vor manifesta aceste trăsături pentru că sunt chemaţi să reflecte chipul lui Hristos.

Smerenia (v. 3): Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este Împărăţia cerurilor. Adevărata iubire de Dumnezeu începe cu o inimă smerită, conştientă de nevoia de har.
Blândeţea (v. 5): Cei blânzi moştenesc pământul, deoarece iubirea nu caută puterea prin violenţă sau autoritate, ci prin bunătate şi răbdare.
Mila (v. 7): A iubi înseamnă a avea compasiune pentru cei aflaţi în nevoie, aşa cum Dumnezeu ne-a arătat milă nouă.

II. Iubirea manifestată prin destinaţia noastră (Matei 5:13-16)

Ca urmaşi ai lui Hristos, suntem chemaţi să fim sare şi lumină pentru lume. Destinaţia noastră, ca membri ai Împărăţiei, nu este doar pentru noi înşine, ci pentru a influenţa pozitiv pe cei din jur.

Sarea pământului (v. 13): Iubirea creştină conservă şi protejează împotriva decăderii morale din societate. Aşa cum sarea dă gust şi conservă alimentele, iubirea noastră faţă de Dumnezeu şi de aproapele nostru menţine viaţa spirituală sănătoasă în lume.
Lumina lumii (v. 14-16): Iubirea adevărată nu poate fi ascunsă. Aşa cum lumina străluceşte în întuneric, aşa şi dragostea lui Dumnezeu din noi trebuie să fie vizibilă, oferind călăuzire şi speranţă celor care trăiesc în întuneric spiritual.

III. Iubirea manifestată prin modul cum împlinim Cuvântul lui Dumnezeu (Matei 5:17-20)

Isus a spus că nu a venit să desfiinţeze Legea, ci să o împlinească. Iubirea autentică pentru Dumnezeu este demonstrată prin respectarea poruncilor Sale.

Împlinirea Legii (v. 17): Iubirea pentru Dumnezeu nu constă doar în sentimente sau vorbe frumoase, ci în ascultarea de Cuvântul Său. Cine Îl iubeşte pe Dumnezeu, respectă Legea Sa.
Dreptatea care întrece (v. 20): Dragostea adevărată merge mai departe decât un conformism exterior; ea implică o inimă transformată care caută să împlinească voia lui Dumnezeu din iubire, nu din obligaţie.

IV. Iubirea manifestată prin modul cum ne relaţionăm la cei de lângă noi (Matei 5:21-26)

Isus ne cheamă să ne iubim aproapele şi să evităm ura sau mânia faţă de ceilalţi. În Împărăţia lui Dumnezeu, relaţiile cu cei din jurul nostru reflectă relaţia noastră cu Dumnezeu.

Evitarea mâniei (v. 22): Mânia şi ura sunt incompatibile cu iubirea creştină. A iubi înseamnă a căuta împăcarea, nu conflictul.
Împăcarea rapidă (v. 24-25): Isus ne îndeamnă să căutăm împăcarea cu cei cu care suntem în conflict. Dragostea caută restaurarea relaţiilor, nu escaladarea lor.

V. Iubirea manifestată prin modul cum primim relaţiile de familie (Matei 5:27-32)

Căsătoria este un cadru sacru instituit de Dumnezeu, iar iubirea adevărată se reflectă în modul în care ne respectăm şi protejăm relaţiile de familie.

Păstrarea purităţii (v. 28): Iubirea pentru soţ sau soţie implică fidelitate, nu doar în acţiuni, ci şi în gânduri şi intenţii.
Protejarea căsătoriei (v. 31-32): Dumnezeu urăşte despărţirea; iubirea autentică se străduieşte să menţină unitatea şi integritatea căsătoriei.

VI. Iubirea manifestată prin modul de vorbire (Matei 5:33-37)

Cuvintele noastre au putere. Iubirea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele nostru ar trebui să fie reflectată în sinceritatea şi integritatea vorbelor noastre.

Fără jurăminte false (v. 34-37): Iubirea adevărată nu necesită jurăminte exagerate; ea este simplă, sinceră şi de încredere. Când iubim, vorbele noastre sunt întotdeauna adevărate şi drepte.

VII. Iubirea manifestată prin iubirea vrăşmaşilor (Matei 5:38-47)

Una dintre cele mai provocatoare învăţături ale lui Hristos este iubirea faţă de vrăşmaşi. Iubirea divină nu este condiţionată de atitudinea sau acţiunile celorlalţi.

Întoarcerea obrazului (v. 39): Iubirea creştină nu caută răzbunare, ci răspunde cu răbdare şi bunătate chiar şi atunci când este tratată nedrept.
Rugăciunea pentru vrăşmaşi (v. 44): A iubi vrăşmaşii nu înseamnă doar a-i tolera, ci a ne ruga sincer pentru binecuvântarea lor. Aceasta este esenţa iubirii divine manifestate în Hristos.

Încheiere: „Fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” (Matei 5:48)

În concluzie, iubirea care se manifestă în viaţa celor care aparţin Împărăţiei lui Dumnezeu trebuie să fie o iubire desăvârşită, aşa cum este şi iubirea Tatălui ceresc. Psalmul 24:3-4 ne aminteşte că doar cei cu mâinile curate şi inima curată pot sta înaintea lui Dumnezeu. Luca 10:27 rezumă legea divină prin porunca supremă de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Aceasta este chemarea noastră – să trăim în iubire, reflectând caracterul lui Hristos în fiecare aspect al vieţii noastre.

Iubirea Creștină: Cheia Vieții în Hristos

------------------------------------------------------------

Iubirea este esența vieții creștine. Ea stă la baza învățăturilor Domnului nostru Isus Hristos și este tema centrală a Evangheliei. Dumnezeu, în natura Sa, este dragoste, și El a demonstrat acest lucru prin trimiterea Fiului Său pe pământ pentru mântuirea omenirii. În fiecare aspect al vieții unui creștin, iubirea trebuie să fie manifestată atât față de Dumnezeu, cât și față de semeni.

I. Iubirea lui Dumnezeu pentru omenire: O chemare la relație

Dumnezeu a creat omul pentru a trăi în comuniune cu El, iar la baza acestei relații se află iubirea. Din dragoste ne-a creat, și din dragoste ne cheamă la pocăință și restaurare. În 1 Ioan 4:9-10, Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Dragostea lui Dumnezeu față de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre.”
Acest act suprem de sacrificiu ne arată profunzimea dragostei lui Dumnezeu, care nu s-a oprit la o simplă declarație, ci s-a materializat prin însăși dăruirea vieții Fiului Său pentru salvarea noastră. Aceasta este baza credinței creștine – un Dumnezeu care iubește necondiționat și cheamă fiecare suflet la mântuire.

II. Iubirea pentru Dumnezeu: Primul și cel mai mare poruncă

În Evanghelia după Matei 22:37, Domnul Isus ne învață care este cea mai mare poruncă: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.” Această chemare la iubire totală față de Dumnezeu este esențială în viața fiecărui creștin.
A iubi pe Dumnezeu înseamnă a-L pune pe El pe primul loc în toate aspectele vieții noastre. Implică ascultare, devotament și încredere deplină în El. Iubirea nu este doar o emoție sau o stare de spirit, ci este o alegere conștientă de a trăi în conformitate cu voia Sa. Așa cum ne spune Ioan 14:15: „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele.”
Ascultarea față de poruncile lui Dumnezeu nu trebuie privită ca o povară, ci ca o expresie a iubirii noastre față de El. În acest mod, viața noastră devine o reflectare a iubirii divine, fiind o mărturie pentru cei din jur.

III. Iubirea pentru semeni: Reflexia iubirii lui Dumnezeu

A doua poruncă, la fel de importantă ca prima, este să ne iubim aproapele ca pe noi înșine (Matei 22:39). Iubirea față de ceilalți este o extensie a iubirii noastre pentru Dumnezeu. Nu putem pretinde că Îl iubim pe Dumnezeu dacă nu îi iubim și pe cei de lângă noi. În 1 Ioan 4:20, Cuvântul ne avertizează: „Dacă zice cineva: «Eu iubesc pe Dumnezeu», și urăște pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubește pe fratele său, pe care îl vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?”

Iubirea față de aproapele nu este o iubire condiționată sau limitată la cei apropiați sau dragi nouă, ci o iubire universală. Isus ne-a învățat să iubim chiar și pe vrăjmașii noștri, să binecuvântăm pe cei care ne blestemă și să ne rugăm pentru cei care ne persecută (Matei 5:44). Aceasta este o formă superioară de iubire, o iubire care nu ține cont de merite, ci se bazează pe harul și mila lui Dumnezeu.

IV. Iubirea în acțiune: A trăi Evanghelia

Creștinismul nu este o religie a teoriei, ci a acțiunii. Iubirea trebuie să fie demonstrată prin fapte. În Iacov 2:17, apostolul ne spune că „credința, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăși.”
Iubirea autentică se manifestă prin fapte de milostenie, bunătate, și slujire. În Evanghelia după Matei 25, Domnul Isus ne arată că la judecată, vom fi evaluați în funcție de modul în care i-am tratat pe cei mai nevoiași: „Căci am fost flămând, și Mi-ați dat de mâncare; Mi-a fost sete, și Mi-ați dat de băut; am fost străin, și M-ați primit.” (Matei 25:35).
Iubirea în acțiune nu înseamnă doar ajutor material, ci și suport emoțional și spiritual. Să fim alături de cei care trec prin încercări, să ne rugăm pentru cei în suferință, să oferim o vorbă bună sau un sfat înțelept – toate acestea sunt manifestări ale iubirii creștine.

V. Iubirea față de familie: O temelie solidă

Familia este prima comunitate în care iubirea trebuie să fie prezentă și cultivată. Relațiile familiale sunt un cadru sacru în care se manifestă dragostea lui Dumnezeu. Scriptura ne învață că soțul și soția trebuie să se iubească așa cum Hristos iubește Biserica (Efeseni 5:25). Aceasta înseamnă o iubire sacrificială, necondiționată, care caută binele celuilalt.
De asemenea, copiii trebuie crescuți în disciplina și învățătura Domnului, cu dragoste și răbdare, fără a-i provoca la mânie (Efeseni 6:4). Iubirea în familie trebuie să fie un exemplu viu de credință și de trăire creștină.

VI. Iubirea vrășmașilor: O mărturie a credinței

Una dintre cele mai provocatoare învățături ale lui Hristos este să ne iubim vrășmașii. Într-o lume în care răzbunarea și ura sunt promovate, chemarea creștinilor este de a răspunde cu iubire. Aceasta nu înseamnă că trebuie să tolerăm răul, dar înseamnă că trebuie să ne rugăm pentru cei care ne fac rău și să încercăm să răspundem cu bunătate, nu cu ură.
Această iubire necondiționată este o mărturie puternică despre lucrarea lui Hristos în viața noastră. Prin aceasta, putem atrage și pe alții la credință.

Încheiere: Iubirea – Semnul distinctiv al creștinilor

Domnul Isus a spus că „Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții” (Ioan 13:35). Iubirea este semnul distinctiv al celor care Îl urmează pe Hristos. Ea nu este o opțiune, ci o poruncă.
Să ne străduim, așadar, să iubim așa cum am fost iubiți de Dumnezeu – necondiționat, sacrificial și cu inimi curate. Să fim sare și lumină în lume, răspândind dragostea lui Dumnezeu prin faptele noastre, prin cuvintele noastre și prin însăși viața noastră.

Iubirea lui Dumnezeu ca fundament al vieții creștine

---------------------------------------------------------------------------

Introducere

Iubirea este esența vieții creștine și, de fapt, nucleul întregii existențe umane. În întreg Vechiul și Noul Testament, tema centrală a mesajului lui Dumnezeu este iubirea. Dumnezeu este descris în Biblie ca fiind iubire (1 Ioan 4:8), și această realitate stă la baza relației dintre Dumnezeu și omenire. Creștinismul ne învață că întreaga noastră viață, în toate aspectele sale, trebuie să fie construită pe fundamentul iubirii – iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele nostru. În acest articol, vom explora în profunzime semnificația iubirii divine și modul în care ea trebuie să se manifeste în viața creștinului.

I. Iubirea lui Dumnezeu ca temelia credinței noastre

Iubirea lui Dumnezeu nu este doar o doctrină teologică abstractă, ci o realitate vie și personală. În Ioan 3:16, Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” Acest verset este probabil cel mai cunoscut din întreaga Biblie și cuprinde în el esența Evangheliei: iubirea lui Dumnezeu, care depășește orice înțelegere umană, s-a manifestat prin jertfa supremă a Fiului Său, Isus Hristos.

Această iubire necondiționată a lui Dumnezeu este baza credinței noastre. Ea nu depinde de meritele noastre sau de faptele noastre bune, ci este oferită în mod gratuit și milostiv tuturor celor care o acceptă. Dumnezeu nu așteaptă perfecțiunea din partea noastră, ci ne oferă iubirea Sa chiar în starea noastră de păcătoșenie și slăbiciune (Romani 5:8). Această realitate ar trebui să ne umple inimile de recunoștință și să ne motiveze să răspundem la rândul nostru cu iubire față de El și față de semenii noștri.

II. Iubirea pentru Dumnezeu: Prima și cea mai mare poruncă

În Matei 22:37-38, Domnul Isus ne spune care este cea mai mare poruncă: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă.” Iubirea pentru Dumnezeu este prioritatea numărul unu în viața creștinului. Ea trebuie să fie totală, adică să cuprindă întreaga noastră ființă – inima, sufletul și mintea noastră.

A iubi pe Dumnezeu înseamnă a-I dărui tot ceea ce suntem, a-L recunoaște ca fiind sursa vieții noastre și a trăi în ascultare de poruncile Sale. Această iubire nu trebuie să fie doar o simplă emoție, ci un angajament de a trăi o viață sfântă, dedicată Lui. În Ioan 14:15, Isus ne spune clar: „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele.” Așadar, dragostea față de Dumnezeu nu se măsoară doar prin cuvinte sau sentimente, ci prin faptele noastre, prin modul în care ne supunem voii Sale.

III. Iubirea față de aproapele: Semnul vizibil al credinței noastre

A doua poruncă, asemenea primei, este iubirea față de aproapele nostru. În Matei 22:39, Domnul Isus continuă: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Acest verset rezumă întreaga Lege și Profeții și ne arată că iubirea față de Dumnezeu este indisolubil legată de iubirea față de cei din jurul nostru. Nu putem pretinde că Îl iubim pe Dumnezeu dacă nu îi iubim și pe semenii noștri. În 1 Ioan 4:20, apostolul ne avertizează: „Dacă zice cineva: «Eu iubesc pe Dumnezeu», și urăște pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?”

Această iubire față de aproapele trebuie să fie concretă, practică și necondiționată. Isus ne-a arătat prin pilda Samariteanului Milostiv (Luca 10:25-37) că aproapele nostru este oricine se află în nevoie, indiferent de statutul social, de naționalitate sau de religie. Dragostea creștină nu face diferențe, nu discriminează, ci se manifestă prin compasiune, milă și acțiuni concrete de ajutorare.

IV. Iubirea vrășmașilor: O chemare la sfințenie

Una dintre cele mai provocatoare învățături ale lui Isus este chemarea de a-i iubi pe vrășmașii noștri. În Matei 5:44, Domnul ne spune: „Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc.” Această poruncă este contrară naturii noastre umane, care tinde să răspundă la rău cu rău. Totuși, ca urmași ai lui Hristos, suntem chemați să trăim la un alt nivel – să răspundem la ură cu iubire și la rău cu bine.

Aceasta nu înseamnă că trebuie să tolerăm răul sau să ne complacem în suferință, ci că trebuie să refuzăm să fim consumați de ură și resentimente. Iubirea față de vrășmași este o mărturie puternică despre puterea transformatoare a Evangheliei în viețile noastre. Ea ne eliberează de povara răzbunării și ne permite să trăim în pace și libertate.

V. Iubirea în acțiune: Faptele dragostei creștine

Iubirea nu este doar o teorie sau un sentiment, ci trebuie să fie manifestată prin fapte. În Iacov 2:17, apostolul subliniază că „credința, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăși.” Faptele iubirii sunt esențiale pentru viața creștină, iar acestea se manifestă în multe forme: milostenie, ajutorare, ospitalitate, rugăciune pentru ceilalți și chiar simpla ascultare și prezență alături de cei care trec prin dificultăți.

În Matei 25:35-36, Isus ne arată cum iubirea se manifestă în fapte concrete: „Căci am fost flămând, și Mi-ați dat să mănânc; Mi-a fost sete, și Mi-ați dat să beau; am fost străin, și M-ați primit; am fost gol, și M-ați îmbrăcat; am fost bolnav, și ați venit să Mă vedeți; am fost în temniță, și ați venit pe la Mine.” A iubi înseamnă a sluji, a fi disponibil pentru nevoile celor din jurul nostru și a acționa în mod concret pentru a face bine.

VI. Iubirea în familie: O școală a virtuților

Familia este locul în care iubirea creștină trebuie să se manifeste în primul rând. Scriptura ne învață că soțul și soția trebuie să se iubească așa cum Hristos a iubit Biserica (Efeseni 5:25). Aceasta înseamnă o iubire jertfitoare, care pune nevoile celuilalt mai presus de propriile dorințe. În același timp, copiii sunt chemați să-și respecte și să-și iubească părinții, iar părinții sunt chemați să-și crească copiii în frica de Dumnezeu, cu dragoste și înțelepciune.

Familia este o școală a virtuților, unde învățăm să iubim, să iertăm, să fim răbdători și să slujim. Ea este primul loc în care iubirea lui Dumnezeu trebuie să fie vizibilă și trăită în mod concret.

Concluzie: Iubirea – Semnul distinctiv al creștinului

Domnul Isus a spus că semnul prin care toți vor recunoaște că suntem ucenicii Săi este iubirea noastră unii față de alții (Ioan 13:35). Iubirea este semnul distinctiv al creștinilor. Ea trebuie să fie vizibilă în relațiile noastre cu Dumnezeu, cu semenii noștri, cu familia noastră și chiar cu vrășmașii noștri.

Să ne străduim să trăim o viață marcată de iubire, reflectând astfel caracterul lui Dumnezeu în tot ceea ce facem.