DOUGLAS LLOYD CĂMAŞA LUI CRISTOS

Traducere de Jul. Giurgea

Editura MOLDOVA

Dedicată ca dovadă de apreciere lui Hazel McCann, care s-a întrebat ce s-a ales de CĂMAŞA LUI CRISTOS.

CAPITOLUL I

Din pricină că n-avea decât cincisprezece ani şi era preocupată de gândul de a creşte, intermitenţele ei de gândire mai adâncă erau scurte şs nu prea dese; totuşi în dimineaţa aceasta se simţea copleşită de răspunderi.

Aseară maică-sa, care numai rareori vorbea cu ea despre probleme mai complicate, decât cel mult avantajul de a fi cu mâinile curate şi sufletul liniştit, îi vorbise între patru ochi despre urmările probabile ale îndrăzneţelor declaraţii făcute ieri de tatăl ei în Senat; şi Lucia. Simţindu-se măgulită de încrederea ei, îi răspunsese cu toată convingerea că fără îndoială prinţul Gaius nu va avea posibilitatea să reacţioneze.

Dar, după ce plecase la culcare, Lucia începuse să se alarmeze, Fără îndoială Gaius va putea trece cu vederea ieşirile violente aie tatălui ei împotriva extravaganţelor şi abuzurilor comise de guvernul său, în cazul când n-ar fi avut şi Înainte de asta pricină să fie nemulţumit de familia Gallio. Totuşi mai exista o pricină de nemulţumire, pe care n-o cunoştea nimeni afară de ea însăşi... şi de Diana. De aici înainte toţi vor trebui să fie cu toată băgarea de seamă, căci altfel voi avea motive să se aştepte la grave nemulţumiri.

În dimineaţa aceasta păsărelele se treziră foarte devreme. Încă nu se obişnuise cu zburdălnicia şi ciripitul lor, căci se întorseseră mai devreme decât aveau obiceiul. Primăvara sosise şi se statornicise înainte de sfârşitul lunii februarie. Când se trezi, constată imediat că neliniştea cu care se culcase seara trecută este încă prezentă şi nu s-a risipit din sufletul ei, unde scurma stăruitoare, exact ca o durere de dinţi.

Se îmbrăcă fără să facă zgomot, ca să nu trezească pe Tertia, care dormea în alcovul de alături - după ce se va trezi se va speria, văzând că patul stăpânei sale este deşert - apoi îşi încheie sandalele şi apucă în lungul admirabilului mozaic colorat care ducea din camera ei de dormit într-un salon, de aici în lungul coridorului spre scara impunătoare care cobora în atrium şi de aici ieşi în peristil, unde se opri şi-şi făcu mâna punte deasupra ochilor ca să se apere de lumina puternică a soarelui.

De un an încoace sau poate chiar de mai demult, Lucia era conştientă că este mai înaltă şi că s-a dezvoltat neobişnuit de repede, dar aci în peristilul pavat cu faianţă se simţea întotdeauna lipsită de importanţă şi foarte mică. Tot ce se găsea împrejurul ei în acest peristil o determina să se simtă mică: coloanele înalte de marmură pe care se sprijinea tavanul, impunătoarele statui, încremenite în tăcerea demnităţii lor, în largul pajiştei bine îngrijite, şi şuviţele argintii ale havuzului care repezea în sus apa proaspătă. Oricât ar îmbătrâni, în mijlocul acestui spaţiu ea se va simţi întotdeauna ca un copil.

Cum era să se simtă mai matură, când trecu în lungul plăcilor colorate, prin faţa lui Servius, al cărui obraz era tot atât de bătucit şi vărgat de creţuri adânci ca şi pe vremeş când ea abia se putea ţine pe picioare, îi făcu un semn cu mâna şi zâmbi, drept răspuns la salutul grav al bătrânului slujitor care-şi apropie lancea de fruntea brăzdată, şi trecu înainte spre pergola acoperită cu vrejuri de viţă, din celălalt capăt al terenului patru-unghiular.

Aici îşi încrucişa braţele pe balustrada de marmură care domina grădinile în formă de terase, boschetele, dulbina pavată cu plăci de mozaic şi de unde se deschidea o impresionantă vedere asupra oraşului şi a fluviului, apoi se întrebă dacă va fi necesar să vorbească şi cu Marcellus. Fireşte, fratele ei se va revolta şi, dacă va încerca să intervină, cu siguranţă gestul lui va agrava şi măi mult situaţia; dar cineva din familie trebuia să fie informat despre relaţiile de acum dintre ei şi Gaius, înainte de a se expune şi altor primejdii. Probabil, îşi zicea Lucia, cu fratele ei nu va avea ocazia să vorbească între patru ochi decât foarte târziu în timpul zilei, deoarece în ajun Marcellus plecase de acasă şi cu siguranţă lipsise toată noaptea, fiind la banchetul tribunilor militari, aşa că nu se va trezi înainte de amiază. Dar va trebui sa hotărască imediat ce va face. În clipa aceasta îşi zise că ar fi fost mult mai bine ca în timpul verii să fi mărturisit lui Marcellus ce s-a întâmplat.

Sunetul stins al unor sandale o făcu să se întoarcă în loc. Decimus, şeful slujitorilor casei, se apropia împreună cu cele două gemene dm Macedonia, care pe palmele mâinilor ridicate în sus aduceau tăvile de argint.

— Stăpâna doreşte, întrebă Decimus şi se înclină adânc, să i se servească prânzul aici?

— De ce nu? răspunse Lucia distrată.

Decimus spuse ceva celor două fete, care se grăbiră să întindă masa, în timpul cât Lucia le urmărea mişcările graţioase, cu zâmbetul pe buze şi cu aceeaşi curiozitate ca şi când ar fi urmărit zbenguiala a doi fluturaşi. Amândouă erau drăguţe şi ceva mai în vârstă decât ea, deşi nu erau atât de înalte; erau sprintene şi îndemânatice Şi se asemănau una cu alta ca două boabe într-o păstaie. Lucia le vedea pentru prima dată în exerciţiul slujbei, căci fuseseră cumpărate abia săptămâna trecută. Probabil Decimus, care se ocupa cu instruirea lor, îşi zisese că acum sunt capabile să se prezinte în faţa stăpânilor. Va fi interesant să le urmărească cum îşi fac datoria, deoarece tatăl ei îi spusese că au fost crescute într-o casă de oameni prosperi şi probabil astăzi se întâmpla pentru prima dată să servească ia masă. Fără a îndrăzni să ridice privirea spre tânăra fată pe care o simţeau că le urmăreşte, continuară să se mişte repede şi fără să facă cel mai mic zgomot. Amândouă sunt extrem de palide, îşi zise Lucia, probabil din cauză că au stat vreme îndelungată captive în cala galerei de sclavi care le-a adus.

Una dintre slăbiciuni, şi principala lui extravaganţă, era să cumpere sclavi de valoare. Familia Gallio n-avea prea mulţi în serviciul ei, deoarece senatorul era convins că este vulgar şi primejdios să te împresori de pâlcuri de sclavi care nu au altceva de lucru decât să mănânce, să umble încruntaţi şi să uneltească, îşi alegea sclavii cu aceeaşi grija ca şi atunci când cumpăra câte o statuie Inimoasă sau alte obiecte de artă. Pe el nu-l interesau licitaţiile publice. Dar când se întorcea câte o legiune dintr-o expediţie militară făcută în regiuni civilizate, ofiţerii care conduceau armata aveau obiceiul să informeze pe unii dintre prietenii lor bogaţi că au câţiva sclavi cu educaţie; bătrânul Gallio cobora în port în ajunul licitaţiei, îi examina, îi întreba despre trecutul lor, îi alegea şi, dacă se întâmpla să găsească vreunul pe care ar fi fost dispus să-l ia în casa sa, oferea un preţ. Nu spunea niciodată membrilor familiei sale ce preţ a plătit pe un sclav, dar se ştia despre el că în astfel de cazuri n-are obiceiul să ile parcimonios.

Majoritatea prietenilor lor aveau neîntrerupte nemulţumiri din pricina sclavilor care-i slujeau; tocmai de aceea erau obligaţi mereu să-i schimbe, să-i vândă şi să cumpere alţii. Tatăl ei însă numai rareori se întâmpla ca să se debaraseze de vreunul, dar şi atunci numai din cauză că un sclav a maltratat pe altul, datorită neînsemnatei autorităţi ce o avea asupra lui. În felul acesta pierduseră acum un an o admirabilă bucătăreasă. Minna se purta grosolan şi crud faţă de ajutoarele de la bucătărie; le copleşea de invective şi le bătea. I se atrăsese atenţia în câteva rânduri asupra urmărilor. Apoi s-a întâmplat că într-una din zile a pălmuit pe Tertia. O clipă Lucia se gândi la bucătăreasa aceasta şi se întrebă unde o fi acum. În orice caz Minna ştia cum trebuie pregătite turtele cu miere.

Trebuia să admiţi că tatăl ei este un bun judecător al firii omeneşti. Evident, sclavii nu puteau să fie în întregime oameni; dar unii dintre ei nu se deosebeau prea mult de oameni. Cum este Demetrius de pildă, care tocmai acum trecea printre coloanele peristilului, cu pasul sprinten şi măsurat. Tatăl ei îl cumpărase pe Demetrius acum şase ani şi-l dăruise lui Marcellus cu ocazia celei de a şaptesprezecea aniversări. Ce zi memorabilă fusese aceasta, când toţi prietenii lor se adunaseră în Forum, ca să-l vadă pe Marcellus -care se bărbierise pentru prima dată în viaţa sa - cum iese din rânduri ca să-şi primească toga albă! Cornelius Capito şi tatăl ei ţinuseră cuvântări, apoi îi puseseră togă, pe umeri. Se simţise atât de mândră şi era atât de fericită, încât inima îi bătea în piept ca un ciocan şi.o ustura în gât, deşi ea nu avea mai mult de nouă ani şi nu prea înţelegea această ceremonie, doar cel mult că de aici înainte Marcellus va trebui să se poarte ca un bărbat, dar uneori, când se întâmpla ca Demetrius să nu fie prin apropiere, uita şi el cum trebuie să se poarte.

Lucia îşi ţuguie buzele frumoase şi pline, apoi zâmbi gândindu-se la relaţiile dintre ei; Demetrius, deşi cu doi ani mai vârstă decât Marcellus, era extrem de respectuos şi niciodată nu-şi uita situaţia lui de sclav; Marcellus era încruntat şi demn, dar uneori uita de rolul lui de stăpân şi devenea absurd, încercând să se poarte faţă de el ca faţă de un prieten intim. În astfel de momente Luciei îi făcea plăcere să-i urmărească cu toată atenţia, căci situaţia era plină de haz. Fireşte, cam aceleaşi erau şi relaţiile dintre ea şi Tertia; dar asta i se părea cu totul altceva.

Demetrius venise din Corint, unde tatăl său - un armator bogat -făcuse prea pe faţă politica opoziţionistă. Dezastrul familiei lui Demetrius venise pe neaşteptate şi fusese complet. Pe tatăl său l-au executat, pe cei doi fraţi ai săi mai în vârstă i-au dăruit noului legat din Ahaia, maică-sa îşi ridicase viaţa, iar pe Demetrius, care era înalt, cu înfăţişare frumoasă şi atletică, îl aduseseră la Roma, încărcat de lanţuri, deoarece tânărul acesta era nu numai un sclav preţios, dar şi primejdios.

Lucia îşi mai aducea aminte de ziua aceea cu o săptămână înainte de aniversarea lui Marcellus, când tatăl ei îi spusese maică-si că acum un ceas a cumpărat un sclav corintian. Ea rămăsese profund impresionată, dar în acelaşi timp şi speriată.

— Un timp va trebui să fie tratat cu toată bunăvoinţa, spunea bătrânul Gallio, în drumul până la Roma s-au purtat faţă de el fără nici o cruţare. Paznicul său mi-a spus că va fi mai bine să dorm cu un pumnal sub pernă, până când corintianul acesta se va mai linişti. Se spune că ar fi bătut grav pe unul dintre paznicii săi, şi evident aceştia s-au purtat faţă de el fără nici un fel de milă, deşi primiseră ordine să-l aducă la Roma teafăr şi sănătos. Am constatat că sunt foarte mulţumiţi că pot scăpa de el.

— Nu-ţi dai seama c-ar putea să fie primejdios? întrebase soţia lui speriată. Gândeşte-te la primejdiile la care este expus fiul nostru.

— Aceasta este o chestiune care îl interesează numai pe Marcellus, răspunsese tatăl ei. Va fi datoria lui să-i câştige încrederea şi credinţa acestui tânăr. Şi cred că va reuşi. Demetrius n-are nevoie de altceva, decât să fie tratat aşa cum se cuvine. Nu se aşteaptă să fie alintat. Este sclav şi-şi dă seama de situaţia în care se găseşte, deşi i se pare nesuferită, dar se va supune unei discipline omenoase.

Tatăl ei continuase să le spună că, după ce a plătit banii ce i s-au cerut ca preţ şi a semnat documentele, s-a dus el însuşi ca să-l scoată pe Demetrius din celulă, iar după ce au ajuns pe chei i-a scos cătuşele lanţurilor de pe mâini cu cea mai mare grijă, deoarece acestea îi intraseră în carne şi începuseră să sângereze.

— Am apucat apoi înaintea lui, continuase bătrânul, fără să mă mai întorc să văd dacă mă urmează. Plecasem cu cariga şi Aulus mă aştepta la câţiva metri mai departe de poarta Appia. Hotărâsem să-l iau cu mine, dar după ce ne-am apropiat de cariga mi-am zis că va fi mai bine să-i explic cum va putea ajunge până la vila noastră, venind pe jos.

— Singur! exclamase soţia sa. Nu eşti de părere că procedeul tău a fost imprudent?

— Da, răspunse tatăl ei, dar în nici un caz atât de imprudent ca atunci când i-aş fi adus cu mine înlănţuit, în calitate de captiv. Era liber să fugă şi mi-am zis că nu strică să-i dau posibilitatea să aleagă dacă preferă să trăiască în casa noastră sau să hotărască el însuşi de soarta care-l va aştepta de aici înainte. Am constatat imediat că gestul meu -a lacul să se mai însenineze puţin la obraz. M-a întrebat în greceşte şi într-un fel foarte îngrijit, ceea ce dovedeşte că este un tânăr cu educaţie: „Şi după ce voi ajunge la vila dumneavoastră domnule, ce voi avea de facut?" I-am spus să-l întrebe de Marcipor, care-i va spune ce va avea de făcut. A dat din cap şi a început să învârtească încet lanţurile ruginite cu cătuşele pe care i le desprinsesem de pe mâini. „Aruncă-le!", i-am spus eu, şi urcându-mă în carigă m-am întors acasă.

— Nu cred că vei mai avea ocazia să-l revezi, declară soţia sa, dar în aceeaşi clipă, ca răspuns la cuvintele ei, Marcipor apăru în cadrul uşii.

— Stăpâne, a sosit un tânăr corintian, zise Marcipor, care era şi el din Corint. Spune că face parte dintre sclavii casei noastre.

— Afirmaţia este întemeiată, răspunse bătrânul Gallio, mulţumit de ştirea pe care i-o adusese. L-am cumpărat azi dimineaţă. Va fi în serviciul fiului meu, dar deocamdată Marcellus nu trebuie să afle despre darul acesta pe care i l-am facut. Hrăneşte-l bine, trimite-l să facă baie şi dă-i haine curate. A stat închis vreme îndelungată.

— Grecul a şi făcut baie, stăpâne, răspunse Marcipor.

— Foarte bine, încuviinţă stăpânul. Asta înseamnă c-ai fost prevăzător.

— Eu, stăpâne, nu am nici un amestec în afacerea asta. Coborâsem în grădina de la celălalt capăt şi tocmai eram ocupat cu supravegherea noului boschet de trandafiri, când a apărut grecul acesta. După ce mi-a spus cum îl cheamă şi că aparţine casei noastre, a dat cu ochii de piscină...

— Nu cumva vrei să spui c-a îndrăznit să întrebuinţeze piscina noastră drept baie? întrebă soţia patricianului.

— Îmi pare foarte rău, dar totul s-a întâmplat atât de repede, încât nu l-am mai putut împiedica. Grecul s-a repezit într-un suflet şi din fugă şi-a scos hainele de pe el şi a sărit în apă. Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa. Apa va fi scursă imediat şi vom curăţa piscina cu cea mai mare grijă.

— Foarte bine, Marcipor, încuviinţă bătrânul. Dar să nu-l cerţi, ci îl vei preveni să nu mai repete acest gest. Apoi, după ce Marcipor s-a depărtat, a început să râdă.

— Ar fi trebuit să ştie că n-are voie să procedeze în felul acesta, declarase maică-sa.

— Fără îndoială ştia, răspunse bătrânul Gallio, dar n-am nici un motiv să-l condamn. Se vede că era grozav de murdar şi, văzând atâta apă într-un loc, n-a mai ştiut ce face vreme de câteva clipe;

În orice caz este cert, îşi zise Lucia, că Marcipor nu s-a purtat sever faţă de Demetrius, deoarece începând chiar din ziua aceea l-a tratat ca şi când ar fi fost propriul său fiu. De fapt intimitatea dintre ei era atât de strânsă, încât sclavii pe care-i cumpăraseră mai târziu întrebau de multe ori dacă nu cumva Marcipor şi Demetrius sunt înrudiţi.

În clipa aceasta, Demetrius ieşi din nou din casă şi se apropie în lungul aleii pavate, venind spre pergola. Lucia se întrebă care o fi motivul că se apropie. Imediat după aceea se opri în faţa ei şi aşteptă să-i facă semn dacă poate vorbi.

— Da, Demetrius, despre ce este vorba?

— Tribunul, începu el cu demnitate, trimite surorii sale cele mai bune urări de sănătate şi fericire şi o roagă să accepte să prânzească împreună.

Lucia se îmbujora la obraz, dar se reculese imediat şi-i răspunse:

— Spune stăpânului dumitale că sora-sa va fi încântată şi mai spune-i - adăugă ea pe un ton mai puţin ceremonios - că prânzul se va servi aici, în pergola. v

După ce Demetrius se înclină adânc în faţa ei şi, se întoarse să plece, Lucia trecu pe lângă el şi păşi înainte pe aleea pavată. Sclavul o urmă de la cuviincioasă distanţă. După ce ajunseră destul de departe, ca să nu-i poată auzi nimeni, se întoarse spre el şi se opri.

— Cum se face că s-a trezit atât de devreme? întrebă ea pe un ton. care nu era nici perpendicular, nici oblic, ci de-a dreptul orizontal. N-a fost la banchet?

— Tribunul a participat la acest banchet, răspunse Demetrius. Probabil tocmai din pricina asta este atât de nerăbdător să vă vorbească.

— Te rog, Demetrius, nu cumva să-mi spui c-a intrat din nou în vreo încurcătură, zise fata şi încercă să-l privească în lumina ochilor, dar sclavul coborâse pleoapele.

— Dacă va fi cazul, răspunse el cu prudentă, presupun că tribunul va prefera să vă vorbească fără ca sclavul său să fie de faţă. Pot să mă retrag acum?

— Fără îndoială dumneata ai fost acolo, continuă Lucia. Şi când Demetrius dete din cap în semn afirmativ îl întrebă: Prinţul Gaius a fost de faţă? Demetrius se înclină din nou şi fata continuă cu glasul puţin tremurat: Ai... a fost... ai avut prilej să constaţi dacă era bine dispus?

— Foarte bine dispus, încuviinţă Demetrius, până în momentul când a adormit la masă.

— Era beat? întrebă Lucia şi strâmbă uşor din nas.

— Se poate, răspunse Demetrius îngândurat, dar eu nu am căderea să vă dau această informaţie.

— Prinţul s-a purtat amabil faţă de fratele meu? stărui Lucia.

— Cu nimic mai amabil decât de obicei, răspunse Demetrius şi, schimbându-şi greutatea de pe un picior pe altul, întoarse capul şi se uită spre uşă.

Lucia oftă nemulţumită, clătinând din cap şi-şi ţuguie buzele.

— Demetrius, dumneata ai obiceiul să devii uneori foarte ursuz.

— Ştiu, admise el cu părere de rău. Îmi daţi Voie să mă retrag? Stăpânul ar putea...

— Sigur că da, ripostă Lucia. Dar grăbeşte-te! Se întoarse în loc şi cu paşi mărunţi se îndreptă din nou spre pergola. Fără îndoială aseară s-a întâmplat ceva, căci altfel Demetrius n-ar avea această atitudine enigmatică.

În mod instinctiv Decimus înţelese că tânăra sa stăpână este nemulţumită, aşa că se feri din calea ei. Gemenele, care terminaseră cu aşezarea mesei, se opriseră una lângă alta şi aşteptau ordine. Lucia se apropie de ele.

— Cum vă cheamă? întrebă ea, cu glasul uşor marcat de nemulţumirea de adineaori.

— Pe mine mă cheamă Elena, răspunse una dintre ele cu sfială. Pe soră-mea o cheamă Nesta.

— Ea nu poate să vorbească?

— Vă rog, stăpână... este înspăimântată.

Pleoapele cu gene lungi ale ochilor lor tremurară uşor când o văzură că se apropie, şi se uitară la ea speriate, dar fără să se mişte, îşi petrecu câte o mână sub bărbia fiecăreia şi ridicându-le în sus, le zâmbi uşor şi le spuse:

— Să nu vă fie frică. Eu n-am intenţia să vă muşc, zise ea, şi, ca şi când ar fi mângâiat o păpuşă, începu să se joace cu şuviţele de păr scăpate de sub scufiţa Elenei. După aceea se întoarse spre Nesta şi-i desfăcu brâul apoi i-l înnodă cu cea mai mare grijă. Amândouă fetele erau cu ochii plini de lacrimi. Nesta îşi şterse ochii cu dosul mâinii.

— Ei, haide-haide, nu începe să plângi, în casa aceasta nu vă va supăra nimeni, în aceeaşi clipă abandonă tonul de alintare întrebuinţat faţă de ele şi declară cu mândrie: Aparţineţi senatorului Marcus Lucan Gallio. A plătit un preţ mare pentru voi... din pricină că sunteţi fete de valoare şi, pentru că sunteţi de valoare, nimeni nu vă va maltrata... Decimus, strigă ea, întorcând capul peste umăr, poartă de grijă ca acestor fete drăguţe să li se dea câte o tunică nouă; să fie albe şi cu galoane de corale. Apoi una după alta le apucă de mâini şi le examina cu atenţie: sunt curate, declară ea, şi foarte frumoase. E foarte bine. Apoi se întoarse spre Decimus: poţi să te retragi, la şi gemenele cu tine. Vor aduce mâncarea. Fratele meu va prânzi aici, împreună cu mine. Nu va fi nevoie să te mai întorci.

Decimus nu-i fusese niciodată Luciei prea simpatic; nu pentru c-ar fi avut motive să se plângă de el, căci era un slujitor desăvârşit; aproape exagerat de respectuos, un respect ca de gheaţă din care nu lipsea decât foarte puţin pentru a se confunda cu nemulţumirea. Lucia constatase că este mult mai uşor să te înţelegi cu sclavii aduşi din ţări depărtate decât cu cei autohtoni. Decimus se născuse la Roma şi se găsea în serviciul familiei lor cu mult înainte de ziua de care ea-şi putea - aduce aminte. Avea o slujbă de încredere; el se ocupa de cumpărăturile pentru hrana zilnică, stătea de vorbă cu negustorii, vizita pieţele, întâmpina caravanele străine care aduceau din mari depărtări articole exotice şi mirodenii; era un bărbat foarte priceput care-şi vedea, de treburile lui, nu scotea o vorbă şi se purta cu demnitate, dar cu toate acestea între ei nu era altceva decât un străin.

Faţă de Decimus nu se putea să te simţi atât de atras ca faţă de bătrânul şi credinciosul Marcipor, care era întotdeauna blând şi binevoitor. El conducea afacerile familiei de vreme atât de îndelungată, încât probabil cunoştea mai multe amănunte în legătură cu domeniile lor decât stăpânul său.

După ce Lucia îl concedie, Decimus se înclină cu gravitate şi se îndreptă în partea unde era casa: mersul lui ţeapăn trăda dezaprobarea acestui episod, care era un fel de înfrângere a disciplinei în care el credea şi o exercita cu toată severitatea. Cele două macedonene zâmbiră, arătându-şi dinţii mărunţi, şi luându-se de mână plecară tară să mai aştepte să li se dea ordin. Lucia strigă după ele şi le opri.

— Ia veniţi încoace, porunci ea cu glas sever. Fetele se întoarseră şi se opriră speriate în faţa ei. Băgaţi de seamă, continuă Lucia. Când sunteţi în serviciu, trebuie să fiţi serioase. Lui Decimus nu-i place să vă vadă că vă purtaţi în felul acesta.

Se uitară la ea sfioase pe sub genele lungi şi buzele Luciei tresăriră de un zâmbet îngăduitor care făcu să le strălucească ochii.

— Acum puteţi pleca, adăugă ea, şi glasul îi deveni din nou poruncitor.

Aşezându-se pe banca de marmură din faţa mesei, le urmări cu privirea cum merg drepte ca două săgeţi pe urma lui Decimus, legănându-şi capul la fiecare pas şi imitând în mod desăvârşit mişcările făcute de şeful personalului casei. Luciei îi veni să râdă.

— Ia te uită, murmura ea. Pentru purtarea aceasta ar merita să fie bătute. Apoi eu totul pe neaşteptate deveni gravă şi, încruntând din sprâncene, îşi examina vârfurile flexibile ale sandalelor. Peste câteva clipe trebuia să sosească Marcellus. Până unde va putea merge cu mărturisirile - dacă în general îi va spune ceva - referitor la neplăcuta aventură ce o avusese cu Gaius? Dar, fireşte, înainte de toate va trebui să afle ce incident penibil s-a întâmplat aseară la banchetul tribunilor.

— Bună dimineaţa, fetiţă dragă! zise Marcellus şi, trecându-i mâna sub bărbie, îi prăvăli capul pe spate şi o sărută zgomotos între sprâncene, apoi îi răscoli părul, în timpul cât Bambo, câinele ciobănesc cu părul negru, o amuşina de zor şi vârgălea din coadă.

— Jos! Amândoi! porunci Lucia, în dimineaţa aceasta eşti neobişnuit de exuberant, tribune Marcellus Lucan Gallio. Credeam că seara trecută ai fost la o serbare.

— O, surioară... şi ce serbare! Marcellus ridică mâna şi cu degetele îşi pipăi capul frumos, acoperit cu părul tăiat scurt şi în inele, apoi făcu o strâmbătură de durere. Ai toate motivele să fii mulţumită că nu eşti tribun şi că nu vei putea fi niciodată. A fost o noapte lungă şi frumoasă.

— Judecând după pungile pe care le ai sub pleoape, îmi vine să cred că a fost şi umedă. Ia Spune-mi şi mie ce s-a întâmplat... sau spune-mi cel puţin partea de care-ţi mai poţi aduce aminte. Lucia feri câinele care se aşezase pe banca de marmură şi Marcellus se aşeză confortabil alături de ea. Apoi începu să râdă cu greutate, aducându-şi aminte de scena din ajun.

— Mi-e teamă că mi-am făcut familia de ruşine. Numai zeii ar putea să ştie ce se va întâmpla de aici înainte. Prinţul mersese prea departe pentru a mai putea înţelege, dar sunt sigur că înainte de terminarea acestei zile se va găsi cineva care să-l informeze.

Lucia se plecă spre el speriată, îi puse mâna pe genunchi şi încercă să se uite în ochii lui tulburi..

— Vorbeşti despre Gaius? întrebă ea cu glasul sugrumat. Haide, Marcellus, spune-mi ce s-a întâmplat?

— E vorba despre un poem, îngână el, o odă: o odă lungă, plicticoasă şi nesăbuit de tâmpită, scrisă anume pentru această ocazie ele bătrânul senator Tuscus, care a ajuns la limita senilităţii unde timpul şi eternitatea încep să se confunde...

— Mi se pare că nici tu nu mai ai mult până să ajungi la această limită, îl întrerupse Lucia. Nu s-ar putea să te grăbeşti puţin?

— Te rog, nu mă zori, fată nerăbdătoare, răspunse Marcellus. Mă simt foarte şubred. Cum ţi-am spus, o odă interminabilă, concepută de bătrânul Tuscus pentru a-şi da importanţă şi care a fost citită de fiul său Antonius, care şi el simte nevoia de bunăvoinţa prinţului căruia îi dedicaseră acest elogiu ditirambic.

— Cred că el s-a simţit plăcut impresionat de această adulaţie, zise Lucia, şi fără îndoială asistenţa l-a aplaudat. Mai ales tu şi Tullus.

— Tocmai aveam intenţia să-ţi vorbesc şi despre efectul pe care l-a făcut, adăugă Marcellus cu greutate. Vreme de patru ceasuri mâncărurile şi băuturile au fost aduse fără întrerupere la masă: am avut şi muzică de alămuri, cu intermitenţe de jonglerii şi vrăjitorii -nu-i vorbă, destul de proaste - câteva discursuri lungi şi plicticoase şi mi se pare chiar o scenă pugilistică. Se făcuse târziu. Cu mult înainte ca Antonius să se fi; ridicat în picioare, crede-mă, dragă surioară, dacă cei care am fost la acest banchet am fi fost liberi să facem ce ne trage inima, ne-am fi întins pe canapele şi am fi adormit, îndrăzneţul Tullus, de sănătatea căruia te interesezi cu atâta solicitudine, era aşezat în faţa mea pe cealaltă parte a mesei şi dormea ca legănat.

— Pe urmă v-a citit oda, stărui Lucia nerăbdătoare.

— Da, pe urmă ne-a citit oda. Şi pe măsură ce Antonius continua să ne debiteze elucubraţiile părintelui său, glasul lui mi se părea că se pierde tot mai departe, trăsăturile obrazului îi deveneau din ce în ce mai tulburi, apoi glasul cadenţat a început să se stingă, ochii mă usturau şi pleoapele mi se îngreuiaseră...

— Marcellus, pentru numele zeilor nemuritori, continuă! strigă Lucia.

— Stai liniştită, fetiţo. Astăzi nu sunt în stare să mă gândesc cu repeziciune. Sunt convins că de aici înainte voi deveni plictisitor pentru întreagă viaţa mea. Mi se pare că oda aceasta a schimbat ceva în structura mea cerebrală, în sfârşit, după ce mă bătuse la cap un timp care mi s-a părut o veşnicie, am încercat să mă reculeg şi, ridicându-mă în picioare, m-am uitat la distinşii prieteni dimprejurul meu. Aproape toţi adormiseră, afară de cei aşezaţi împrejurul mesei de onoare, care încleştau din dinţi ca să-şi poată stăpâni râsetele; Quintus, nesuferitul frate al lui Antonius, se aprinsese la obraz din cauza revoltei. Eu nu-l pot suferi pe obraznicul acesta şi el cunoaşte sentimentele mele de mai demult.

— Dar cu Gaius ce este? ţipă Lucia cu atâta violenţă, încât câinele ciobănesc de lângă ea începu să mârâie. Ce ai făcut de l-ai jignit pe Gaius?

Marcellus începu să râdă, strâmbându-se din pricina durerilor ce le simţea în ţeastă, apoi dete drumul unui hohot de râs isteric.

— Dacă gloriosul prinţ ar fi adormit cu bărbia dublă proptită în piept, liniştit şi cuviincios - cum dormeau şi devotaţii lui prieteni -nenorocitul tău frate ar fi putut suporta această situaţie. Dar prinţul nostru îşi prăvălise capul adânc pe spate. Gura lui - care nu este deloc plăcută la vedere - era larg deschisă. Limba îi scăpase din gură şi nasul plin de negi îi tresărea la fiecare respiraţie şuierătoare. Sala banchetului era tot atât de liniştită ca şi un cimitir şi nu se auzea nimic altceva decât declamaţia lui Antonius şi sforăitul lui Gaius, care se luaseră la întrecere.

— Este revoltător!

— Calificativul acesta este prea blând, draga mea soră. Ar fi bine să dai mai multă atenţie valorii cuvintelor pe care le întrebuinţezi. Ei bine... În momentul fatidic când Antonius tocmai ajunsese la apogeul ditirambilor scrişi de tatăl său, adresând prinţului o diatribă la auzul căreia ar fi roşit chiar zeii din muntele Parnas: „Gaius, izvor nesecat de cunoştinţe! Gaius cu ochii luminaţi de flacăra divină! Când buzele lui Gaius se întredeschid, de pe ele picură înţelepciunea şi dreptatea"... draga mea soră, am simţit că se apropie ceva inevitabil, nu ca un fel de strănutat pe care nu ţi-l poţi stăpâni, ci un uriaş hohot de râs. Nu vreau să afirm că am zâmbit şi că zâmbetul am încercat să mi-l ascund în dosul mâinii: mi-am lăsat capul pe spate şi am început să râd de se cutremura sala. Un hohot sălbatic, întocmai ca râsul unui nebun. Aducându-şi aminte de scena aceasta, Marcellus începu să râdă din nou, cu o veselie care-i cutremura tot trupul. Crede-mă, cu râsul meu am trezit pe toţi cei de la masă... afară de Gaius.

— Marcellus!

Se opri subit, datorită tonului speriat al surorii sale şi uitându-se la ea îi văzu obrazul palid şi sever, ridicat spre el.

— Ce este, Lucia? Nu te simţi bine? întrebă el.

— Sunt speriată! răspunse ea cu glasul stins.

Îi petrecu braţul împrejurul mijlocului şi fata îşi plecă fruntea pe umărul lui.

— Linişteşte-te, Lucia, căci nu avem nici un motiv să ne temem, murmură el. A fost o imprudenţă din partea mea să te sperii cu vorbele acestea. Credeam că vei face haz de ceea ce-ţi voi spune. Evident, Gaius va fi nemulţumit când va află ce s-a întâmplat; cu toate acestea nu va îndrăzni să-l pedepsească pe fiul lui Marcus Lucan Gallio.

— Bine, dar tu nu ştii că tatăl nostru l-a criticat în faţa Senatului nu mai departe decât ieri? Tu n-ai aflat încă?

— Fireşte c-am aflat. Dar părintele nostru este destul de puternic pentru a se putea păzi, răspunse Marcellus, aproape cu prea multă încredere pentru a putea fi convins de temeinicia acestei afirmaţii. Urmă o lungă tăcere înainte ca soră-sa să înceapă să vorbească, îi simţi trupul tremurând în strânsoarea braţului său.

— Dacă ar fi vorba numai despre asta, zise ea cu glasul domolit, probabil ar trece cu vederea. Dar tu l-ai jignit. Ori afară de asta el este demult supărat pe mine.

— Pe tine! Marcellus o apucă de umeri şi încercă s-o privească în adâncul ochilor. Şi de ce să fie Gaius supărat pe tine?

— Îţi aduci aminte că vara trecută Diana, mama ei şi eu am fost invitate la palatul din Capri... şi în timpul acesta Gaius a venit să-l viziteze pe împărat?

— Da, îmi aduc. Continuă! răspunse Marcellus. Ce s-a întâmplat? Ce ţi-a spus? Ce a făcut?

— A încercat să-mi facă o declaraţie de dragoste.

— Animalul acesta respingător! ţipă Marcellus şi sări în picioare. Îi voi smulge limba ticăloasă din gură. Îi voi scoate ochii cu propria mea mână. De ce nu mi-ai spus până acum?

— Motivul mi l-ai dat tu singur chiar acum, răspunse Lucia abătută. Mă temeam că-i vei smulge limba din gură şi-i vei scoate ochii cu propria ta mână. Dacă fratele meu ar fi fost un tânăr sfios şi lipsit de curaj, i-aş fi spus imediat. Dar fratele meu este vornic, curajos şi neînfricat. Acum, după ce i-am spus, va încerca să ucidă pe Gaius, şi fratele meu, pe care eu îl iubesc atât de mult, va fi condamnat la moarte, şi tot aşa cred că va fi condamnat şi tatăl meu. Mama va fi expulzată sau va fi arestată; averea noastră o vor confisca şi...

— Mama ce a zis despre întâmplarea asta? o întrerupse Marcellus.

— Nu i-am spus nimic.

— De ce nu i-ai spus? Ar fi trebuit să-i spui... Imediat.

— Ea la rândul ei ar fi spus tatălui nostru. Ori asta ar fi fost tot atât de primejdios ca şi când m-aş fi plâns fratelui meu.

— Ar fi trebuit să te plângi împăratului! ţipă Marcellus. Tiberiu nu este un model de virtute, dar cred c-ar fi întreprins numaidecât ceva. El nu ţine prea mult la Gaius.

— Nu fi caraghios! Bătrânul acela aproape nebun? Probabil ar fi avut din nou una dintre obişnuitele lui crize de furie şi ar fi insultat pe Gaius de faţă cu toată lumea; pe urmă s-ar fi liniştit şi ar fi uitat cu totul ce s-a întâmplat. Gaius însă n-ar fi uitat. Tocmai de aceea am preferat să nu fac nici o mişcare. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat -afară de Diana.

— Diana! Dacă ţi-ai dat seama că secretul tău este atât de primejdios, cum de ai putut să-l divulgi acestei Diana, care este abia o fetiţă?

— Pentru că şi ea se temea de el şi a înţeles motivul pentru care eu nu vreau să rămân singură cu el. Dar trebuie să ştii, Marcellus, că Diana nu este o fetiţă mică. Are aproape şaisprezece ani. Şi te rog să mă ierţi pentru îndrăzneala aceasta, dar va trebui să încetezi de a-i mai răscoli părul şi a o gâdila sub bărbie - când vine la mine în vizită - ca şi când ea ar fi de cinci ani şi tu un moşneag de o sută.

— Îmi pare rău! Nici nu m-am gândit că ea ar putea să se supere din pricina acestor alintări inocente. Până acum m-am gândit la ea ca la un copil, exact cum mă gândesc şi la tine.

— Ei bine, cred c-a sbsit momentul să-ţi dai seama că Diana nu mai este un copil. Dacă o supără mângâierile tale, asta se întâmplă nu pentru că ar avea ceva împotriva lor, ci pentru că tu o iei mai mult în joacă. Lucia păru că ezită, apoi continuă cu glasul blând şi uitându-se la obrazul întunecat al fratelui ei: S-ar putea chiar ca mângâieri le tale să-i facă plăcere... În cazul când ar avea o semnificaţie. Dar eu cred, Marcellus, că ea se simte jignită când te aude că-i spui „iubita mea".

— Nu mi-am închipuit că Diana ar putea să fie atât de susceptibilă, murmură Marcellus. De obicei, când nu-i place ceva, nu ezită să-ţi spună, şi pe un ton destul de violent. A fost destul de îndrăzneaţă ca să ceară să-i schimbe până şi numele.

— Marcellus, ea nu putea suferi numele de Asinia, declară Lucia cu îngăduinţă. Numele Diana este mult mai frumos; tu nu eşti de aceeaşi părere?

— Probabil, răspunse Marcellus şi ridică din umeri. Acesta este numele unei zeiţe tâmpite. Numele celor din ginta lui Asinius este nobil şi are o semnificaţie.

— Marcellus, te rog să nu fii nepoliticos, protestă Lucia. Ceea ce vreau eu să-ţi spun este că probabil Dianei i-ar place să-i spui „iubita mea"... În cazul când...

— Nu. cumva vrei să afirmi că mânza asta este îndrăgostită de mine?

— Sigur că este îndrăgostită şi cred că tu trebuie să fii obtuz dacă n-ai băgat de seamă până acum. Haide, stai lângă mine şi linişteşte-te. Prânzul nostru trebuie să sosească numaidecât.

Marcellus se uită distrat în partea unde era casa, apoi făcu ochii mari şi încruntă din sprâncene, ca după aceea să şi-i frece cu pumnii încleştaţi şi să se uite din nou. Lucia îşi ţuguie buzele şi zâmbi maliţioasă.

— Dragă surioară, gemu el, mi se pare că starea în care mă găsesc este mult mai gravă decât mi-am închipuit.

— Nu este deloc, tribune, răspunse Lucia înveselită. Cele care se apropie sunt două.

— Mulţumesc. Vorbele tale mă fac să mă simt mai uşurat. Dar ia să-mi spui: sunt tot atât de inteligente pe cât sunt de frumoase? întrebă el după ce gemenele se mai apropiară.

— Ar fi prea devreme ca să-ţi poţi forma o părere despre ele. Astăzi este prima lor zi de serviciu. Să nu le sperii, Marcellus, căci şi aşa sunt destul de speriate. Până acum n-au fost niciodată în serviciu.

Linişteşte-te, Bambo! Vino încoace! Aşază-te la picioarele mele şi să nu mai mârâi.

Îmbujorate la obraz din pricina sfielii, cele două macedonene începură să ridice lucrurile de pe tăvile de argint pe care le aduseseră, prefăcându-se că nici nu bagă de seamă că sunt urmărite cu privirea.

— Sunt foarte drăguţe, nu-i aşa? murmură Marcellus. Unde le-a găsit tata?

— Încetează, Marcellus! îi răspunse Lucia cu glasul stins. Apoi, ridicându-se în picioare, se apropie de balustradă şi fratele ei se luă după ea. Se întoarseră amândoi şi se uitară în partea unde era oraşul. Ce a zis Tullus despre fapta săvârşită de tine? întrebă ea pe neaşteptate.

— Ia spune, zise Marcellus, prefăcându-se că n-a auzit întrebarea ei, nu cumva sclavele acestea două au ceva deosebit de te porţi cu atâta consideraţie faţă de ele?

Lucia clătină din cap fără să se uite la el şi oftă.

— Tocmai mă gândeam adineaori, începu într-un târziu, cum m-aş simţi eu oare dacă aş fi în locul lor? Ochii ei trişti se ridicară şi întâlniră privirea întrebătoare a fratelui ei. Nu este deloc imposibil, Marcellus, ca foarte curând să mă pomenesc şi eu într-o situaţie identică cu a lor... Ţie nu ţi-ar face plăcere, nu-i aşa?

— Ce prostii vorbeşti! îi răspunse el, repezindu-şi vorbele prin colţul gurii. Nu trebuie să dramatizezi situaţia. Nu se va întâmpla nimic. Fii liniştită, căci de asta voi avea eu grijă.

— Cum? întrebă Lucia. Cum crezi că vei avea grijă de asta?

— De, răspunse Marcellus cu oarecare ezitare, ce crezi c-aş putea face altceva decât să merg la reptila aceea respingătoare şi să-i cer iertare?

Lucia păru să se mai liniştească şi întinzând mâna i-o puse pe braţ.

— Te rog să faci pasul acesta! stărui ea. Chiar astăzi! împacă-te cu el, Marcellus! Spune-i c-ai fost ameţit. Cred că asta este adevărat, nu-i aşa? Spune-i ceva anume indicat.

— Aş prefera mai curând să fiu biciuit în piaţa publică.

— Da... ştiu. Şi e foarte probabil că vei fi biciuit. Gaius este un om primejdios şi fii sigur că nu te va ierta.

— Ei, asta-i... ce crezi c-ar putea să facă? Tiberiu nu va da voie fiului său adoptiv, care este imbecil, să pedepsească pe un membru al familiei Gallio. Ştie toată lumea că bătrânul împărat îl dispreţuieşte.

- Da... dar cu toate acestea Tiberiu a consimţit să-l numească regent, datorită stăruinţeîor luiiei, Şi lufia este o femeie care se bucura de multă trecere, Dacă se-va pune problema ca bătrânul împărat să ia partea familiei Gallio împotriva lui Gaius, femeia aceasta vicleană îi va împuia urechile, aşa că bietul de el va fi în stare să facă orice pentru a avea linişte. Prin urmare nu-mi vine să cred că el ar putea fi cie partea noastră, lulia nu va ezita să recurgă la toate mijloacele de care dispune.

— Scorpia aceea bătrână... Marcellus se opri tocmai la timp, pentru a nu întrebuinţa o expresie vulgară.

— Gândeşte-te bine ce faci, zise Lucia pe un ton ca şi când s-ar fi simţit mai liniştită. Haide să prânzim. Apoi te vei duce la Gaius şi vei înghiţi hapul acesta amar. Să nu fii zgârcit cu laudele faţă de el. Magul este-l, căci un om ca el este susceptibil faţă de orice adulaţie. Spune-i că este bărbat frumos, că în întreg imperiul nu se găseşte nimenea care să fie mai înţelept decât el. Spune-i că este divin! Dar fii cu băgare de seamă, nu cumva să pufneşti de râs în faţa lui. Gaius ştie de mai demult că-ţi place să faci glume.

Fiind hotărât să primească sfatul surorii sale. Marcellus era nerăbdător să-şi îndeplinească această datorie şi să termine cu ea pentru totdeauna. Prudenţa îi spunea c-ar fi bine să solicite prinţului o audienţă, pe calea obişnuită, şi apoi să aştepte să-i fixeze o zi care să-i convină, dar, simţindu-se tot mai neliniştit de situaţia în care se găsea, luă hotărârea să nu ţină socoteală de eticheta) curţii şi să încerce să vadă pe Gaius fără să-i fi dat întâlnire înainte. Dacă puţin înainte de amiază va apărea la palat, ar putea avea norocul să stea de vorbă singur cu prinţul înainte ca cei interesaţi să-l poată informa despre scena petrecută noaptea trecută.

La ora zece, înviorat de o baie fierbinte şi de vigurosul masaj tăcut de Demetrius, după care urmă un salt în bazinul cu apa rece, tribunul se întoarse în apartamentul său şi, după ce se îmbrăcă cu gnjă, coborî la parter. Văzând că uşa bibliotecii este larg deschisă, se °pri ca să salute pe părintele său, pe care nu-l mai văzuse de ieri. Senatorul, elegant şi cu părul alb, era aşezat la birou şi scria ceva. Ridica privirea, dete din cap, zâmbi uşor şi pofti pe Marcellus să intre.

— Fiule, dacă astăzi eşti liber, mi-ar face plăcere să vii cu mine, sa vedem o pereche de iepe aduse din Hispania.

— Mi-ar face plăcere, tată, dar nu eşti de părere că tot atât de bine le-am putea vedea şi mâine? Am ceva important de făcut şi acest ceva nu poate fi amânat.

În glasul tribunului se simţi un fel de nelinişte care determină pe părintele său să se uite cu atenţie la el.

— Cred că nu este vorba despre nimic grav, zise Gallio, şi-i făcu semn spre un scaun din apropierea biroului.

— Să sperăm că nu va fi, răspunse Marcellus şi se aşeză pe braţul lat al scaunului, oscilând între nehotărâre şi îndemnul de a-i mărturisi adevărul.

— Atitudinea ta, declară tatăl său cu înţeles, trădează un fel de nelinişte. Nu am câtuşi de puţin intenţia să mă amestec în chestiuni care te privesc numai pe tine. Dar probabil aici va fi cazul ca să intervin în interesul tău, nu-i aşa?

— Cred că nu va fi nevoie să intervii, dar în orice caz îţi mulţumesc. Apoi ezită o singură clipă şi, lăsându-se pe scaun, obrazul său grav se întoarse spre distinsul său părinte. Dacă ai timp de pierdut aş putea să-ţi explic despre ce este vorba.

Gallio dete din cap şi, lăsând stilul din mână, îşi împreună braţele şi proptindu-se pe birou se uită la el ca şi când ar fi vrut să-l îndemne. Fiul său îi povesti în toate amănuntele scena petrecută în timpul banchetului, fără să-i ascundă nimic şi fără să se dezvinovăţească. La un moment dat era gata să-i pomenească şi de grijile pe care şi le face Lucia în legătură cu incidentul său, dar după aceea renunţă, zicându-şi că ceea ce a spus părintelui său va fi tocmai de ajuns sa suporte dintr-o dată. La urmă îi mărturisi că are intenţia să meargă la Gaius şi să-i ceară iertare. Senatorul, care până acum îl ascultase în tăcere şi fără să-l întrerupă, de data asta clătină cu violenţă din capul albit şi protestă.

— Nu se poate! Apoi îşi îndreptă trupul şi repetă de câteva ori la rând cu toată energia: Nu... pentru nimic în lume! Nu se poate să faci aşa ceva!

Mirat de această erupţie violentă a tatălui său, căci Marcellus se aşteptase să-l aprobe, îl întrebă:

— Adică de ce să nu se poată, tată?

— Cel mai prost mijloc de a restabili bunele relaţii cu un prieten pe care l-ai jignit este să te duci la el şi să-i ceri iertare, zise Gallio şi, ferindu-şi scaunul uriaş, se ridică în picioare şi-şi îndreptă trupul, cu aceeaşi demnitate ca şi când ar fi vrut să ţină un discurs: Chiar în împrejurările cele mai favorabile, cum ar fi cazul cu un prieten, înjositoarea situaţie în care te găseşti, când te crezi obligat să-i ceri iertare, poate duce la o concluzie tocmai contrară celei la care te aştepţi. Dacă prietenul interesat pretinde să-i ceri iertare, aceasta totuşi nu-l va putea mulţumi şi prietenia lui nu merită să te străduieşti ca să o păstrezi. În cazul lui Gaius, ar fi fatal să-i ceri iertare; de astă dată nu ai de-a face cu un bărbat de onoare, ci cu un ticălos. Pentru un om ca el, generozitatea este dovadă de slăbiciune, şi apelând la generozitatea lui ar însemna să-l jigneşti din nou. Gaius are toate motivele să-şi teamă puterea. Or, în faţa unui bărbat care se frământă tară încetare din pricină că se simte el însuşi în nesiguranţă, nu trebuie să stai niciodată în defensivă. Iată, îşi va zice el, a sosit ocazia ca să dovedesc tuturor forţa de care dispurf.

— Probabil dumneata ai dreptate! încuviinţă Marcellus.

— Probabil? Sigur că am dreptate, declară senatorul şi, apropiiridu-se de uşă, o închise fără zgomot, apoi se aşeză din nou pe scaun. Dar atât nu este totul, continuă el. Dă-mi voie să-ţi împrospătez în memorie câteva amănunte în legătură cu strania situaţie a familiei imperiale, menite să-ţi explice motivul pentru care Gaius este bărbatul de care trebuie să te fereşti şi să te temi. În primul rând trebuie să ţii socoteală de bătrânul Tiberiu, care aleargă ca un bezmetic prin cele cincizeci de camere ale vilei sale din insula Capri, ca după aceea să rămână melancolic şi abătut; bătrânul acesta este impresionant, dar în acelaşi timp respingător, cu pretenţiile lui de a face necromanţie şi a sta de vorbă cu zeii. Ascultă, fiule, zise Gallio, făcând o digresiune, cred că în pretenţia oamenilor bogaţi sau a regilor este ceva fundamental greşit când încearcă să pară religioşi. Pe zei trebuie să-i laşi în seama celor săraci şi neajutoraţi. Aceasta ar fi singura justificare a existenţei zeilor... Să se ocupe de nenorocirile oamenilor, cărora fără ei viaţa li s-ar părea insuportabilă. Dacă un împărat face atâta caz de religie, acesta este sau sărit sau de rea-credinţă. Tiberiu nu este de rea-credinţă. Prin urmare, dacă este nebun, nu va fi nevoie ca motivul să-l cauţi prea departe. De ani întregi face venin din cauza mamei sale, care i-a cerut să divorţeze de Vipsania, singura fiinţă pe care a iubit-o în toată viaţa lui...

— Mi se pare că el ţine foarte mult la Diana, îl întrerupse Marcellus.

— Sigur că da! Dar de ce? EI ţine la fetiţa aceasta pentru că este nepoata Vipsaniei. Trebuie să admitem că la începutul domniei sale n-a fost un administrator rău. Roma a avut parte de o prosperitate pe care n-o cunoscuse nici în timpul domniei lui Iuliu. Dar, după cum ştii şi tu, din ziua când Vipsania a dispărut din viaţa lui, Tiberiu a pierdut orice interes faţă de administrarea imperiului şi s-a împresurat de ghicitori, de paiaţe, de preoţi şi de cititori în stele. Curând după aceea mintea lui a fost atât de rătăcită de toate prostiile pe care i le debitau oamenii aceştia, încât s-a învoit să se căsătorească cu lulia, pe care o dispreţuia chiar din timpul copilăriei. Senatorul începu să râdă cu amărăciune. Probabil din cauza asta a renunţat să se mai ocupe de treburile imperiului. Şi-a dat seama că, pentru a putea urî pe lulia în măsura în care trebuie urâtă, este o ocupaţie care-i va răpi tot timpul de care dispune. Prin urmare, avem pe căţeaua de lulia, fără să mai vorbim de netrebnicul ei fiu, pe care l-a născut înainte de a se căsători cu împăratul. Dar Tiberiu nu numai că urăşte pe lulia, dar se şi teme de ea ca de moarte, şi nu fără temei, căci femeia aceasta are mentalitatea bolnăvicioasă a unui asasin, dar în acelaşi timp dispune şi de îndrăzneala necesară asasinului.

— Lucia afirmă că în timpul banchetelor bătrânul împărat nu se atinge niciodată de cupa cu vin înainte ca lulia să guste dintr-însa, interveni Marcellus. Dar ea este de părere că aici ar fi vorba mai mult de un fel de glumă făcută între ei.

— Să ne ferim de a da surorii tale ocazia să interpreteze altfel această situaţie, stărui senatorul, deoarece aici nu este nici un fel de glumă; şi nici Tiberiu nu urmăreşte să facă glume, de vreme ce în faţa uşilor şi ferestrelor dormitorului său stau de strajă o duzină întreagă de gladiatori din Numidia. Ei bine, en cred că toate aceste amănunte preocupă pe Gaius în mod aproape constant. Ştie că împăratul nu este în toate minţile, că situaţia mamei sale este nesigură; prin urmare, dacă luliei i s-ar întâmpla ceva, el presimte că regenţa sa nu va dura vreme mai lungă decât îi trebuie unei galere ca să iasă din port şi să ajungă în Creta, ducând pe bord un prinţ exilat.

— Dacă s-ar întâmpla aşa ceva, cine crezi că ar urma pe Gaius?

— Ei bine... Începu Gallio şi ridică din umeri, încercând să evite răspunsul, aşa ceva nu se va întâmpla. Dacă în vila împăratului va muri cineva, acest cineva nu va fi lulia. De asta poţi fi absolut sigur.

— Dar... hai să zicem, stărui Marcellus. Dacă indiferent din ce motive - accident, boală sau asasinare premeditată - lulia ar fi eliminată şi tot aşa şi Gaius, crezi că Tiberiu ar numi ca urmaş al său la tron pe Asinius Gallus?

— E foarte probabil, răspunse Gallio. Nu este exclus ca împăratul să-şi aducă aminte că este dator să dea Vipsaniei o reparaţie cât de tardivă, onorând pe fiul ei. Gallus n-ar fi o alegere proastă. Nici un roman nu se bucură de atâta respect ca Pollio, instructorul său. Gallus se va bucura de sprijinul tuturor legiunilor noastre, atât al celor din patrie, cât şi al celor care se găsesc în străinătate. Totuşi, adăugă el mai mult pentru sine însuşi, un militar curajos nu este întotdeauna un împărat înţelept. Un comandant militar nu are de luptat decât împotriva unui grup de duşmani. Pentru asta nu-ţi trebuie decât tactică şi curaj. Un împărat însă se găseşte în permanentă stare de război cu curtenii invidioşi, cu Senatul nedisciplinat şi cu o grupare de proprietari hrăpăreţi. Are nevoie de un simţ special pentru a descoperi conspiraţiile, o minte destul de ageră pentru a dejuca trădarea, un dar firesc pentru făţărnicie şi o piele de rinocer.

— Care să fie destul de groasă ca să reziste unei lovituri de pumnal, adăugă Marcellus.

— Este o ocupaţie extrem de primejdioasă, încuviinţă Gallio, dar nu-mi vine să cred că vechiul nostru prieten Gallus va fi expus acestor primejdii.

— Oare cum s-ar simţi Diana în calitate de prinţesă? zise Marcellus distrat. Când ridică privirea, întâlni ochii tatălui său, care se uita la el fără să înţeleagă.

— Cred că ar însemna să mergem prea departe încercând să vorbim despre fata aceasta, răspunse tatăl său cu glasul liniştit. Pe tine te interesează Diana?

— Nu mă interesează cu nimic mai mult decât pe Lucia, răspunse Marcellus cu voită nepăsare. După cum ştii şi dumneata, ele două sunt nedespărţite. Fireşte, eu am ocazia s-o întâlnesc pe Diana aproape în fiecare zi.

— Este o fetiţă frumoasă şi neobişnuit de vioaie, declară senatorul.

— Frumoasă şi neobişnuit de vioaie, încuviinţă Marcellus, dar nu mai este fetiţă. Trebuie să ştii că are aproape şaisprezece ani.

— Destul de mare pentru a se căsători: la asta faci aluzie? Cred că nici nu s-ar putea să faci o mai bună alegere dacă ea va fi de acord. Este de viţă nobilă. Va să zică împlineşte şaisprezece ani? E de mirare că Gaius nu şi-a dat încă seama de prezenţa ei. Cred c-ar câştiga foarte mult din stima împăratului - şi el are mare nevoie de această stimă - dacă ar reuşi să-i câştige favoarea.

— Ea nu-l poate suferi.

— Serios? Prin urmare a vorbit cu tine despre această chestiune?

— Nu cu mine, căci mie mi-a spus Lucia.

Urmă o lungă tăcere înainte ca Gallio să vorbească din nou, cântărindu-şi fiecare cuvânt.

— Fiule, ţinând seama de actuala tensiune a raporturilor dintre tine,şi Gaius, eu aş fi de părere să te străduieşti ca atenţiile tale faţă de Diana să fie cât mai discrete.

— Eu n-o întâlnesc nicăieri în altă parte decât în casa noastră.

— Chiar în cazul acesta: poartă-te faţă de ea cu toată discreţia. Gaius are spioni în toate părţile.

— Cum? Aici în casa noastră? se încruntă Marcellus şi se uită neîncrezător la tatăl său.

— Şi de ce nu? Nu cumva-ţi închipui că Gaius, fiul lui Agrippa, căruia în toată viaţa lui nu i-a trecut nici un gând cinstit prin minte, şi al luliei, care din naştere are urechile în forma găurii de cheie, s-ar sfii să recurgă la aşa ceva? Gallio întinse mâna şi înfăşură pergamentul de pe birou, dându-i în felul acesta să înţeleagă că pentru astăzi a terminat cu lucrul: Cred că despre chestiunea aceasta am vorbit tocmai de ajuns. Cât despre ceea ce s-a întâmplat noaptea trecută, s-ar putea ca prietenii prinţului să-l sfătuiască să nu dea nici o urmare scenei ce s-a petrecut în timpul banchetului. Procedeul cel mai cuminte este să nu faci nimic şi să nu sufli nici o vorbă înainte de a vedea ce întorsătură va lua situaţia. Se ridică în picioare şi-şi netezi faldurile togii: Haide! Vom încăleca şi vom merge până la cantonamentul lui Ismael, ca să vedem iepele pe care le-a adus din Hispania. Cred că-ţi vor plăcea; sunt albe ca laptele, neastâmpărate, inteligente, şi fără îndoială ne va cere pentru ele un preţ mare. Din nenorocire pentru punga mea, Ismael, pungaşul acesta bătrân, ştie că pe mine mă interesează.

Marcellus se molipsi imediat de buna dispoziţie a tatălui său, deoarece Marcus Lucan Gallio îi făcea impresia că pentru el nenorocitul incident cu Gaius este definitiv lichidat. Deschise uşa în faţa senatorului şi-l lăsă să treacă înaintea sa. În atrium îl văzu pe Demetrius, care sta sprijinit de o coloană. Luă repede poziţie de drepţi şi salută cu lancea pe care o ţinea în mână, apoi îi urmă de la o mică distanţă în lungul încăperilor vaste, pentru a ieşi în porticul din partea de apus a vilei.

— Prezenţa lui Demetrius în atrium mi se pare ceva neobişnuit, zise Marcellus cu glasul în şoaptă.

— Probabil s-a postat acolo pentru a speria cu prezenţa lui pe cei care ar fi avut intenţia să se apropie de uşă, răspunse Gallio.

— Crezi c-ar putea să aibă motive întemeiate pentru a-şi lua această măsură de prevedere?

— E posibil. El a fost la banchet împreună cu tine, prin urmare ştie c-ai jignit pe Gaius şi că nu te mai bucuri de favoarea lui. Luând toate aceste amănunte şi cântărindu-le împreună, a ajuns la concluzia că va fi bine să-şi ia măsuri de prevedere.

— Ce ar fi să-l întreb: nu cumva bănuieşte că în casa noastră s-au strecurat spioni ai prinţului? întrebă Marcellus.

Gallio clătină din cap.

— Fiule, dacă se va întâmpla ca el să constate ceva suspect, fii sigur că-ţi va atrage imediat atenţia.

— Cine o fi cel care se apropie, zise Marcellus şi făcu semn tatălui său spre un cavaler care tocmai atunci apăru din Via Aurelia. Mi se pare că ni se face o onoare deosebită. Este Quintus, fiul cel mai tânăr al lui Tuscus! în timpul din urmă prinţul a fost văzut adeseori împreună cu el.

Tânărul tribun, însoţit de un legionar, se apropie repede de ei şi, fără să-i mai salute, scoase un sul aurit din cingătoarea tunicii.

— Am primit ordin de la alteţa-sa prinţul Gaius să predau acest mesaj în mâna tribunului Marcellus Lucan Gallio, zise el cu mândrie. Ajutorul său descălecase şi, luând sulul în mână, urcă scările şi-l dete lui Marcellus.

— Alteţa-sa ar face mai bine dacă ar întrebuinţa curieri care să aibă şi educaţie, declară Marcellus. Aştepţi răspunsul?

— Ordinelor imperiale li se dă ascultare, nu răspunsuri, strigă tânărul Quintus şi, smucindu-şi calul cu violenţă, îl atinse cu pintenii şi se depărta, urmat de legionar.

— Gaius nu-şi pierde vremea, declară senatorul şi se uită mulţumit la mâinile sigure ale fiului său, care scoase pumnalul din brâu şi desfăcu sigiliul sulului. După ce desfăşură documentul, Marcellus îl ţinu în mână plecat, ca să-l poată citi şi tatăl său odată cu el. Gallio îl citi cu glasul în şoaptă.

Prinţul Gaius Dntsus Agrippa către tribunul Marcellus Lucan Gallio: Salut!

Curajul- unui tribun militar nu trebuie risipit în sălile de banchete. Acesta trebuie pus în slujba imperiului, acolo unde îndrăzneala şi curajul sunt apreciate şi folositoare. Tribunului Marcellus Lucan Gallio i se dă ordinul ca înainte de apusul soarelui să se prezinte în faţa legatului comandant al pretorienilor, Cornelius Capito, pentru a lua în primire misiunea ce i se va încredinţa.

Marcellus înfăşură sulul şi-l întinse nepăsător lui Demetrius, care-l băgă imediat în sân, apoi întorcându-se spre părintele său îi spuse:

— Avem timp de ajuns ca să mergem să vedem caii lui Ismael. Senatorul îşi îndreptă trupul cu mândrie, se înclină repectuos în faţa fiului său şi începu să coboare treptele de marmură, apoi, luând în mână căpăstrul calului care se frământa, săltă în şa. Marcellus făcu semn lui Demetrius.

— Ai auzit ce spune mesajul? întrebă el fără să mai ezite.

— N-am auzit nimic, stăpâne, dacă este vorba de ceva confidenţial, răspunse Demetrius.

— Pare puţin maliţios, declară Marcellus. Se vede cât de colo că prinţul vrea să scape de mine.

— Da, stăpâne, încuviinţă Demetrius.

— Uite ce... vina o port eu singur. Prin urmare nu am dreptul să-ţi cer să-ţi primejduieşti viaţa. Rămâne să hotărăşti dacă...

— Voi pleca împreună cu dumneata, stăpâne.

— Foarte bine! Cercetează echipamentul şi-l vei verifica şi pe al tău, adăugă el şi începu să coboare treptele scării, apoi se opri. Trebuie să ştii că vom merge spre moarte.

— Da, stăpâne, răspunse Demetrius. Veţi avea nevoie de sandale mai rezistente, care să dureze la drum. Să vă cumpăr?

— Da... şi nu uita să iei câteva perechi şi pentru tine. Cere lui Marcipor banii de care vei avea nevoie.

Roibul începu să joace nerăbdător ca să-şi ajungă din urmă tovarăşul de grajd şi cât ai clipi Marcellus ajunse alături de senator, aşa că lăsară caii să meargă în trap de voie.

— Am întârziat ca să stau de vorbă cu Demetrius, îl voi lua cu mine.

— Fireşte că-l vei lua.

— L-am lăsat să hotărască el însuşi ce va face.

— A fost un gest frumos din partea ta.

— L-am prevenit că s-ar putea ca de unde mergem să nu se mai întoarcă viu.

— Ceea ce este foarte probabil, zise senatorul şi privirile i se tulburară. Dar în orice caz poţi fi sigur că pentru nimic în lume nu se va întoarce singur.

— Pentru un sclav, Demetrius are o minte foarte chibzuită, declară Marcellus.

Senatorul nu-i răspunse imediat, dar trăsăturile severe ale obrazului său şi gura încleştată dovedeau că se gândeşte la ceva.

— Fiule, începu el într-un târziu, cred că în Senat n-ar strica să avem câţiva oameni care să dispună de mintea şi curajul sclavului tău Demetrius. Strânse frâul şi calul începu să meargă la pas. Spui că pentru un sclav Demetrius are o minte foarte chibzuită, nu-i aşa? Ei bine, faptul că el este un sclav nu înseamnă câtuşi de puţin că ceea ce gândeşte, ceea ce spune şi ceea ce face ar fi lipsite de importanţă, într-o bună zi sclavii vor răsturna guvernul acesta putred. Dacă ar fi organizaţi, l-ar putea răsturna chiar mâine. Poate îmi vei răspunde că dorinţa lor comună de a fi liberi îi va uni; dar atât nu este de ajuns. Toţi oamenii doresc mai multă libertate decât cea de care se bucură. Ceea ce le lipseşte sclavilor romani este un conducător. La timpul său va apărea şi acesta. Vei avea ocazia să te convingi. După această neaşteptată declaraţie, senatorul făcu o pauză atât de lungă, încât Marcellus presimţi că va trebui să-i răspundă ceva.

— Tată, până acum nu te-am auzit niciodată vorbind în felul acesta. Crezi că o revoltă a sclavilor ar fi posibilă?

— Deocamdată nemulţumirile ce clocesc între ei n-au luat formă concretă, răspunse Gallio. Le lipseşte coeziunea. Dar într-o bună zi va veni şi aceasta, şi toate nemulţumirile se vor integra într-un tot, din care se va ridica cel care-i va conduce; în momentul acela vor avea o cauză pentru care să lupte, o lozincă şi un steag. Trei pătrimi dintre locuitorii acestui oraş au fost sau sunt sclavi. Zilnic forţele noastre expediţionare aduc galere încărcate cu sclavi. Situaţia aceasta are nevoie de un guvern extrem de priceput şi de puternic, ca să poată ţine sub călcâiul său o forţă de trei ori mai mare decât cea de care dispune el însuşi. Dar n-ai decât să te uiţi la guvernul pe care-l avem. Este o găoace găunoasă şi nimic altceva. Nu are nici un suport moral. E mulţumit să se poată lăfăi în lux, în risipă şi desfrâuri şi nu se ocupă decât de serbările date în cinstea zeilor săi caraghioşi; poporul este condus de un moşneag slab de minte şi de un tânăr beţiv. Prin urmare, fiule, Roma este condamnată să piară. Nu voi încerca să-ţi spun exact ziua şi felul în care Nemesis va sosi... dar în orice caz aceasta este pe drum. Imperiul roman este prea slab şi prea degenerat pentru a putea supravieţui dezastrului.

CAPITOLUL II

La ora trei după-amiază, când Marcellus se prezentă pentru a lua cunoştinţă de hotărârea luată de Gaius în privinţa lui, Cornelius Capito lipsea din pretoriu. Constatarea aceasta i se păru neaşteptată şi semnificativă. Lipsa nejustificată a legatului însărcinat cu comanda pretorienilor şi delegaţia dată de el unui tânăr locţiitor pentru a se ocupa de cazul acesta dovedeau destul de limpede că legatul Capito încearcă să evite o întâlnire neplăcută cu fiul prietenului său din copilărie.

Cei doi Gallio făcuseră ultimele două mile până în oraş mergând la pas în drumul de întoarcere din cantonamentul lui Ismael, unde senatorul renunţă să mai cumpere cele două iepe aduse din Spania la preţul exorbitant pe care-l pretinsese sirianul acesta lacom şi zgârcit, deşi se vedea limpede că evenimentele zilei contribuiseră în mare măsură la temperarea interesului bătrânului Gallio faţă de această afacere.

Gândurile senatorului se concentraseră acum exclusiv asupra posibilităţilor unei întrevederi cu Cornelius. Dacă în Roma se găsea cineva care să fie capabil să tempereze pedeapsa destinată de Gaius pentru fiul său, acesta nu putea fi altul decât comandantul Gărzii pretorienilor şi şef al legaţilor, care se bucura de enormă trecere când era vorba să intervină în favoarea cuiva.

Copleşit de amintirile triste din trecut, bătrânul Gallio începu să rememoreze povestea deplorabilă a decăderii Gărzii pretorienilor, pe care amândoi o cunoşteau pe dinafară, Marcellus o auzise de nenumărate ori în copilăria lui. Dar ca şi când fiul său n-ar fi aflat niciodată despre această tristă întâmplare, senatorul începu de foare departe, în timpul lui Iuliu Cezar, care crease această gardă pentru propria sa siguranţă. Toţi fuseseră oameni curajoşi, aleşi în scopul acesta pe temeiul faptelor săvârşite de ei. Pe măsură ce trecuseră anii, tradiţia Gărzii pretorienilor devenise tot mai bogată. Se clădise un impunător muzeu pentru păstrarea trofeelor luate în timpul bătăliilor, iar la terestre fuseseră fixate plăci de bronz pe care înscriseseră faptele memorabile din cariera membrilor ei. În timpurile acelea olorioase - căzute demult în desuetudine - când curajul şi integritatea erau preţuite, să fii numit în Garda pretorienilor reprezenta cea mai mare onoare pe care o putea conferi imperiul.

Mai târziu, continuă Gallio nemulţumit, August, a cărui vanitate monstruoasă începuse să-l obsedeze, a conferit favoriţilor săi calitatea de membri de onoare ai acestei gărzi: senatorilor care în mod slugarnic îi aprobau greşelile şi ar fi fost gata oricând să-i moaie curelele sandalelor, frământându-le în saliva propriilor lor guri; bogaţilor care se îngrăşaseră prădând provinciile-; negustorilor de sclavi; intermediarilor care speculau sculpturi şi statui de furat; celor care colectau birurile impuse regiunilor ocupate de armată şi tuturor celor care se pricepeau să aduleze bolnăvicioasa vanitate imperială sau să mulţumească lăcomia lui August. În felul acesta a dispărut gloria de a fi membru al Gărzii pretorienilor.

Tiberiu încercase.să oprească decăderea prestigiului ei, dar numai foarte scurtă vreme. Cornelius Capito, care de nenumărate ori îşi condusese legiunea în lupte care reprezentau adevărată sinucidere, în aşa fel că în jurul numelui său se creaseră adevărate legende - căci ar fi fost imposibil ca paşii unui astfel de om care nu ţinea la viaţă şi lotuşi scăpa aşa de uşor de moarte să nu fie conduşi de zej - fu chemat la Roma pentru a fi numit comandant al Gărzii pretorienilor. Capito nu dorise această demnitate, dar se supusese ordinului primit de la împărat. Ca aceeaşi energie, blândă şi neînfricată, care-i asigurase Victoria pe atâtea câmpuri de bătălie, începu să purifice această instituţie. Dar nu mult după aceea stăruinţele depuse pe lângă Tiberiu determinară pe împărat să intervină pe lângă acest războinic, care nu Ştia ce înseamnă compromisurile, să-şi domolească elanul, dându-i să înţeleagă că nu trebuie să meargă prea departe cu purificarea Gărzii pretorienilor.

— Imediat după aceea bătrânul şi vrednicul nostru prieten Capito, Continuă Gallio, şi-a dat seama de motivele care au determinat pe l iberiu să-l cheme în fruntea gărzii: urmărise să acopere ticăloşiile cu numele lui.

Marcellus prevedea că, după dezgroparea acestor dureroase amintiri ale părintelui său, situaţia va deveni ceva mai penibilă, căci de aici înainte urma să vorbească despre tribunii militari.

— Dacă August s-ar fi mulţumit numai cu nimicirea Gărzii pretorienilor! continuă senatorul. Probabil, dacă ar fi prevăzut rezultatul procedeului său, nici chiar lăcomia lui nesăţioasă nu l-ar fi putut determina să provoace învălmăşeala din ordinul Tribunilor. Dar tu, fiule, ştii foarte bine ce s-a întâmplat.

Da, Marcellus ştia. Ordinul Tribunilor era o distincţie deosebită. Ca să poţi deveni tribun şi să poţi purta insignele acestui ordin, trebuia să te distingi în fapte şi iubire de adevăr. Ca şi Garda pretorienilor, ordinul îşi avea şi el un palat impunător în care se adăpostea. Tribunii care soseau la Roma, ca să-şi petreacă concediul sau pentru a-şi vindeca rănile primite în lupte sau se opreau pentru a primi ordine, aveau la îndemână o bibliotecă şi instalaţiile de băi pe care intendentul palatului, în conformitate cu ordinele primite, le ţinea la îndemâna lor. August a hotărât să extindă privilegiile Ordinului Tribunilor, pentru a include pe fiii senatorilor şi ai contribuabililor care se bucurau de trecere. Nu era nevoie să fi dat ordine şi nici să fi petrecut o singură noapte sub pânză de cort. Dacă tatăl tău avea bani de ajuns şi importată politică, aveai dreptul să porţi uniforma şi să fii salutat.

Lui Marcellus îi făcea plăcere să se gândească uneori că în cazul său situaţia aceasta nu putea fi considerată identică cu a celorlalţi, deoarece el nu fusese până acum o simplă păpuşă. La Academia militară se devotase cu tot sufletul studiului istoriei militare a războaielor trecute, a strategiei şi tacticii. Era atlet desăvârşit şi neîntrecut la aruncarea cu suliţa şi câştigase numeroase premii la concursurile de tragere la ţintă cu arcul. Iar în paloş se bătea tot atât de bine ca orice gladiator de profesiune.

Nu-şi petrecuse nici vacanţele fără folos. Tineretul aristocrat, care avea dreptul să fie numit în ierarhia serviciilor publice, dispreţuia practicarea artelor frumoase. Aveau pretenţii de critici şi cunoscători în pictură şi sculptură, dar s-ar fi simţit foarte stângaci dacă cineva le-ar fi pus în mână o pensulă sau o daltă. Totuşi, spre deosebire de aceştia, Marcellus se interesase, spre mulţumirea tatălui său, de sculptură şi, constatând că are o înclinare firească spre acest gen de artă, bătrânul îi adusese cei mai buni profesori.

Uneori însă i se întâmpla să se simtă sfios în calitate de tribun militar, mai ales atunci când în palatul tribunilor se arăta câte un adevărat tribun cu obrazul ars de soare şi bătut de vânturi sau bandajat, după lunile grele de serviciu activ petrecute pe câmpul de luptă.

Totuşi - îşi zicea Marcellus - nu s-ar fi putut spune despre el că nu este apt pentru serviciul militar. Era gata în orice moment să primească o însărcinare dacă s-ar fi ivit prilejul. Uneori dorise din tot sufletul ca un astfel de prilej să se ofere. Până acum nu fusese chemat să primească comanda nici unei unităţi; în realitate, un bărbat trebuia să fie nebun ca să o ceară el însuşi. Războiul era o ticăloşie, bună pentru secături cărora le place să-şi zdrăngănească medaliile de pe piept şi să zbiere la inferiorii lor, spunându-le obscenităţi, sau să umble săptămâni de-a rândul fără să se spele o singură dată. Ar fi fost în stare să facă şi el toate acestea dacă i s-ar fi cerut anume. Dar până acum nu-i ceruse nimeni şi, vorbind cu toată sinceritatea, nu se simţise niciodată mândru de titlul pe care-l purta. Uneori, când Decimus i se adresa cu titlul tribun - cum avea obiceiul când venea dimineaţa să-i servească prânzul în pat - îi venea să-l pălmuiască, şi poate l-ar fi pălmuit dacă ar fi avut un motiv mai plauzibil.

O bucată de vreme, după ce senatorul îşi răcori nemulţumirile, călăriră în tăcere.

— Din când în când, continuă Gallio îngândurat, se întâmplă ca bătrânul Capito, exact ca Samson din mitul ebraic, să se ridice şi să pună piciorul în prag. Sper, fiule, că nu va ezita să intervină în interesul tău. Dacă va fi o însărcinare onorabilă, nu voi avea nimic împotrivă, chiar dacă ar fi să te expui la primejdii. Sunt dispus să-ţi dau drumul ca să te bagi în orice primejdie, dar nu să te expun ruşinii. Nu mă îndoiesc că vechiul meu prieten va face astăzi chiar imposibilul pentru a te ajuta. Te rog să te adresezi lui cu toată încrederea.

Tatăl său părea atât de convins de ceea ce spune, încât restul drumului ce-l mai aveau de făcut până la destinaţie li se păru aproape plăcut. Convins că morocănosul şi loialul războinic care ajutase tatălui său să-şi pună pe umeri prima togă albă va avea grijă să nu fie înjosit de lipsa de cumpăt a unui prinţ viclean şi răzbunător. Marcellus se îndreptă cu sufletul uşor spre impunătorul palat al legatul u i-şef.

Însoţit de Demetrius, care în şa părea el însuşi un cavaler impunător, apucă în lungul străduţelor cotite ce duceau spre piaţa circulară în mijlocul căreia era impunătoarea clădire de marmură, care servea de locuinţă pentru Garda pretorienilor şi a funcţionarilor superiori ai armatei. Pe partea stângă era un vast spaţiu liber în largul căruia se vedeau acum caravane de cămile şi sute de catâri pentru cărat poveri.

Se pregătea plecarea unei armate în lungul drum ce ducea spre Gallia şi piaţa era un furnicar de oameni şi de ofiţeri tineri, îmbrăcaţi în uniforme strălucitoare. Legionarii arătau mulţumiţi, sprinteni şi, probabil, nerăbdători să se vadă cât mai curând plecaţi. Fără îndoială. o astfel de aventură, îşi zise Marcellus, este impresionantă.

Fiind imposibil să pătrundă în piaţă din pricina înghesuielii, fură obligaţi să descalece într-o străduţă din apropiere. Marcellus întinse lui Demetrius căpăstrul calului şi se îndreptă spre pretoriu. Coridoarele largi ale clădirii erau pline de centurioni care aşteptau să primească ordine. Pe mulţi dintre aceştia îi cunoştea. Când îl văzură, zâmbiră şi-l salutară. Probabil îşi închipuiau că şi el a venit pentru un scop identic cu al lor şi tocmai de aceea se simţi înfiorat de mândrie. N-aveai decât să-ţi închipui tot ce pofteşti despre brutalitatea şi josnicia războiului, dar în orice caz nu era lucru de nimic să fii soldat în slujba Romei imperiale, indiferent de rangul pe care-l aveai în armată, îşi tăcu loc cu umerii pentru a putea ajunge în faţa uşii deschise care-da în biroul lui Capito.

— Comandantul este plecat, îi răspunse subalternul care părea grăbit. Mi-a poruncit să vă predau sulul acesta.

Marcellus îi luă din mână sulul cu peceţile groase, apoi ezită un moment, gata să-l întrebe dacă legatul-şef se va întoarce în curând, dar la urmă renunţă la această intenţie; se întoarse în loc şi ieşi din birou, coborî scara impunătoare şi traversă piaţa plină de lume. Văzându-l că se apropie. Demetrius se apropie cu caii şi întinse stăpânului său căpăstrul. Ochii li se întâlniră. La urma urmelor, cred că Demetrius are dreptul să cunoască situaţia în care se găseşte, îşi zise Marcellus.

— Încă n-am desfăcut sulul, declară el şi-i arătă documentul pe care-l ţinea în mână. Haicte, să ne întoarcem acasă.

Senatorul îl aştepta în bibliotecă.

— Ei, ia spune-mi ce a făcut prietenul nostru Capito pentru tine? întrebă el, încercând să-şi ascundă neliniştea.

— Lipsea din birou. M-a servit subalternul său, răspunse Marcellus şi, punând sulul pe masă. se aşeză pe un scaun, până când întăi său scoase pumnalul şi desfăcu nerăbdător sigiliile. I se păru că ochii lui cu pleoapele pe jumătate închise urmăresc vreme îndelungată rândurile pomposului document. La urmă, Gallio îşi drese glasul şi ridică privirea tulburată spre fiul său.

— Ai primit ordin să iei în primire comanda garnizoanei din Minoa, îngână el.

— Unde este situată Minoa?

— Minoa este un port ticălos şi murdar din partea de miazăzi a Palestinei.

— Eu n-am auzit niciodată de numele lui, declară Marcellus. Ştiu despre forturile noastre din Cezareea şi din Joppa, dar nu ştiu nimic despre Minoa. Ce avem noi acolo?

— Acesta este punctul de plecare al unui drum care duce până la Marea Moartă. Majoritatea sării de care avem nevoie vine de acolo, după cum probabil ştii şi tu. Datoria garnizoanei din Minoa este să asigure circulaţia caravanelor în lungul acestui drum.

— Nu pare să fie o ocupaţie prea interesantă, declară Marcellus. Eu mă aşteptam la ceva primejdios.

— De, dragul meu, cred că nu vei rămâne dezamăgit, căci situaţia de acolo este destui de primejdioasă. Beduinii, care ameninţă siguranţa acestui drum al sării, se spune că sunt sălbatici şi cruzi. Dar, din pricină că atacurile le dau în mici grupuri independente unul ele altui şi bine organizate, având ascunzători le în regiunile stâncoase nle deşertului, n-am luat până acum măsurile necesare ca să-i stârpim. Pentru întreprinderea aceasta am fi avut nevoie de cinci legiuni. Senatorul vorbea ca şi când ar fi fost informat în toate amănuntele despre Minoa şi Marcellus îl asculta cu atenţie.

— Vrei să spui că aceşti tâlhari ai deşertului fură sarea caravanelor noastre?

— Nu... ei nu fură sarea. Jefuiesc caravanele care sunt obligate ca la plecare să ducă provizii şi banii necesari pentru plata lucrătorilor întrebuinţaţi la tăiatul sării. Numeroase caravane au plecat în drumul acesta şi nu s-au mai întors niciodată. Dar nu este numai atâta, continuă Senatorul. În garnizoana fortului Minoa noi n-am întrebuinţat oameni mai de soi. Aceasta este formată în majoritate numai din aventurieri înrăiţi. Mai bine de jumătate dintre aceştia sunt foşti ofiţeri care au căzut în dizgraţie, datorită nesupunerii şi altor nereguli pe care le-au săvârşit. Cealaltă jumătate se compune din instigatori care răspândesc nemulţumirea între legionari.

— Eu mi-am închipuit că imperiul dispune de mijloace mult mai rapide şi mai puţin costisitoare pentru a se debarasa de oamenii incomozi.

— Sunt şi cazuri când un proces public sau un asasinat pol provoca proteste, îi explică senatorul. În astfel de împrejurări este preferabil şi mult mai practic ca pe vinovaţi să-i trimiţi în Minoa.

— Prin urmare, tată, procedeul acesta este un fel de exil! zise Marcellus, care se ridică în picioare şi, plecându-se spre biroul tatălui său, se propti cu pumnii încleştaţi pe tăblie: Poţi să-mi dai şi alte amănunte referitoare la localitatea aceasta înspăimântătoare?

Gallio dete încet din cap.

— Cunosc toate amănuntele în legătură cu ea. Ani de-a rândul eu şi patru colegi ai mei în Senat am supravegheat ceea ce se petrece în acest fort. Făcu o pauză şi se ridică încet în picioare, iar obrazul lui îmbătrânit deveni livid. Cred că acesta este motivul pentru care Gaius Drusus Agrippa... Senatorul pronunţă numele acesta scrâşnind din dinţi - a născocit acest fel de răzbunare împotriva fiului meu, fiind informat că eu ştiu unde te trimite. Ridică braţele deasupra capului şi, încleştând pumnii, bătrânul Gallio se cutremură de revoltă: Dacă aş crede în zei, i-aş implora să-l condamne la chinuri veşnice!

Cornelia Vipsania Gallio, care avea obiceiul să stăruiască ceva mai mult asupra numelui al doilea de fiecare dată când îl pronunţa -deşi nu era decât fiica adoptivă a soţiei lui Tiberiu de care divorţase -ar ti putut să aibă un rol important în societate dacă s-ar fi străduit car de puţin.

Dacă simpla dorinţă a Corneliei ar fi putut determina pe soţul ei să caute graţia împăratului, Marcus Lucan Gallio ar fi pătruns în cercul celor mai intimi prieteni ai împăratului şi orice favoare ar fi dorit pentru el însuşi său pentru familia sa i s-ar ti acordat fără nici un fel ele greutate. Sau dacă Cornelia şi-ar fi dat osteneală să intre în graţiile insuportabilei bătrâne care era lulia, familia Gallio ar ti avut de tăcut un drum mult mai scurt pentru a putea ajunge la toate onorurile. Dar Corneliei îi lipsea această energie.

Era o femeie încântătoare, deşi aproape împlinise patruzeci de ani; extrem de cultă, graţioasă stăpână a casei, soţie plină de afecţiune, mamă îngăduitoare, dar probabil cea mai leneşă femeie din întregul imperiu. Se spunea că uneori sclavii se găseau de luni întregi în serviciul casei, ca abia mai târziu să poată constata că ea nu este invalidă.

Prânzul şi-l lua la amiază, întinsă în aşternut, iar după-amiezile şi le petrecea în camerele apartamentului ei său în grădina însorită, picuind de somn cu câte o carte în mână şi trecându-şi indiferentă degetele prelungi şi delicate prin ciucurii auriţi ai cingătoare!; toţi oamenii casei dădeau în brânci ca s-o servească, în acelaşi timp toţi ţineau la ea, deoarece era fire blândă şi bună, cu care te puteai înţelege foarte uşor. Afară de asta ea nu dădea niciodată ordine decât atunci când era vorba despre confortul ei propriu. Sclavii - conduşi de priceperea şi loialitatea bătrânului Marcipor său a autoritarului Decimus, când era vorba de cei de la bucătărie - vedeau de întreţinerea casei, tară să aibă nevoie de sfaturile ei şi fără teamă că ea nu va fi de acord cu ceea ce vor face. Era optimistă din fire, probabil din pricină că frământarea implica anumite eforturi, în rare ocazii se întâmpla însă ca ea să rămână consternată de întâmplările nenorocite şi neaşteptate ce interveneau, dar pentru foarte scurt timp, şi în astfel ele cazuri începea să plângă, ca pe urmă să se liniştească.

Ieri însă se întâmplase ceva care tulburase adânc liniştea ei obişnuită. Senatorul ţinuse o cuvântare, şi în timpul după-amiezii Paula Gallus venise la ea în vizită şi o informase despre ceea ce s-a întâmplat. Paula fusese profund consternată.

Cornelia nu se miră câtuşi de puţin când află că celebrul ei soţ şi-a exprimat părerile defavorabile referitoare la felul în care guvernul conduce treburile administrative ale imperiului, deoarece îl auzise de multe ori exprimându-şi aceste păreri în timpul cât se plimba neliniştit pe mozaicul din dormitorul ei; dar cu toate acestea se sperie. aflând că ieri în faţa Senatului a dat frâu liber motivelor sale de nemulţumire. Nu crezu necesar să întrebe pe Paula de-motivele care o lac să pară atât de speriată. Paula nu dorea ca senatorul Gallio să aibă din pricina asta nemulţumiri cu cei de la curtea împăratului, în primul and Diana nu va mai putea continua strânsa prietenie dintre ea şi Lucia dacă tatăl acesteia va stărui să atace pe Prinţul Gaius. În al doilea rând între ea şi Cornelia exista o veche înţelegere tacită, şti mcurajeze alianţa dintre familiile lor, în momentul când Diana şi Marcellus vor face constatarea romantică şi neaşteptată că există unul Pentru altul.

În momentul când o informă pe Cornelia că senatorul se j aventurează pe un teren primejdios. Paula nu făcu nici o aluzie la] aceste amănunte, dar cu toate acestea merse destul de departe, pentru a-i atrage atenţia că prinţul Gaius - deşi în toate celelalte domenii era un nătâng - este foarte iscusit în născocirea pedepselor destinate celor j care încearcă să-l critice.

— Bine, dar ce pot eu să fac în această împrejurare? gemu: îndurerată Cornelia. Fără îndoială nu-mi vei cere să-i fac reproşuri i pentru discursul pe care l-a ţinut. Soţului meu nu-i place s-audă pe ] cineva sfatuindu-l ce poate şi ce nu poate să spună în faţa Senatului.

— Nici pe soţia sa? întrebă Paula şi ridică sprâncenele de J patriciană.

— Cu atât mai puţin pe soţia sa! ripostă Cornelia, între noi există! o înţelegere tacită ca Marcus să-şi exercite profesiunea fără amestecul î meu. Singura mea datorie este să-i conduc casa.

Paula zâmbi sarcastic şi puţin după aceea plecă, lăsând în urma ei! atmosfera care trepida de ameninţări. Cornelia ar fi preferat ca j senatorul să fie ceva mai puţin sincer. Când încerca anume, devenea j un bărbat extrem de amabil. Evident, Gaius era un destrăbălat şi un j nebun, dar la urma urmelor el era prinţul regent al imperiului şi nu era l nevoie să-l invectivezi în adunările publice, căci te pomeneai trecut pe lista neagră. Paula Gallus era o femeie mult mai prudentă ca să admită ca Diana să fie implicată în astfel de afaceri. Dacă situaţia se va agrava, fără îndoială nu vor mai avea ocazia să vadă decât rareori pe j Diana în casa lor. Or, pentru Lucia eventualitatea acestea ar fi o| lovitură destul de gravă şi ar putea influenţa şi viitorul lui Marcellus, i El nu dovedise decât neînsemnate atenţii acestei fete. totuşi Cornelia nu-şi pierduse nădejdea că sfârşitul va fi cel dorit de ea.

Din când în când, dar numai pentru scurtă vreme, îşi tăcea! gânduri din pricina lui Marcellus. Visul ei de totdeauna fusese să vadă pe Marcellus încălecat pe un cal alb, în fruntea unei impunătoare armate, trecând în lungul străzilor, petrecut de aplauzele şi aclamaţiile j unei mulţimi nenumărate de oameni. Evident, o astfel de paradă nu putea să se desfăşoare decât dacă ai trecut prin anumite primejdii, dar j Marcellus nu era laş. Nu-i lipsea altceva decât prilejul pentru a dovedi tuturor din ce fel de aluat este plămădit. Probabil un astfel de prilej nu se va mai oferi de aici înainte. Cornelia plânse îndurerată şi, din cauză că nu avea pe nimeni cu care ar fi putut vorbi despre această chestiune, îşi descarcă sufletul în faţa Luciei. Ea la rândul ei impresionată de deznădejdea fără precedent a mamei sale, încercă s-o liniştească.

Dar astăzi Cornelia scăpase de spaima ce o copleşise în ajun, nu pentru c-ai fi avut motive să creadă că nu are de ce să se teamă, ci din pricină că din punct de vedere temperamental era incapabilă să se concentreze asupra unui subiect, nici chiar atunci când era vorba despre o catastrofă care se apropia.

Pe la ora patru, când Cornelia tocmai începuse să-şi pieptene căţeluşul cu părul zburlit, senatorul intră în luxosul ei salon şi, lăsându-se pe un scaun, se uită întunecat împrejurul său.

— Eşti obosit? întrebă Cornelia înduioşată. Sigur că da. După lungul drum pe care l-ai facut călare. Mi se pare că n-ai fost mulţumit de vederea cailor aduşi din Hispania. Ce s-a întâmplat?

— Marcellus a primit ordin să se prezinte la datorie, răspunse Gallio răstit.

Cornelia lăsă căţelul din braţe şi, plecându-se spre el, îl privi cu interes.

— Nu eşti de părere că s-a întâmplat exact ceea ce trebuia? Am aşteptat zi de zi să intervină ceva. Probabil avem motive să fim mulţumiţi. Va fi obligat să plece foarte departe de noi?

— Da! răspunse senatorul şi dete din cap abătut. Foarte departe. A primit ordin să ia comanda fortului Minoa.

— Comanda! O, ce noroc pentru el. Mînca! Fiul nostru va deveni comandantul unui fort roman la Minoa. Avem toate motivele să fim mândri.

— Nu! draga mea, răspunse Gallio şi scutură din capul albit. N-avem nici un motiv să ne mândrim. Minoa este localitatea unde trimitem oamenii de care dorim să scăpăm pentru totdeauna. Acolo nu au nimic altceva de lucru decât să se certe şi să se încaiere. Garnizoana este o adunătură de sceleraţi, porniţi mereu pe revoltă. Tocmai de aceea suntem foarte des obligaţi să schimbăm comandantul. Urmă o lungă pauză în timpul căreia senatorul rămase abătut: de astă dată comisia desemnată de Senat pentru controlarea fortului Minoa n-a fost consultată în privinţa numirii comandantului. Hui nostru a primit ordinul de plecare direct de la Gaius.

Lămurirea aceasta fu prea dureroasă, chiar pentru o femeie atât de chibzuită, cum era Cornelia, începu să plângă cu hohote; îşi băgă mâinile în părul lucitor care-i cădea pe umeri şi începu să se zbuciume, murmurând reproşuri care deveneau din ce în ce mai articulate. Cutremurată de suspine, ţipă la soţul ei, care rămase tot atât de mirat ca şi ea însăşi:

— Marcus, de ce ai săvârşit această faptă? Cum de ai putut aduce nenorocirea aceasta pe capul fiului nostru? Crezi că era atât ele important ca să denunţi pe Gaius în faţa Senatului cu preţul unui astfel de sacrificiu pentru Marcellus şi pentru noi toţi? O, aş ti preferat să fi murit înainte de a se întâmpla ce ni se întâmplă acum!

Gallio îşi plecă fruntea în palme şi nu încercă să-i spună că vina este şi a lui Marcellus. Fiul său avea destule griji, fără să mai fie nevoie şi de reproşurile pe care i le-ar fi făcut Cornelia.

— Unde este acum? întrebă ea cu glasul sugrumat, încercând să se stăpânească. Trebuie să vorbesc cu el.

— Probabil se pregăteşte de plecare, murmură Gallio. Ordinul este să plece imediat la destinaţie. O galeră îl va duce la Ostia, ele unde mâine dimineaţă va pleca o corabie pe care se va îmbarca.

— Corabie? Ce fel de corabie? Dacă trebuie să plece, de ce nu pleacă în condiţiile cuvenite rangului său? Fără îndoială va putea închiria sau cumpăra un vas, pentru a face călătoria cum se cade s-o facă un tribun.

— Dragă, pentru aşa ceva nu avem timp de ajuns. Vor pleca astă-seară.

— Cine vor? Marcellus şi mai cine?

— Demetrius.

— Preamăriţi să fie zeii! oftă Cornelia şi începu din nou să plângă. Dar Marcellus de ce nu vine să mă vadă? îngână ea printre suspine.

— Va veni numaidecât, răspunse Gallio. A dorit să vin en mai întâi, ca să te anunţ. Şi sper că-l vei primi cu acelaşi curaj ca orice matroană romană. Tonul cu care vorbea senatorul devenise aproape sever. Fiul nostru a avut parte de câteva zguduiri neplăcute, dar le-a suportat cu bărbăţie şi cu liniştea caracteristică celor mai bune tradiţii ale noastre. Totuşi cred că nu i-ar face plăcere dacă te-ar vedea câ-ţi pierzi cumpătul din pricina aceasta.

— Să-mi pierd cumpătul! zise Cornelia şi se uită mirată la el. Ştii foarte bine că n-aş fi în stare să fac aş ceva, indiferent de ceea ce ni s-ar întâmpla.

— Draga mea, nu este nevoie ca cineva sa ia otravă, nici să întrebuinţeze pumnalul, pentru a se sinucide. Poţi tot atât de bine să te sinucizi, şi totuşi fiziceşte să rămâi în viaţă. Gallio se ridică în picioare şi, apucând pe Cornelia de mână, o ajută să se ridice şi ea. Şterge-ţi lacrimile, iubita mea, zise el cu blândeţe. Când va veni să te vadă, încearcă şi primeşte-l în aşa fel ca să fie mândru de tine. Probabil de aici înainte îl vor aştepta zile de încercări grele, şi amintirea curajului ce-l vei dovedi acum în faţa lui să-i servească de îndemn în momentele când se va simţi abătut.

— Bine, Marcus, voi încerca. Cornelia îl apucă de braţ şi se strânse lângă el. Trecuse vreme atât de lungă de când nu mai simţiseră nevoia imediată de a sta atât de strânşi unul lângă altul.

După ce Marcellus petrecuse singur o jumătate de oră cu maică-sa - datorie de care la început se temuse - plecă, pentru a sta de vorbă cu soră-sa. Bătrânul Gallio informase pe Lucia, iar aceasta îi trimisese vorbă cu Tertia că-l va aştepta sub pergola din grădină până când va putea să vină s-o vadă.

Înainte de toate însă trebuia să se întoarcă în camera lui, pentru a lăsa perna de mătase pe care maică-sa stăruise s-o ia cu el. Încă un obiect ce trebuia adăugat la povara bagajelor lăsate în grija lui Demetrius, dar ar fi fost lipsă de atenţie din partea lui să refuze acest dar, mai ales ţinând seama de marele curaj cu care primise această nenorocire ce-i lovise pe amândoi. Cornelia plânsese, dar atitudinea ei nu se abătuse câtuşi de puţin de la disciplina pe care şi-o impusese.

Marcellus găsi bagajele adunate în învelitori şi strânse în curele, gata pentru plecare. Demetrius însă nu era nicăieri, întrebă pe Marcipor care apăruse în cadrul uşii, pentru a vedea dacă au nevoie de prezenţa lui, iar acesta îi spuse cam tară voie că acum un ceas l-a văzut plecând călare în cea mai mare grabă. Marcellus primi această informaţie fără să-şi trădeze mirarea. Era foarte probabil că, deşi târziu, grecul constatase că din echipamentul lor lipseşte ceva şi plecase de acasă, uitând să-şi ceară voie. Ar fi imposibil ca Demetrius să profite de această ocazie pentru a încerca să evadeze. Nu se poate, îşi zise Marcellus. Dar întâmplarea aceasta avea nevoie de o explicaţie, deoarece, dacă ar fi avut nevoie de un obiect despre care a constatat că le lipseşte, n-ar fi strâns bagajele în curele înainte de a se întoarce acasă.

Lucia aştepta sprijinită de balustradă, uitându-se spre Tibrul pe apa căruia se vedeau corăbii cu pânze mici în care se frângeau aproape orizontal razele soarelui şi galere care înaintau atât de încet, încât ai fi zis că nici nu se mişcă, dacă pe marginea lor nu s-ar fi văzut

umbra cu mişcări ritmice ale vâslelor lungi care se propteau în apă şi se ridicau iarăşi. Una dintre galere, ceva mai mică decât celelalte, se îndrepta spre chei. Îşi făcuse mâinile punte peste ochi şi urmărea cu atâta atenţie silueta neagră a vasului, încât nici nu auzi pe Marcellus apropiindu-se.

Se opri lângă ea fără să zică nimic şi înduioşat îşi petrecu braţul împrejurul mijlocului ei feciorelnic. Ridică un braţ şi-l cuprinse şi ea, dar nu se întoarse să se uite la el.

— Nu cumva este galera cu care vei pleca tu? întrebă ea şi-i tăcu semn spre vas. Dacă nu mă înşel, este o triremă şi are prora foarte înaltă. Aceasta este una dintre galerele care ies în calea corăbiilor la Ostia.

— Da, este dintre acelea, răspunse Marcellus, mulţumit că discuţia lor a luat această întorsătură liniştită. S-ar putea să fie chiar galera cu care voi pleca eu.

Lucia se întoarse încet în braţele lui împreunate, ridică palmele catifelate ale mâinilor şi-l mângâie înduioşată pe obraz. Se uită la el şi zâmbi, dar buzele îi tremurau puţin: „încearcă să fie curajoasă", îşi zise fratele ei şi se gândi că probabil atitudinea lui de acum o va face să înţeleagă că este de acord cu purtarea ei.

— Sunt mulţumită că vei lua şi pe Demetrius cu tine, zise ea cu glasul ferm. A cerut el să te însoţească?

— Da, răspunse Marcellus. Apoi, făcând o pauză, adăugă: Da... a dorit să vină cu mine. Câteva clipe rămaseră nemişcaţi unul lângă altul şi degetele fetei se jucau cu şnurul de mătase cu care tunica lui era încheiată la gât.

— Ţi-ai împachetat toate lucrurile de care ai nevoie? Amândoi erau conştienţi de stăpânirea ce şi-o impuseseră în această împrejurare şi se simţeau mulţumiţi.

— Da! răspunse Marcellus, apoi dete din cap şi zâmbi, ca şi când totul s-ar fi desfăşurat în mod normal şi n-ar fi plecat mai departe decât la o vânătoare: Da... draga mea, totul este pregătit pentru a putea pleca. Urmă o pauză ceva mai lungă.

— Evident, ar fi imposibil ca tu să prevezi de acum când te vei întoarce.

— Sigur că nu, răspunse Marcellus, şi după oarecare ezitare adăugă: Cel puţin deocamdată.

Apoi cu totul pe neaşteptate Lucia scoase un ţipăt îndurerat şi, ascunzându-şi obrazul la pieptul fratelui ei, începu să plângă cu sughiţuri domolite. Marcellus îi ţinea strâns trupul cutremurat ele suspine.

— Nu, dragă surioară, murmură Marcellus. Să ne păstrăm cumpătul! Ştiu că nu e uşor, dar va trebui să ne purtăm într-un fel demn de originea noastră de romani.

Trupul Luciei păru că devine rigid şi, lăsându-şi capul pe spate, ridică ochii plini de lacrimi spre el, scăpărând de revoltă.

— Să ne purtăm ca romani! ţipă ea în bătaie de joc. Da, să ne purtăm ca romani! Dar ia spune-mi ce răsplată primesc aceşti romani pentru că sunt curajoşi... pentru că se prefac că este frumos şi nobil să renunţi la tot ce ai... şi că e glorie să suferi şi să mori pentru Roma? Pentru Roma, pe care eu o urăsc din adâncul sufletului! la gândeşte-te ce ţi-a făcut Roma... ţie şi nouă tuturor! De ce nu ne lasă să trăim în linişte? Imperiul roman... ce este acest Imperiu roman? Un uriaş furnicar de sclavi! Nu înţeleg sclavi ca Tertia şi Demetrius; ci ca mine şi ca tine... toată viaţa ne ploconim, ne umilim şi ne linguşim: legiunile noastre prădează şi ucid în toate părţile... şi pentru ce Pentru a face Roma capitala universului, spune lumea. Dar de ce trebuie ca universul întreg să fie condus de un bătrân nebun, ca Tiberiu, şi de un beţiv netrebnic cum este Gaius? Nu pot suferi pe nici unul dintre ei!

Marcellus nu încercă să determine pe soră-sa să-şi oprească avalanşa aceasta de revoltă, căci îşi zise că va fi mult mai bine să se poată răcori şi să termine pentru totdeauna cu ce are de spus. Acum o simţea pierdută în braţele sale şi-i auzea bătăile violente ale inimii.

— Te simţi mai bine? o întrebă el cu glasul binevoitor. Cu obrazul mereu ascuns la pieptul lui, fata dădu din cap. Ridicând în mod instinctiv privirea, dădu cu ochii de Demetrius, care se oprise la depărtare de câţiva metri de ei şi se uita în altă parte. Va trebui să-l întreb ce vrea, murmură el şi-şi desprinse braţele de pe trupul ei. Lucia se întoarse din nou spre fluviu, căci nu voia ca grecul să constate că aproape şi-a pierdut stăpânirea de sine.

— Fiica legatului Gallus vă aşteaptă, stăpâne, îi spuse Demetrius.

— Eu nu pot să mă întâlnesc cu Diana în starea aceasta, zise Lucia cu glasul sugrumat. Mă voi plimba pe aleile grădinii în timpul cât tu vei vorbi cu ea. Apoi, ridicând puţin glasul, adăugă: Demetrius, adu pe Diana aici în pergola. Fără să mai aştepte aprobarea fratelui ei, urcă repede scara circulară care ducea spre boschetele de trandafiri şi spre dulbina havuzului. Luând tăcerea stăpânului său drept o confirmare a ordinului primit, Demetrius plecă să-şi facă datoria, dar Marcellus îl chemă înapoi şi sclavul se întoarse.

— Crezi că ea este informată? întrebă el şi încruntă din sprâncene.

— Da, stăpâne!

— Ce te determină să faci această afirmaţie?

— Fiica legatului Gallus pare c-a plâns, stăpâne. Marcellus tresări şi clătină din cap.

— Nu ştiu ce aş putea să-i spun în această împrejurare, murmură el mai mult pentru sine, dar Demetrius nu făcu nici o încercare pentru a-l ajuta. Totuşi, voi fi obligat să vorbesc cu ea, oftă el resemnat.

— Da, stăpâne, încuviinţă Demetrius şi plecă din nou. Întorcându-se spre balustradă, Marcellus văzu silueta surorii sale care se plimba abătută printre boschetele de trandafiri şi inima îi tresări de milă. Până acum n-o văzuse pe Lucia niciodată atât de mâhnită. Nu era deci de mirare că se ferea ca Diana s-o vadă în starea aceasta. Presimţea că apropiata lui întrevedere cu Diana va fi neobişnuit de grea. Până acum nu prea avusese ocazia să rămână singur cu ea, nici chiar pentru câteva clipe numai. De astă dată nu numai că vor rămâne singuri, dar se vor găsi amândoi într-o situaţie extrem de dificilă. Nu ştia ce atitudine va trebui să ia în această împrejurare.

O văzu că se apropie, trecând prin peristil, mişcându-se uşoară şi graţioasă, dar fără vioiciunea ei obişnuită. Cum se poate ca Demetrius să-i spună să vină aici în pergola fără ca el s-o însoţească, deşi ea cunoştea drumul pe unde trebuie să apuce. Fir-ar afurisii de Demetrius... În după-amiaza aceasta purtarea lui este cu totul neobişnuită. I-ar fi fost mult mai uşor să iasă în calea Dianei şi s-o salute, dacă ar fi fost şi el de faţă. Marcellus apucă în lungul aleii ca s-o întâmpine. Lucia a avut dreptate: Diana a crescut şi în atitudinea aceasta de astăzi este mult mai drăguţă decât îşi aducea aminte c-ar fi văzut-o vreodată. Probabil ştirile pe care le primise acum alungaseră şi ultimele resturi de adolescenţă din înfăţişarea ei. Dar, indiferent de motivele ce au determinat această schimbare, Diana devenise cu totul pe neaşteptate o femeie matură, îşi simţi inima că începe să bată mai repede. Zâmbetul frăţesc cu care se pregătise s-o întâmpine i se păru nepotrivit, dacă nu lipsit de sinceritate, şi, după ce Diana se mai apropie, privirile lui deveniră tot atât de grave ca şi ale ei.

Întinse amândouă mâinile spre el şi-l privi pe sub genele lungi, încercând să-şi stăpânească lacrimile şi să zâmbească. Marcellus n-o văzuse până acum în felul în care o vedea astăzi şi contactul fugar al mâinilor lor îl tulbură. Uitându-se adânc în ochii ei negri, i se păru că abia acum îşi dă seama de prezenţa ei, de linia fină a trupului ei. de sprâncenele frumoase, de bărbia energică şi totuşi delicată, de buzele ei pline care acum erau întredeschise din cauza spaimei, dincolo de care i se vedeau dinţii strâns încleştaţi.

— Îmi pare bine c-ai venit, Diana, zise Marcellus, care ar fi dorii ca vorbele acestea să fie protectoare, dar nu erau deloc. Ar fi vrut să adauge: „Lucia va veni imediat" - dar nu-i spuse nimic şi nici nu-i dădu drumul de mâini şi se miră că este în stare să stea nemişcată atâta vreme.

— Este adevărat că vei pleca astă-seară? întrebă ea cu glasul stins.

Marcellus se uită în ochii ei şi se întrebă cum de fata aceasta mereu neastâmpărată, veselă şi capricioasă a putut să devină atât de fermecătoare.

— De unde ai aflat? întrebă el. Cine te-a informat atât de repede? Eu am aflat abia acum trei ceasuri.

— Crezi că amănuntul acesta ar putea să aibă vreo importanţă? întrebă ea, apoi se opri, ca şi când s-ar fi gândit ce să-i mai spună. A trebuit să vin, Marcellus, continuă ea cu tot curajul, deoarece ştiam că tu nu vei mai avea timp să vii la mine şi să-ţi iei rămas bun.

— A fost un gest foarte... Era gata să pronunţe cuvântul „amabil", dar presimţi că răspunsul acesta ar fi prea rece şi prea banal şi, uitându-se la Diana, constată că este cu ochii plini de lacrimi. A fost foarte drăguţ din partea ta, zise el înduioşat, şi strângând-o mai tare de mâini o apropie de el. Fata păru că ezită, apoi se supuse.

— Fireşte, n-ar fi trebuit să vin, declară ea cu respiraţia întretăiată, dar timpul este atât de scurt. Prezenţa ta ne va lipsi tuturor. Apoi întrebă, ceva mai sfioasă: Spune, Marcellus, îmi vei trimite veşti despre tine? Şi văzându-l că nu-i răspunde imediat, clălină din cap şi murmură: N-ar fi trebuit să-ţi pun întrebarea aceasta, căci acolo unde te duci tu vei avea destul de lucru. Vom afla unul despre altul datorită Luciei.

— Bine, draga mea, tu nu te gândeşti că mie-mi va face plăcere să-ţi scriu, se grăbi Marcellus să-i răspundă, şi cred că-mi vei scrie şi tu... destul de des... Făgăduieşte-mi că-mi vei scrie!

Diana zâmbi printre lacrimi şi Marcellus îi urmări gropiţele clin obraji cum se adâncesc şi apoi dispar. Inima îi tresări când o auzi întrebându-l în şoaptă:

— Îmi vei scrie chiar astă-seară? Şi-mi vei trimite scrisoarea cu galera care se va întoarce?

— Da, Diana, îţi voi scrie.

— Unde este Lucia? întrebă ea nerăbdătoare şi-şi retrase repede mâinile dintr-ale lui.

— În grădină, pe aleea boschetelor de trandafiri, răspunse Marcellus.

Şi înainte de a-şi putea da seama de intenţia ei, o văzu că se depărtează în fugă. În momentul când ajunse în vârful scării, se opri şi, întorcându-se spre el, îi făcu semn cu mâna. Era gata s-o strige să-l aştepte, căci vrea să-i mai spună ceva, dar incertitudinea în care se găsea acum îl determină să renunţe. Ce i-ar mai putea spune Dianei? se întrebă el. Ce i-ar putea făgădui şi ce i-ar putea cere să-i făgăduiască? Nu, va fi mult mai bine pentru amândoi să se despartă în felul acesta, îi trimise un sărut şi fata dispăru din vedere. Era posibil. chiar probabil ca de aici înainte să nu mai revadă pe Diana niciodată.

Se îndreptă abătut spre casă, dar se opri brusc şi se întoarse în pergola. Fetele se întâlniseră şi acum se plimbau pe alee, ţinându-se de braţ. Probabil nu va avea ocazia să mai vadă o dată pe sora lui adorată, căci ar fi inutil să mai expună pe Lucia zbuciumului unei noi scene de despărţire.

Rămase mirat când văzu că Demetrius coboară scara. Ce l-a determinat să intre în grădină? se întrebă el. Probabil îi va spune, Iară să-l mai întrebe. Purtarea corintianului acesta credincios era astăzi neobişnuită. Imediat după aceea îl văzu că se apropie cu paşi largi şi milităreşti, din cauza cărora, în timpul vânătorilor, lui Marcellus îi venea greu să se ţină după el. Demetrius părea mulţumit de ceva, chiar mai mult decât mulţumit. Era încântat! Până acum Marcellus nu văzuse încă această expresie pe obrazul sclavului său.

— Vreţi să duc bagajele în port, stăpâne? întrebă Demetrius şi glasul păru că-i tremură de emoţie.

— Da... În cazul când sunt pregătite. Marcellus era gata să-i pună o întrebare, dar la urmă renunţă. Mă vei aştepta pe chei, zise el.

— Vreţi ca mai întâi să cinaţi,stăpâne?

Marcellus dădu din cap, dar în aceeaşi clipă se gândi că şi-a luat rămas bun de la membrii familiei. Toţi suportaseră această despărţire cu un curaj măreţ. Prin urmare ar fi însemnat să le ceri prea mult - atât lor cât şi lui - să mai repete o dată scena de deznădejde unul în faţa altuia.

— Nu, răspunse el răstit. Voi cina pe galeră. Vei face pregătirile necesare, după ce vei ajunge în port.

— Da, stăpâne, răspunse Demetrius pe un ton din care se putea ghici că este de acord cu hotărârea luată de stăpânul său.

Marcellus îşi continuă încet drumul spre casă. Ar fi avut atâtea de făcut dacă i s-ar mai fi acordat o zi de răgaz. Se gândea în primul rând la Tullus. Va trebui să-i lase câteva rânduri înainte de a pleca.

Când se întâlniră în boschetele de trandafiri, Lucia şi Diana izbucniră amândouă în lacrimi. Apoi începură să vorbească, întrebuinţând fraze intermitente despre posibilităţile de întoarcere ale lui Marcellus; soră-sa, gândindu-se cu spaimă la ceea ce i s-ar întâmpla, iar Diana întrebându-se dacă ar fi posibil ca cineva să stăruiască pe lângă Gaius pentru a-l determina să-şi schimbe hotărârea luată.

— Vrei să spui că probabil tatăl meu ar putea să...

— Nu! răspunse Diana şi clătină energic din cap. Nu tatăl tău! Va trebui să intervenim pe altă cale. Făcu ochii mici şi începu să se gândească.

— Probabil în această chestiune intervenţia tatălui tău ar putea să aibă efect, îi propuse Lucia.

— Nu ştiu ce să zic. Probabil ar avea dacă ar fi acasă. Dar misiunea ce o are la Marsilia ar putea să-l reţină până la începutul iernii viitoare.

— Ţi-ai luat rămas bun de la Marcellus? întrebă Lucia, după ce făcură câţiva paşi pe alee fără să zică nimic. Se uită în ochii Dianei şi zâmbi îngândurată, când constată că se aprinde la obraz. Diana dădu din cap şi o strânse înduioşată de braţ, dar alt răspuns nu-i dădu.

— Cum se face că Demetrius a ajuns atât de repede aici în grădină? întrebă ea pe neaşteptate. A venit la mine ca să-mi spună ca Marcellus se pregăteşte de plecare şi ar vrea să mă vadă. M-am întâlnit cu el, venind încoace, Nu cumva sclavul acesta a venit să-şi ia rămas bun... ca şi când ar fi egal cu tine?

— Mi s-a părut şi mie straniu, admise Lucia. Demetrius n-a vorbit până acum cu mine niciodată, decât cel mult pentru a-mi răspunde la câte un ordin. Crede-mă, Diana, nici eu nu înţeleg tocmai bine. S-a apropiat şi, după ce m-a salutat în felul lui ceremonios, mi-a ţinut o scurtă cuvântare care mi s-a părut pregătită cu cea mai mare grijă. Mi-a spus: „Eu voi pleca împreună cu tribunul. S-ar putea să nu mă mai întorc. Aş dori să-mi iau rămas bun de la sora stăpânului meu şi să-i mulţumesc pentru purtarea binevoitoare ce a avut-o faţă de sclavul fratelui ei. Îmi voi aduce aminte de această bunătate! Apoi a scos din sân un chimir şi dintr-însul inelul acesta...

— Inelul? întrebă Diana neîncrezătoare. Stai liniştită. Dă-mi voie să-l văd şi eu, adăugă ea în şoaptă. Lucia întinse mâna cu degetele răsfirate ca să poată examina inelul mai de aproape, căci lumina începuse să se tulbure. Este frumos, declară Diana. Ce este emblema aceasta gravată pe el? O corabie?

— Demetrius mi-a spus, adăugă Lucia: „Aş vrea să încredinţez inelul acesta surorii stăpânului meu. Dacă mă voi întoarce, va putea să mi-l dea înapoi. Dacă nu mă voi întoarce, atunci îi va rămâne ei. Părintele meu l-a dăruit mamei mele. Este singurul obiect pe care l-am putut salva din dezastrul familiei noastre".

— Ce situaţie stranie! murmură Diana. Şi ce i-ai răspuns?

— De... ce crezi c-aş fi putut să-i răspund? zise ea pe un ton ca şi când ar fi încercat să se apere împotriva unei acuzări. La urma urmelor el pleacă împreună cu fratele meu şi-şi primejduieşte viaţa. Este şi el om, nu-i aşa?

— Da, este şi el om, încuviinţă Diana. Haide continuă, ce i-ai răspuns? întrebă ea nerăbdătoare.

— I-am mulţumit, răspunse Lucia cu o încetineală care te scotea din fire. I-am spus că face bine - ceea ce este adevărat, Diana - că-mi lasă în păstrare inelul acesta preţios şi mi-am exprimat nădejdea că amândoi se vor întoarce acasă teferi şi sănătoşi, apoi i-am făgăduit să am grijă de inelul pe care mi-l lasă în păstrare.

— Cred c-ai procedat foarte bine, zise Diana după un moment de gândire. Şi pe urmă ce s-a mai întâmplat? Se opriseră amândouă la capătul aleii pavate.

— De, rămăsese nemişcat în faţa mea... aşa că i-am întins mâna.

— Cum se poate! exclamă Diana. Unui sclav?

— Gestul este destul de inocent, încercă Lucia să-i explice. De ce n-aş putea adică să strâng mâna lui Demetrius? El este tot atât de curat ca şi noi; în orice caz mult mai curat decât Bambo, care mereu sare cu labele pe mine.

— Chestiunea, dragă Lucia, nu se pune dacă mâinile lui Demetrius sunt mai curate decât labele lui Bambo... or atâta lucru ştii şi tu. El este sclav şi faţă de oamenii aceştia nu putem fi niciodată destul de prudente. Tonul cu care vorbea Diana părea sever, până în momentul când curiozitatea începu să înlăture indignarea din atitudinea ei. Care va să zică, adăugă ea ceva mai îmblânzită, a dat mâna cu tine.

— Nu, Diana, s-a întâmplat ceva mult mai grav, zise Lucia şi zâmbi, când văzu felul în care Diana se uită la ea. Demetrius mi-a luat mâna şi după ce mi-a pus inelul în deget mi-a sărutat-o... şi... Ia gândeşte-te şi tu Diana. El pleacă împreună cu Marcellus şi probabil va muri pentru el! Ce puteam să tac? Să-l pălmuiesc?

Diana îşi ridică mâinile şi le puse Luciei pe umeri, apoi o privi în lumina ochilor.

— Da... şi după aceea ce s-a mai întâmplat?

— Crezi că atât nu este de ajuns? spuse Lucia, ferindu-se puţin din calea ochilor cercetători ai Dianei.

— Dimpotrivă, este tocmai de ajuns, răspunse fata. Spune, Lucia, cred că nu ai intenţia să porţi inelul acesta?

— Nicidecum. Nu am nici un motiv ca să-l port. L-aş putea pierde. Şi nu vreau nici să jignesc pe Tertia.

— Tertia este îndrăgostită de Demetrius?

— Este nebună după el. Sărăcuţa de ea, a plâns din pricina lui toată după-amiaza.

— Demetrius ştie?

— Nu-mi vine să cred că nu ştie.

— Pe el nu-l interesează fata aceasta?

— Îl interesează, dar nu în felul în care-o interesează el pe ea. I-am cerut să-mi făgăduiască solemn că-şi va lua rămas bun de la ea.

— Spune, Lucia, nu te-ai gândit niciodată că în taină s-ar putea ca Demetrius să fie îndrăgostit de tine, probabil de vreme mai îndelungată?

— Nu mi-a dat nici un motiv să mă gândesc la o astfel de posibilitate, răspunse Lucia îngândurată.

— Vrei să spui că n-ai avut nici un motiv până astăzi, stărui Diana.

Lucia păru că se gândeşte din nou, întrebându-se ce să-i răspundă.

— Diana, începu ea cu glasul calm, Demetrius este un sclav. Cred că nu e cazul să ne îndoim de această realitate care a fost nenorocirea lui. A avut parte de o educaţie aleasă, într-o casă de oameni bogaţi, şi a fost adus la Roma încărcat de lanţuri de către nişte ticăloşi care nu meritau nici să-i lege curelele sandalelor. Glasul începuse să-i tremure de revoltă: Evident, faptul că aceştia erau romani le dădea tot dreptul. De vreme ce eşti roman, nu e nevoie să mai ştii altceva decât să jefuieşti şi să asasinezi. Nu-ţi dai seama, Diana, că tot ce se găseşte astăzi în Imperiul roman şi ce merită să-ţi reţină atenţia în calitate de om cult a fost jefuit din Grecia? la spune-mi şi mie: cum se face că noi de preferinţă vorbim limba elenă în loc să vorbim cea latină? Asta se întâmplă că din punct de vedere cultural grecii se găsesc cu câteva leghe înaintea noastră. Singurul lucru în care-i întrecem şi noi este măcelărirea oamenilor.

Diana se întunecă la obraz şi, plecându-se spre Lucia, îşi lipi gura de urechea ei ca să-i spună în şoaptă:

— Trebuie să fii nebună ca să faci astfel de declaraţii... chiar de faţă cu mine! Nu-ţi dai seama că este primejdios? Crezi că familia ta nu are destule nemulţumiri? Sau poate vrei să ne vezi pe toţi expulzaţi... şi băgaţi la închisoare?

Marcellus sta singur, sprijinit de parapetul punţii. Sosise în port abia cu câteva minute înainte de plecarea galerei, apoi se urcase în cabina cu aerul îmbâcsit, pentru a se convinge dacă bagajele lui au fost aduse toate pe bord. Nici nu băgă de seamă c-au ieşit spre mijlocul fluviului, decât după ce coborî pe scară şi se uită împrejurul său. Depozitele şi docurile de pe chei dispăruseră în adâncul întunericului şi zvonul de. Iarmă al oraşului se stinsese departe în urma lor.

Sus pe vârful unei coline clipeau două puncte luminoase pe care le recunoscu imediat că trebuie să fie grătarele cu cărbuni aprinşi de la cele două capete ale pergolei. Probabil părintele său era acolo şi sta sprijinit de balustradă.

Acum trecuseră de cotitura fluviului şi luminile dispăruseră din vedere, îi făcea aceeaşi impresie ca şi când în momentul acesta primul capitol al vieţii sale s-ar fi terminat şi scribul sigilează primul sul de pergament. Bolta luminată a cerului de deasupra Romei păli şi stelele străluceau acum mai puternic. Marcellus le examina curios, l se păreau ca nişte spectatori muţi ai căror ochi nu erau atât de indiferenţi ca ai unui sfinx, ci se uitau cu calmă atenţie, clipind din când în când pentru a-şi limpezi vederea. Se întrebă: „Oare spectatorii aceştia se pot uita cu simpatie şi admiraţie la ceea ce văd şi, în general, îi interesează spectacolul din faţa lor?"

După o bucată de vreme în auzul lui îşi făcu loc plescăitul ritmic al apei şi ecoul cadenţei şefului de echipaj care bătea în butucul de metal pentru a da măsura când cele şaizeci de vâsle se propteau şi se ridicau din apele fluviului: bang-bang, bang-bang, şi clipocitul stins al picăturilor ce se scurgeau de pe vâsle.

Amintirea familiei, a vieţii şi a dragostei ce rămăsese în urmă se repezi pentru ultima dată asupra lui, ca să-l copleşească de păreri de rău. Ar fi fost bine să fi putut petrece cel puţin un ceas împreună cu Tullus, cel mai bun prieten al său. Tullus nu aflase nici măcar ce s-a întâmplat cu el. Poate înainte de plecare ar fi trebuit să se mai întoarcă o dată la maică-sa. Pe Diana ar fi trebuit s-o sărute. Tot aşa, ar fi fost mai bine să nu fi văzut tristeţea chinuitoare în care se zbătea soră-sa... Bang-bang, bang-bang!

Se întoarse în loc şi-l văzu pe Demetrius stând prin întuneric la picioarele scării care ducea la cabine. Simţi un fel de uşurare când îşi dădu seama de prezenţa credinciosului său sclav, îşi zise că va trebui să vorbească cu el, deoarece loviturile de ciocan ce se urcau din cala galerei făceau să-i zvâcnească sângele în tâmple, îi făcu semn. Demetrius se apropie şi se opri la respectuoasă distanţă în faţa lui. Marcellus ridică amândouă mâinile, ca şi când ar fi tresărit din pricina nerăbdării, şi se uită la el, ceea ce în conformitate cu înţelegerea tacită dintre ei însemna: „Apropie-te fără teamă, ca să putem sta prieteneşte de vorbă". Trupul lui Demetrius păru că se destinde şi, abandonând poziţia de drepţi, se apropie de parapet, alături de Marcellus, unde aşteptă în tăcere şi fără nerăbdare vizibilă ca stăpânul său să-i spună ce are de spus.

— Demetrius, zise Marcellus şi făcu un gest larg cu care îmbrăţişa întreg cerul întins deasupra lor, tu crezi în zei?

— Dacă stăpânul meu doreşte să cred, atunci voi crede, răspunse Demetrius evaziv.

— Nu, te rog, zise Marcellus nerăbdător, fii sincer! Nu te gândi la ceea ce cred eu. Spune-mi părerea ta despre zei. Tu te închini lor?

— Pe vremea când am fost băiat mic, stăpâne, mama noastră ne-a învăţat să apelăm la zei. Era o femeie evlavioasă, în grădina noastră de flori aveam o statuie frumoasă a lui Priapus. Mai văd şi astăzi pe maică-mea cum într-o zi frumoasă de primăvară sta îngenuncheată în fata acestei statui, în mână cu un mic târnăcop şi alături de ea cu un coşuleţ plin de răsaduri. Credinţa ei era că Priapus are puterea de a face plantele să crească... Maică-mea se închina în faţa Atenei în fiecare dimineaţă când eu şi fraţii mei urmam pe profesorul nostru la gimnaziu. Se întrerupse, apoi, văzând semnul de încurajare făcut de Marcellus, continuă: Tatăl meu oferea zeilor libaţii, în zilele destinate festivităţilor consacrate lor, dar cred că proceda în felul acesta mai mult pentru a face plăcere mamei noastre.

— Ceea ce-mi spui este foarte interesant şi chiar impresionant, zise Marcellus. Totuşi, Demetrius, mi se pare că nu mi-ai răspuns la întrebarea pe care ţi-am pus-o. Astăzi tu crezi în zei?

— Nu, stăpâne!

— Vrei să spui că zeii nu sunt oamenilor de nici un folos? Sau hi general te îndoieşti că zeii ar putea să existe?

— Cred că pentru liniştea sufletului este mai bine ca omul să nu creadă în existenţa lor. Ultima dată când m-am închinat lor s-a întâmplat în ziua când casa noastră a fost prădată. Când tatăl meu a fost legat în lanţuri şi dus, am îngenuncheat alături de maică-mea şi m-am rugat lui Zeus - părintele zeilor şi al oamenilor - ca să-i ocrotească viaţa. Dar fie că Zeus n-a auzit rugăciunea noastră, său dacă a auzit-o n-a avut puterea să ne ajute, fie că. având această putere, n-a vrut să ne ajute. Poate e mai bine să cred că nu ne-a auzit decât să-mi închipui că n-a avut puterea să ne ajute, sau, auzindu-ne, n-a vrut să ne ajute... În după-amiaza acelei zile, maică-mea s-a sinucis de bunăvoie, căci nu mai putea duce povara vieţii cu amărăciunile ei... Din ziua aceea, stăpâne, eu nu m-am mai închinat zeilor. Uneori i-am blestemat, dar nu-mi venea nici mie să cred că blestemele mele s-ar putea prinde de ei. Ca să blestemi zeii e şi prostie, şi zădărnicie.

Marcellus chicoti cu amărăciune. Felul acesta de a dispreţul zeii întrecea orice fel de impietate auzită până acum. Demetrius vorbise fără patimă. Pe el zeii îl interesau atât de puţin, încât i se părea o prostie până şi să-i blestemi.

— Prin urmare nu admiţi c-ar putea să existe o forţă mai presus de înţelegerea oamenilor şi că aceasta conduce universul? întrebă Marcellus şi ridică privirea spre cer.

— În această privinţă, stăpâne, gândurile mele încă nu sunt limpezite, răspunse Demetrius îngândurat. Ar fi greu să-ţi imaginezi lumea fără să crezi c-a existat un creator, dar în orice caz eu nu doresc să accept că faptele săvârşite de oameni sunt inspirate de fiinţe supranaturale. Cred că este mai bine să crezi că oamenii au inventat faptele brutale pe care le săvârşesc fără o intervenţie divină.

— Sunt dispus, Demetrius, să împărtăşesc această părere. Totuşi ar fi o mare uşurare pentru noi oamenii - mai ales atunci când te găseşti în cumpănă grea - să poţi nădăjdui că undeva trebuie să existe o putere generoasă căreia în astfel de împrejurări te-ai putea adresa.

— Da, stăpâne, admise Demetrius şi ridică privirea în sus. Stelele în drumul lor urmează un plan dinainte stabilit. Cred că acestea sunt sincere şi cinstite. Cred în Tibru, în munţii dimprejurul nostru, în turmele de oi, cirezile de vite şi hergheliile de cai. Dacă există zei care le păzesc, aceşti zei sunt sinceri şi cu mintea sănătoasă. Dar dacă cei care călăuzesc destinele oamenilor sunt zeii din muntele Olimp, atunci îţi voi spune că zeii aceştia sunt perfizi şi nebuni.

Probabil dându-şi seama c-a spus mai mult decât ar fi trebuit, Demetrius tăcu şi trupul îi deveni rigid, ceea ce însemna că are intenţia - să-şi vadă de treburile lui. Marcellus însă nu terminase cu el pentru a-i da drumul.

— Probabil îţi închipui, stărui el, că toţi oamenii sunt nebuni.

— Eu n-am de unde să stiu aşa ceva. răspunse Demetrius calm. prefăcându-se că n-a văzut zâmbetul sarcastic al stăpânului său.

— Prin urmare, zise Marcellus, să ne mărginim numai la Imperiul roman. Crezi că acesta ar putea să nu fie altceva decât o adunătură de nebuni?

— Sclavul dumneavoastră, stăpâne, este dispus să creadă tot ce crede stăpânul său în această privinţă, răspunse Demetrius.

Marcellus îşi dădu seama că această conversaţie filosofică dintre ei este terminată. Constatase mai demult că, atunci când Demetrius este hotărât să-şi reia rolul de sclav, nici un fel de vorbe bune nu-l mai pot determina să revină. Acum rămăseseră unul lângă altul şi se uitau la apa întunecată care fugea pe lângă flancurile galerei.

Grecul are dreptate, îşi zise Marcellus. Aceasta este pacostea Imperiului roman: există o adunătură de nebuni. De aceeaşi boală suferă omenirea întreagă. Este nebună. Dacă există o putere supranaturală care conduce universul, şi asta trebuie să fie nebună. Omenirea este insană. Bang-bang, bang-bang!

CAPITOLUL III

După ce minuscula corabie trecu de grupul insulelor Lapari, tocmai într-o perioadă dintre cele mai primejdioase ale anului, când marea se frământă adânc, şi trecu printre grelele strâmtori ale Messinei, ajunse în ape liniştite şi vântul domolit umfla pânzele de pe catarge; astfel comandantul Manius putu coborî de pe puntea de comandă ca să stea liniştit de vorbă cu pasagerul său.

— Spune-mi ceva şi despre Minoa, stărui Marcellus, după ce Manius îi povestise în toate amănuntele despre numeroasele călătorii pe care le făcuse, de la Ostia la Palermo şi înapoi, de la Ostia în Creta, la Alexandria şi Joppa.

Manius începu să râdă pe sub mustăţile bleojdite.

— Vei avea ocazia să constaţi, Tribune, că nu există nici o localitate care să poarte numele Minoa. Iar când văzu mirarea cu care Marcellus se uita la el, aşteptând o explicaţie, navigatorul acesta cu obrazul ars de soare şi biciuit de vânturi, îi ţinu o scurtă lecţie de istorie, pe care în bună parte pasagerul său o cunoştea de mai demult.

Acum cincizeci de ani legiunile lui August asediaseră vechea cetate Gaza şi o supuseseră, după lungi şi crâncene lupte care costaseră mai multe vieţi decât ar fi meritat această cucerire.

— Poate n-ar fi costat atât, declară Manius, dacă s-ar fi învoit să plătească importanta sumă ce se ceruse pentru întrebuinţarea drumului caravanelor care transportă sarea.

— Dar ce făceau cu beduinii? întrebă Marcellus.

— Tocmai... Împăratul ar fi putut oferi şi beduinilor o despăgubire pentru întrebuinţarea acestui drum, şi totuşi cheltuielile ar fi reprezentat mai puţin decât a costat războiul. Ca să-i putem spune Minoa, la Gaza, am pierdut douăzeci şi trei de mii de legionari.

Manius continuă să-i spună ce ştia. Bătrânul August era furios şi-şi pierduse cumpătul din cauza rezistenţei încăpăţânate a; apărătorilor cetăţii - formaţi dintr-o adunătură de egipteni, sirieni şi evrei - care nu se speriau de vederea sângelui, nu luau niciodată prizonieri şi erau cunoscători în meşteşugul torturilor de toate felurile. Presimţea că atitudinea lor este o sfidare premeditată a prestigiului roman, pentru care imperiul va trebui să cureţe odată pentru totdeauna acest focar infect care este Gaza. Prin urmare, August decretă că de aici înainte localitatea va deveni o cetate romană şi va purta numele de Minoa; toată lumea se aştepta ca locuitorii oraşului să fie mulţumiţi de binefacerile aduse de un stat civilizat şi vor uita c-a putut să existe cândva o municipalitate atât de infectă, de nesănătoasă, nemulţumită şi mereu pornită pe harţă, cum a fost Gaza.

— Dar Gaza, continuă Manius, a fost Gaza vreme de şaptesprezece secole şi ar fi avut nevoie de ceva mai mult decât un edict al împăratului August ca să-şi schimbe numele.

— Sau obiceiurile, dacă îmi dai voie să mai adaug şi asta, zise Marcellus.

— Sau mirosurile, zise Manius. Probabil ai auzit că limanurile albe ale Mării Moarte sunt întocmai ca steanul de sare alături de un iezer din junglă, împrejurul căruia se adună animalele de toate neamurile şi de toate mărimile pentru a se adapă şi a se încaieră. Asta aşa a fost de când e lumea lume. Uneori câte un animal care se întâmpla să fie mai mare şi mai puternic decât celelalte reuşea să le alunge şi să rămână singur stăpân. Altă dată animalele se însoţeau între ele şi reuşeau să alunge pe uzurpator, ca apoi să înceapă din nou să se încaiere între ele. Prin urmare aceasta ar fi Gaza care te aşteaptă.

— Bine, dar steanul de sare nu este la Gaza, ci la Marea Moartă, zise Marcellus.

— Asta este adevărat, încuviinţă Manius, dar la Marea Moartă nu vei putea ajunge ca să ridici sare fără învoirea celor din Gaza. Vreme îndelungată leul lui luda a ţinut departe pe toate celelalte animale, după ce a alungat hienele filistenilor. Uriaşul elefant egiptean a speriat leul, ca la urmă tigrul Alexandru să sară în spinarea elefantului. Dar după fiecare bătălie dobitoacele mărunte s-au apropiat din nou, ca să amuşine leşurile şi pe urmă să se sfâşie între ele, ca cele mai mari să vină iarăşi pentru a le linge rănile.

— Şi ce animal a venit după tigru? întrebă Marcellus, deşi cunoştea dinainte răspunsul ce-l va primi.

— Acvila romană, răspunse Manius. Stoluri nenumărate de acvile care veneau să roadă oasele, dar aici au mai găsit o mulţime de supravieţuitori care n-au fost dispuşi să admifl să li se roadă oasele.

În felul acesta s-a întâmplat ca noi să pierdem douăzeci şi trei de mii de legionari romani pentru a putea pune stăpânire pe steanul de sare.

— O întâmplare foarte interesantă, murmură Marcellus, care până acum nu o auzise încă povestită în felul acesta.

— Tocmai, încuviinţă Manius, dar partea cea mai stranie este urmarea pe care au avut-o aceste lungi bătălii asupra vechii cetăţi Gaza. După fiecare invazie, în cetate mai rămânea câte cineva din armata invadatorilor: dezertorii şi cei care erau prea grav răniţi pentru a se mai întoarce acasă. Aceştia s-au statornicit în Gaza - oameni din felurite neamuri - pentru a-şi continua aici obiceiurile. Căpitanul dădu din cap şi făcu o strâmbătură. Oricine îţi va putea spune despre certurile şi încăierările frecvente din oraşele portuare, cum sunt Rhodesia şi Alexandria, unde populaţia amestecată este formată din oameni de toate culorile şi de toate limbile. Unii afirmă că cel mai insuportabil infern de pe toate literalele mărilor noastre este portul Joppa. Eu însă sunt de părere că Gaza este ultimul loc din toată lumea aceasta unde un om cu mintea întreagă ar fi dispus să trăiască.

— Probabil într-o bună zi Roma va fi obligată să cureţe Gaza din nou, declară Marcellus.

— Este cu desăvârşire imposibil. Iar ceea ce ţi-am spus despre Gaza rămâne valabil pentru întreagă regiunea aceasta, până la Damasc. Chiar dacă împăratul ar trimite toate legiunile pe care Roma. le are disponibile, ar însemna cel mult că s-ar face un masacru cum istoria n-a cunoscut încă niciodată, şi totuşi victoria nu va putea fi permanentă. Un sirian nu poate fi nimicit în mod definitiv. Cât despre evrei... poţi să ucizi un evreu şi să-l îngropi, căci el totuşi va ieşi din mormânt teafăr şi sănătos. Văzând expresia de haz întipărită pe obrazul lui Marcellus, Manius zâmbi şi adăugă: Da, tribune, va ieşi din mormânt urcându-se pe coada târnăcopului cu care i-ai săpat groapa şi va încerca să-ţi vândă giulgiul în care a fost înfăşurat când l-ai coborât în groapă.

— Bine - întrebă Marcellus, care ar fi vrut să afle şi alte amănunte referitoare la sarcina ce-l aştepta - dar garnizoana noastră din fortul Minoa, sau mai bine zis Gaza, nu încearcă să facă ordine în oraş?

— Nu încearcă câtuşi de puţin. Şi n-are nici un amestec în ceea ce se întâmplă în oraş. Fortul nu este în oraş, ci foarte departe spre răsărit, într-un deşert nisipos, presărat cu stânci de calcar şi acoperit de scaieţi. Acolo nu se găsesc mai mult de o mie cinci sute de oameni, trupă şi ofiţeri, deşi ar trebui să fie o legiune. Prezenţa lor acolo se datoreşte intenţiei de a face bandele de beduini să stea la distanţă. Detaşamentele armate pleacă din fort ca să însoţească caravanele şi astfel să nu fie atacate de triburile acestor tâlhari. Dar din când în când, adăugă Manius, se întâmplă ca o caravană să plece la drum fără să se mai întoarcă niciodată.

— Aşa ceva se întâmplă mai des? întrebă Marcellus, închipuindu-şi că întrebarea pe care i-o pune va fi considerată drept motiv de continuare a conversaţiei.

— Ia să fac o socoteală, murmură Manius şi, închizând un ochi, începu să numere pe degetele cioturoase: Anul trecut n-am auzit decât despre patru cazuri similare.

— Numai despre patru, repetă Marcellus îngândurat. Bănuiesc că atunci când se întâmplă aşa ceva înseamnă că dispare şi detaşamentul plecat din fort.

— Evident că dispare, răspunse Manius.

— Şi legionarii sunt duşi şi vânduţi ca sclavi?

— Nu-mi vine să cred. Beduinii nu au nevoie de sclavi şi nici nu vor să-şi bată capul cu ei. Beduinii sunt oameni sălbatici şi cruzi ca vulpile, iar pe urma caravanelor se furişează tot atât de nesimţiţi ca şi şacalii. Când vor să te atace, te lovesc pe la spate şi-ţi înfig între umeri hangerul până la plasele.

— Garnizoana nu încearcă să răzbune niciodată aceste asasinate? Manius clătină din cap şi zâmbi sinistru.

— Garnizoana de acolo, dacă-mi dai voie să-ţi spun adevărul, nu este ce ar trebui să fie. Nimenea nu se interesează de soarta celor dispăruţi. Oamenii nu sunt de ajuns de disciplinaţi, nu au comandanţi care să-şi facă datoria aşa cum ar trebui şi nu se interesează de soarta fortului. Revoltele sunt foarte frecvente şi de fiecare dată este asasinat câte cineva. Nu se poate să ceri prea mult de la garnizoana unui fort care în marea majoritate a cazurilor îşi varsă sângele pe câmpul de exerciţiu.

În noaptea aceasta Marcellus îşi zise că este de datoria lui să comunice lui Demetrius informaţiile pe care le-a obţinut. Stând amândoi întinşi pe aşternuturile lor din cabină, cu glasul stins făcu corintianului o schiţă a condiţiilor în care foarte curând se vor găsi amândoi, şi-i vorbi pe un ton ca şi când şi sclavul său ar fi responsabil de atitudinea ce o vor adopta amândoi în noua situaţie.

Demetrius ascultă în tăcere povestea lungă pe care i-o debită Marcellus şi, considerând-o drept o povestire lugubră, când termină, îndrăzni să-i spună pe un ton aproape indiferent:

— Stăpânul meu va fi totuşi obligat să ia în primire comanda garnizoanei din fortul acesta!

— Fireşte, răspunse Marcellus, de vreme ce acesta este ordinul pe care l-am primit! Ce altceva aş putea face? Apoi, constatând că de pe celălalt aşternut nu primeşte imediat un răspuns, întrebă din nou: Ce înţelegi cu vorbele acestea?

— Înţeleg, stăpâne, că oamenii din garnizoană sunt nemulţumiţi şi nedisciplinaţi, iar stăpânul meu va cere supunere. Nu este dreptul sclavului său să-i spună cum va putea obţine această supunere; dar cred că pentru stăpânul meu va fi mult mai bine dacă va lua imediat în primire comanda garnizoanei... şi cu toată energia necesară.

Marcellus se ridică într-un cot şi încercă să vadă ochii grecului prin întunericul şi aerul îmbâcsit din cabină.

— Înţeleg ce te preocupă, Demetrius. Acum, după ce cunoaştem atmosfera din acest fort, eşti de părere că noul legat nu trebuie să se gândească la felul în care ar putea să obţină aprobarea celor interesaţi, ci să se prezinte între membrii garnizoanei şi să pocnească pe câţiva inşi în creştetul capului, fără să mai aştepte prezentările.

— Cam în felul acesta m-am gândit şi eu c-ar trebui să procedăm, încuviinţă Demetrius.

— Să le-o retezi chiar de la început, nu-i aşa? La asta te-ai gândit?

— Când vrei să smulgi urzicile din lan, nu pui mâna pe ele în mod delicat, ci o încleştezi bine, ca să poţi smulge urzica cu rădăcină cu tot. Probabil oamenii aceştia trândavi vor fi mulţumiţi să asculte de un comandant care este atât de priceput şi de energic ca stăpânul meu.

— Vorbele acestea, Demetrius, sunt plăcute la auz.

— Aproape toţi oamenii, stăpâne, apreciază dreptatea şi curajul. Stăpânul meu este om drept... dar este şi curajos.

— Da, Demetrius, dar datorită acestor calităţi stăpânul dumitale a ajuns în situaţia în care se găseşte, răspunse Marcellus râzând. Tocmai pentru c-a fost curajos!

Pentru că nu dorea să discute acest incident şi nici n-ar fi vrut să lase conversaţia neterminată, Demetrius răspunse:

— Aveţi dreptate, stăpâne! dar pe un ton atât de grav, încât Marcellus începu să râdă cu hohote.

Urmă apoi o pauză foarte lungă, aşa că probabil corintianul adormise, deoarece legănatul uşor al corabiei părea că te îmbie anume la somn. Vreme de un ceas, Marcellus rămase treaz şi se gândi la planul pe care i-l sugerase credinciosul său sclav. „Demetrius are dreptate, îşi -zise el. Dacă e să iau în primire comanda acestui fort, atunci va trebui s-o iau din primul moment când voi sosi acolo. În cazul acesta, chiar dacă se va întâmpla să fiu înfrânt, dispariţia mea va fi demnă, decât dacă aş tolera încălcarea disciplinei".

Trecuse demult de amiaza zilei de opt martie când căpitanul Manius făcu manevra necesară pentru a intra cu covată sa în apele portului din Gaza şi se aşternu cu flancul în lungul unui chei care era liber. Ca orice comandant de vas în momentul sosirii, era extrem de ocupat, dar găsi timpul necesar pentru a-şi lua rămas bun de la tânărul tribun, într-o atitudine sumbră, caracteristică unei rude apropiate când se desparte de cel care trage să moară.

Demetrius fu între cei dintâi care coborâră din corabie. Puţin după aceea se întoarse împreună cu cinci sirieni voinici cărora le arătă bagajele pe care trebuiau să le ridice. Pe cheiul murdar al portului nu se vedea nici o uniformă militară, dar cu toate acestea Marcellus nu rămase dezamăgit, căci nu se aşteptase să fie primit de cineva. Cei din garnizoană nu fuseseră înştiinţaţi despre sosirea lui. Prin urmare era obligat să se prezinte la fort fără să fie însoţit de cineva.

Probabil datorită vârstei înaintate şi infirmităţilor de care suferea, în Gaza nimic nu se putea executa cu promptitudine. Trecu un ceas întreg înainte de a se putea găsi catârii de povară care să ducă bagajele. Tot aşa se pierdu o vreme preţioasă până când le încărcară. Un alt ceas îl pierdură cu traversarea înceată a străzilor înguste şi murdare şi cu liniştirea protestelor celor care împiedicau circulaţia şi trebuiau să se ferească din cale.

Sirienii bănuiră imediat când îi văzură uniforma de tribun care este destinaţia spre care se îndreaptă şi se mulţumiră să murmure, fără să ridice glasul. La urmă ajunse într-o şosea care furnica de oameni şi de praful răscolit de picioarele animalelor. În fruntea convoiului mergea Marcellus, încălecat pe o cămilă condusă de un sirian care mirosea destul de urât şi cu care Demetrius se înţelesese prin semne asupra preţului pe care-l ceruse pentru această expediţie. Târguirea dintre ei distra pe Marcellus, deoarece corintianul, care era om liniştit şi rezervat, începuse să ţipe şi să gesticuleze tot atât de violent ca şi ceilalţi. Fără să cunoască valoarea ce o avea banul aici în Gaza şi nici preţurile ce se obişnuiau pentru serviciile prestate, refuzase cu indignare prima ofertă a sirianului, ca după alte trei propuneri să ajungă apoi la o înţelegere, dar şi de astă dată numai după nenumărate ţipete şi răcnete fioroase. Ar fi fost greu să recunoşti pe Demetrius în rolul acesta nou pe care şi-l asumase.

În depărtare, prin norii de praf galben ce le tăiau vederile, se arătă forma unui uriaş teren dreptunghiular, încins de ziduri înalte de cărămidă uscată în dogoarea soarelui, la fiecare colţ cu câte un turn mai înalt. După ce se mai apropiară, văzură un drapel roman care atârna inert de pe prăjina oblică a unui turn.

O santinelă cu înfăţişare respingătoare se desprinse de lângă un grup de legionari care se aşezaseră pe vine şi, apropiindu-se de poarta cea mare a fortului, o deschise larg şi le făcu semn să intre, fără să-i întrebe nimic. Probabil bădăranul acesta, îşi zise Marcellus, îi confundă cu o caravană care a venit să ceară o escortă. După ce intrară în curtea bătută de soare, o altă santinelă se ridică de pe treptele scării pretoriului şi, apropriindu-se de ei, aşteptă până când cămila lui Marcellus binevoi să-şi îndoaie încheieturile care-i pârâiau. Demetrius, care supraveghease capătul din urmă al caravanei, descăleca de pe catâr şi, apropiindu-se, se opri lângă stăpânul său. Santinela se uită curioasă la ei şi, descoperind insignele tribunului, ridică mâna murdară în care ţinea un paloş ruginit şi salută cu indiferenţă.

— Eu sunt tribunul Marcellus Gallio! Cuvintele acestea răsunară violente şi vibrând de energie. Am primit ordinul să iau comanda acestui fort. Condu-mă la ofiţerul de serviciu.

— Centurionul Paulus nu este prezent, tribune.

— Unde se găseşte?

— În oraş!

— Când centurionul Paulus pleacă în oraş, nu lasă pe nimeni care să-i ţină locul în fort?

— A lăsat pe centurionul Sextus, dar tocmai acum el se odihneşte şi a dat ordine să nu fie tulburat de nimeni.

Marcellus făcu un pas înainte şi se uită în ochii întunecaţi ai legionarului.

— Eu nu sunt obişnuit să aştept oamenii ca să-şi termine somnul de după-amiază, zbieră el. Execută imediat ordinul şi spală-ţi murdăria de pe obraz înainte de a îndrăzni să te mai arăţi în faţa mea! Ce este acesta: un fort roman sau un coteţ de porci?

Santinela clipi de câteva ori din ochi, apoi se retrase câţiva paşi şi dispăru pe uşa de la intrare. Marcellus se plimbă nemulţumit prin faţa acestei intrări şi începu să se frământe tot mai adânc, pe măsură ce trecea timpul. După ce aşteptă câteva minute, urcă treptele scării, urmat de aproape de Demetrius, şi traversă coridorul întunecat, în calea lui ieşi o altă sentinelă.

— Condu-mă la centurionul Sextus! ţipă Marcellus.

— Din ordinul cui? întrebă santinela nemulţumită.

— Din ordinul tribunului Marcellus Gallio, care şi-a asumat comanda acestui fort. Ia-o înainte... şi umblă repede!

În aceeaşi clipă o uşă de alături se deschise şi în faţa lui apăru un bărbat voinic şi bărbos, îmbrăcat într-o uniformă ponosită, cu acvila neagră ţesută pe mâneca dreaptă a tunicii de culoare roşie. Marcellus dădu santinela la o parte şi ieşi în faţa lui.

— Dumneata eşti centurionul Sextus? întrebă el, şi după ce Sextus dete din cap cu indiferenţă adăugă: Prinţul Gaius mi-a dat ordin să iau comanda acestui fort. Porunceşte oamenilor dumitale să-mi aducă bagajele.

— Eeh... las-o mai domol... nu mă lua atât de repede, îngăimă Sextus. Ia să vedem mai întâi ordinul acesta!

— Poftim, răspunse Marcellus şi-i întinse sulul de pergament. Sextus îl desfăşură cu indiferenţă şi-l ridică la ochi ca să-l poată citi, căci coridorul era copleşit de umbră.

— Centurioane Sextus! strigă Marcellus cu glasul răstit, te previn c-ar fi mult mai bine să trecem în biroul legatului-şef pentru a examina acest document, în ţara al cărui cetăţean sunt eu, se obişnuieşte ca oamenii să fie şi curtenitori...

Sextus rânji şi ridică din umeri.

— Acum te găseşti la Gaza, răspunse el aproape cu dispreţ. Vei avea ocazia să constaţi că aici la Gaza noi avem obiceiul să procedăm mai domol şi avem mai multă răbdare decât egalii noştri care se găsesc la Roma şi umblă mai bine îmbrăcaţi decât umblăm noi, adăugă Sextus şi apucă în lungul sălii: Sunt şi eu cetăţean roman.

— De când este centurionul Paulus comandantul acestui fort? întrebă Marcellus, uitându-se în largul camerei în care-l introdusese Sextus.

— Din decembrie. A luat comanda în mod temporar, după moartea legatului Vitelius?

— Din ce cauză a murit Vitelius?

— Eu nu ştiu din ce cauză!

— Prin urmare nu de pe urma rănilor primite? insinua Marcellus.

— Nu, tribune. A fost bolnav. Zăcuse de friguri.

— Nu m-aş mira dacă aţi fi toţi bolnavi, declară Marcellus şi, făcând o strâmbătură de dezgust, îşi scutură mâinile. Apoi, întorcându-se spre Demetrius, îi porunci să stea de strajă lângă bagaje până când vor veni oamenii să le ridice.

Sextus spuse ceva în şoaptă santinelei, care plecă imediat.

— Te voi conduce în camera pe care o vei putea ocupa până în momentul când comandantul Paulus se va întoarce, zise el şi se apropie de ieşire. Marcellus îl urmă. Camera pe care i-o arătă avea un aşternut, o masă şi două scaune, încolo era goală şi tot atât de tristă ca şi o celulă de închisoare. O uşă da spre un mic cabinet.

— Dă ordin să mai aducă un aşternut în vizuina aceasta, porunci el. Sclavul meu va dormi aici.

— Sclavii n-au voie să doarmă în camere destinate ofiţerilor, răspunse Sextus categoric.

— Al meu va dormi!

— Procedeul acesta este contrar ordinelor!

— În fortul acesta nu există alte ordine decât cele date de mine! ripostă Marcellus.

Sextus dădu din cap şi, când ieşi din cameră, colţul gurii i se strâmbă de un rânjet enigmatic.

În seara aceea se petrecu o scenă memorabilă în fortul Minoa. Ani de-a rândul întâmplarea aceasta fu repetată atât de des, încât deveni un fel de legendă.

Însoţit de sclavul său, Marcellus intră în sala de mese, unde ofiţerii mai tineri erau aşezaţi pe scaune. Nu se ridică nici unul în picioare, dar în privirile lor nu era nici o urmă de ostilitate când se întoarseră şi se uitară după el, cum se apropie de masa din mijlocul sălii. Dintr-o singură privire fugară, Marcellus constată că el este cel mai tânăr între cei prezenţi. Demetrius se duse de-a dreptul la bucătărie, pentru a se ocupa de servirea stăpânului său.

Puţin după aceea apăru centurionul Paulus, urmat de Sextus, care probabil îl aşteptase, ca să-l informeze despre ceea ce s-a întâmplat. Când se apropiară de masa din mijlocul sălii, se simţi un fel de mişcare surdă. Sextus, pe un ton nemulţumit, făcu prezentările. Marcellus se ridică în picioare şi era gata să întindă mâna spre centurion, dar acesta se prefăcu că nu vede gestul făcut de el; se înclină uşor, apoi îşi feri scaunul şi se aşeză. Nu era beat, dar se vedea destul de limpede c-a băut. Obrazul lui tras, acoperit de ţepii unei bărbi nerase de trei zile, era buhăit şi aprins; începând să mănânce, constată că-i tremură mâinile murdare. Dar abstracţie făcând de înfăţişarea lui de acuma, se vede"a destul de limpede c-a avut parte de o educaţie aleasă, pe care a uitat-o demult. „Omul acesta ar fi putut să devină cineva!" îşi zise Marcellus.

— Noul legat, ei? îngăimă Paulus cu gura plină. N-am fost înştiinţaţi despre această numire, în orice caz, continuă el şi făcu un gest nepăsător din mână, scoţând din castron o nouă bucată de carne pe care o bagă în gură, despre asta vom putea discuta mai târziu; poate chiar mâine. Vreme de câteva minute mestecă între măsele carnea grasă, apoi sorbi cu lăcomie din cupa de vin indigen, aşezată în faţa lui.

După ce termină de mâncat, Paulus îşi încrucişa pe masă mâinile păroase şi se uită cu insolenţă la tânărul intrus. Marcellus îi înfruntă privirile tulburi, fără să clipească. Fiecare dintre ei era conştient că în clipa aceasta au început să se cântărească unul pe altul, nu numai în ceea ce priveşte înălţimea şi greutatea - căci în această privinţă erau aproape la fel, cu singura deosebire că Paulus era cu câţiva funzi mai greu şi câţiva ani în plus - ci mai mult pentru a-şi da seama de valoarea şi capacitatea omului în sine. Paulus râse dispreţuitor.

— Gallio... acesta este un nume cunoscut, declară el sarcastic. Nu cumva eşti înrudit cu bogatul Senator?

— Este părintele meu! răspunse Marcellus cu glasul ca de gheaţă.

— O... ho-ho-ho! chicoti Paulus. Care va să zică trebuie să fii unul dintre cei care au pătruns în Ordinul Tribunilor datorită relaţiilor de familie, adăugă el batjocoritor.

Se uită în largul sălii şi conversaţiile celor prezenţi încetară numaidecât.

— Cred că prinţul Gaius ar fi putut găsi un post mai plăcut pentru fiul senatorului Gallio, continuă el, ridicând glasul ca să poată fi auzit şi de ceilalţi. Pe lovis! exclamă el înveselit şi lovi pe Sextus cu palma între spete. Abia acum înţeleg: fiul lui Marcus Lucan Gallio a fost un tânăr care la Roma şi-a făcut de cap. Apoi se întoarse din nou spre Marcellus: Fac prinsoare, tribune, că aceasta este prima însărcinare ce ţi s-a dat până acum.

— Adevărul este acesta, răspunse Marcellus, în sală se făcuse o tăcere ca de cimitir.

— Până acum în viaţa dumitale n-ai dat nici un ordin, nu-i aşa? întrebă Paulus în bătaie de joc.

Marcellus împinse scaunul şi se ridică în picjoare, simţind că ochii tuturor sunt îndreptaţi spre el şi-l urmăresc cu toată atenţia.

— Sunt pe cale să dau un ordin chiar acum, declară el energic. Centurioane Paulus, ridică-te în picioare şi cere-ţi iertare pentru purtarea necuviincioasă faţă de un ofiţer.

Paulus îşi petrecu braţul pe după spătarul scaunului şi rânji:

— Ai dat un ordin nepotrivit, tinere, zis cel. Apoi, uitându-se la Marcellus şi văzându-l că trage paloşul, dădu scaunul peste cap şi sări în picioare: tinere, cred c-ar fi mult mai bine să renunţi la treaba asta.

— Feriţi scaunele şi mesele din cale, porunci Marcellus.

În momentul acela nimeni nu se mai putea îndoi de intenţiile tânărului tribun. El şi Paulus merseseră prea departe unul faţă de altul pentru a mai putea da înapoi. Mesele fură repede împinse spre pereţii sălii şi scaunele aşezate peste ele. Lupta începu.

Spectatorii înţeleseră chiar de la început că Paulus este hotărât să termine repede şi definitiv cu adversarul său. În calitate de comandant al fortului, nu se bucura de nici o autoritate în faţa subalternilor săi, datorită faptului că era fire violentă şi ducea o viaţă dezordonată. Fără îndoială, îşi zisese el, datorită unei victorii prompte, îşi va putea reface prestigiul. Ce va urma după aceea îl interesa prea puţin, deoarece el nu avea nimic de pierdut. Legăturile cu Roma erau foarte anevoioase. Situaţia unui comandant în slujbă este nesigură şi de scurtă durată. La Roma nu se interesa nimeni de ceea ce se petrecea în fortul Minoa. În orice caz era riscant să ucizi pe fiul unui senator, dar cei prezenţi vor depune mărturie că tribunul a fost cel dintâi care a tras paloşul.

Paulus începu imediat să atace, lovind cu violenţă, aşa că fiecare dintre aceste lovituri ar fi putut să despice pe adversarul său în două dacă paloşul lui ar fi căzut acolo unde ar fi vrut el şi n-ar fi întâlnit apărarea lui Marcellus, care chiar de la început acceptase să rămână în defensivă şi să se retragă, până când ajunseră aproape de capătul sălii uriaşe. Ochii tinerilor ofiţeri, care se înşiraseră în lungul peretelui, pândeau cu toată atenţia. Demetrius încleşta pumnii şi se uită speriat la stăpânul său, când constată că este gata să fie strâmtorat într-un colţ al sălii.

Centurionul urmărea pas cu pas pe adversarul său, care se retrăgea şi împărţea lovituri pe stânga şi pe dreapta, întâlnind de fiecare dată paloşul în calea sa. Când constată că Marcellus nu mai are unde se retrage, începu să râdă sinistru, simţindu-se sigur de victoria sa, şi domoli loviturile. Dar în râsul acesta lui Marcellus i se păru că simte un tremur de spaimă şi înţelese că rărirea loviturilor nu se datoreşte certitudinii în victorie, ci faptului că Paulus începuse să ostenească. Când ridica paloşul, pe obrazul lui se vedea o tresărire, ceea ce însemna c-au început să-l doară încheieturile braţului. Paulus nu făcuse exerciţii de vreme îndelungată şi viaţa pe care o ducea la Minoa îl moleşise, deoarece aici serviciul era foarte uşor.

Când ajunseră în colţul sălii, Paulus ridică braţul înţepenit, pentru a da o lovitură năprasnică, dar de astă dată Marcellus n-o mai aşteptă, ci-şi repezi paloşul din flanc şi ajunse atât de aproape de gâtul lui, încât Centurionul îşi retrase capul, aşa că lovitura dată de el căzu în gol. În aceeaşi clipă Marcellus se întoarse în loc cu o iuţeală nebănuită şi Paulus fu împins spre colţul sălii.

Tribunul nu încercă să profite imediat de acest avantaj. Obosit de efortul neobişnuit, Paulus respira şuierător şi gura i se strâmbase de spaimă, încetase să mai atace şi, schimbându-şi tactica, păru că-şi aduce aminte de exerciţiile de altădată, în acelaşi timp se dovedi că nu este nici luptător de rând. Marcellus îşi zise că probabil înainte de asta Paulus ar fi putut să fie clasificat printre cei mai buni luptători în arenă.

În timpul acestei lupte Marcellus dădu din nou cu ochii de obrazul lui Demetrius şi constată că trăsăturile lui s-au destins. Asta însemna că în momentul acesta se găseşte în postura cunoscută şi va lupta bazându-se pe îndemânare, nu pe forţa brută. Prin urmare, cu atât mai bine. Până acum Marcellus nu avusese ocazia să se bată cu un adversar care învârteşte paloşul ca pe un topor cu care ar vrea să-l toace bucăţi. De astă dată Paulus lupta cum se cuvine unui centurion roman, nu ca un casap.

Câteva clipe tăişurile paloşelor se auziră zăngănind de fiecare dată când se încrucişau, dar Marcellus începuse să înainteze. O singură dată Paulus se uită împrejurul său, pentru a constata cât loc i-a mai rămas, iar Marcellus se retrase câţiva paşi pentru a-i acorda un avans. Era limpede pentru toţi cei care urmăreau lupta dintre ei că scopul urmărit a fost să-i ofere o nouă posibilitate. Se auzi o exclamaţie de mirare. Atitudinea aceasta a noului legat nu era conformă cu tradiţiile din Minoa, ci le aducea aminte de felul în care la Roma oamenii curajoşi au obiceiul să se lupte unul cu altul. Ochii lui Demetrius străluceau de mândrie. Stăpânul său era bărbat de rasă. „Eugenos!" exclamă el.

Paulus însă nu părea dispus să primească concesii, înainta repede spre adversarul său cu îndrăzneala caracteristică celui care a câştigat teren datorită priceperii proprii şi se strădui să determine pe Marcellus să se retragă din nou. Dar lupta continuă acum, fără să se decidă încă. Paulus încercă toate loviturile tactice posibile, dar începuse să se simtă epuizat şi apărarea lui devenea din ce în ce tot mai întârziată şi el mai vulnerabil. În două rânduri spectatorii constatară că pentru Marcellus ar fi fost foarte uşor să termine cu el. Dar imediat după aceea îl văzură că face o mişcare neaşteptată, care determină sfârşitul dramatic al acestei lupte.

Pândind ocazia potrivită, îşi repezi vârful lat al paloşului în garda celui pe care se încleştase mâna obosită a lui Paulus şi i-l smulse din mână. Paloşul căzu pe duşumele şi se auzi zdrăngănind. Urmă o clipă de profundă tăcere. Paulus rămase nemişcat. Atitudinea aceasta, îşi ziseră cei dimprejurul lui, îi face onoare, căci, deşi pe obraz i se vedea mirarea pricinuită de această întâmplare neaşteptată, expresia lui nu era a unui laş. Paulus fusese categoric înfrânt, totuşi omul acesta avea calităţi pe care nimenea nu le bănuise încă.

Marcellus se plecă şi, apucând paloşul de vârf, îi făcu vânt cu toată puterea şi-l repezi în aer; paloşul se învârti de câteva ori şi se înfipse în scândurile groase din care era făcută uşa, răbufnind adânc şi tremurând uşor. Urmă o nouă tăcere pe care n-o întrerupse nimeni. Apoi Marcellus întoarse în mână şi paloşul său propriu şi-l repezi spre aceeaşi ţintă. Se auzi din nou răbufnitul scândurilor şi paloşul se înfipse foarte aproape de al lui Paulus.

Cei doi adversari se examinară în tăcere. Apoi Marcellus începu să vorbească cu glasul categoric, dar fără nici o urmă de aroganţă:

— Centurioane Paulus, începu el, aştept să-ţi ceri iertare pentru purtarea dumitale necuviincioasă faţă de un ofiţer.

Paulus îşi îndreptă trupul şi respiră adânc; se întoarse puţin şi examina cercul spectatorilor care se strânseră în jurul lor, dar nu zise nimic, ci-şi încrucişa braţele pe piept şi zâmbi dispreţuitor.

Marcellus trase încet pumnalul din cingătoare şi făcu un pas înainte. Paulus nu se mişcă.

— Centurioane, începu Marcellus din nou, pregăteşte-te de apărare. Cred că ai şi dumneata un pumnal! Te sfătuiesc să-l întrebuinţezi! şi mai făcu un pas spre el: Căci, dacă nu vei executa ordinul pe care ţi l-am dat, te voi ucide.

Situaţia lui Paulus nu era dintre cele mai plăcute, totuşi reuşi să murmure câteva cuvinte de scuză. Ceva mai târziu, vorbind despre această scenă, Demetrius declară că Paulus nu este un bun orator, judecând după felul în care a vorbit, dar Marcellus fu de părere că această apreciere nu are nici un rost. După ce termină cu ce avea de spus, Marcellus îi răspunse:

— Primesc scuzele dumitale, Centurioane. Urmează acum altceva ce probabil vei găsi de cuviinţă că va trebui să spui colegilor dumitale ofiţeri. Până acum n-am fost prezentat în mod oficial, în calitate de comandant care pleacă, cred că cinstea de a îndeplini această formalitate îţi revine dumitale.

De astă dată păru că Paulus şi-a revenit, deoarece pronunţă formula obişnuită cu glasul plin şi categoric.

— Vă prezint pe tribunul Marcellus Gallio, legatul acestei legiuni şi comandantul acestui fort.

Se auzi un zdrăngănit de paloşe care se ridicară pentru salut: toţi ofiţerii prezenţi îşi scoaseră paloşele, afară de pântecosul Sextus care se prefăcea că-şi strânge centironul.

— Centurioane Sextus, strigă Marcellus cu glasul sever. Adu-mi paloşul!

Ochii celor prezenţi se întoarseră spre Sextus, care se îndreptă ruşinat spre uşa principală şi smulse paloşul înfipt în scândura groasă.

— Adu şi paloşul centurionului Paulus! porunci Marcellus. Sextus se opinti a doua oară şi smulse paloşul din uşă, apoi se apropie cu paşi grei şi abătut. Marcellus luă armele grele şi întinse lui Paulus paloşul, apoi aşteptă să primească salutul lui Sextus. Acesta se execută fără să mai ezite. Paulus salută şi el, înainte de a-şi băga paloşul în teacă.

— Acum vom putea continua cu cina, zise Marcellus cu glasul rece. Aşezaţi mesele la loc. Mâine dimineaţă la ora cinci se va servi masa trupei. Toţi ofiţerii vor fi obligaţi să se prezinte la serviciu proaspăt bărbieriţi. La ora şase se va face o inspecţie, pe terenul de exerciţii, de către comandantul secund Paulus. Deocamdată atât ar fi tot, sfârşi tribunul.

După ce se aşezară din nou la masă, Paulus îşi ceru voie să se retragă şi Marcellus fu de acord. Sextus se luă după el, fără să-şi fi cerut învoire; când îl întrebă cu glasul răstit, nu cumva a uitat ceva, acesta îngână c-a terminat cu mâncarea.

— În cazul acesta vei avea timpul necesar să faci ordine în camerele destinate comandantului, ca să le pot ocupa chiar astă-seară.

Sextus dădu din cap în semn c-a înţeles ordinul şi se îndreptă din nou spre ieşire. Nimeni nu mai avea poftă de mâncare, dar cu toate acestea ofiţerii se străduiră să termine cu cina. Marcellus întârzie în faţa mesei, iar la urmă, când se ridică în picioare, toţi cei din sală îl salutară. Se înclină în faţa lor şi se îndreptă spre ieşire, urmat de Demetrius. Când trecură prin faţa uşii deschise de la camera comandantului, în drum spre încăperea ce le fusese indicată chiar la sosire, constatară că un grup de sclavi se zoreau să pregătească odăile pentru a putea fi imediat ocupate.

Nu mult după aceea veniră oamenii care trebuiau să mute bagajele în apartamentul comandantului. După ce rămaseră singuri, Marcellus se aşeză în faţa biroului său. Demetrius rămase în picioare în faţa lui.

— Ei. Ia să-mi spui, Demetrius, întrebă Marcellus şi ridică privirea spre el, ce te preocupă?

Demetrius îşi apropie lancea de frunte pentru salut.

— Aş vrea să vă spun, stăpâne, că mă simt foarte onorat de faptul că sunt sclavul comandantului din Minoa.

— Îţi mulţumesc, Demetrius, răspunse Marcellus şi zâmbi obosit. Va trebui să mai aşteptăm - pentru a ne putea convinge - cine va comanda în Minoa. Aici oamenii sunt încăpăţânaţi rău. Începutul a fost mulţumitor, dar este mult mai greu să te împaci cu oamenii, decât să te cerţi cu ei.

În timpul primelor zile legionarii fortului păreau morocănos!. Noul legat le dovedise că înţelege să-şi exercite autoritatea cu toată energia, dar deocamdată nu exista nici o dovadă din care ai fi putut deduce că această autoritate va fi acceptată de bunăvoie sau va fi impusă cu sila.

Paulus pierduse o mare parte a prestigiului de care se bucurase, dar trecerea lui în faţa legionarilor era şi acum destul de mare. Executa ordinele cu o atitudine respectuoasă, dar era atât de tăcut şi de întunecat, încât nimeni nu putea bănui ce gânduri clocesc în mintea lui. Fie că rănile mândriei sale nu se vindecaseră încă, fie că premedita o răzbunare, asta urma să se constate abia mai târziu.

Marcellus nu reuşise să-şi formeze încă o părere definitivă despre această problemă, în fiecare noapte Demetrius îşi întindea aşternutul în faţa uşii, pe partea dinăuntru, şi dormea cu pumnalul în mână.

Peste o săptămână tensiunea aceasta păru că s-a mai liniştit puţin, pe măsură ce membrii garnizoanei începeau să se obişnuiască cu noua disciplină. Marcellus dădea ordine scurte şi cerea supunere absolută, nu indiferenţa care până acum fusese destul de bună pentru Gaza, ci executarea promptă şi viguroasă, aşa că oamenii nu mai îndrăzneau să pună întrebări prosteşti şi nici să invoce pretexte ridicole.

Noul comandant crezu de cuviinţă că relaţiile dintre e! şi subalternii lui să-şi urmeze cursul firesc, fără nici un fel de străduinţă din partea lui în scopul acesta. Nu admitea nici un fel de favoritism, îşi păstra demnitatea oficială şi în contactul ce-l avea cu ceilalţi ofiţeri în legătură cu serviciul nu-şi pierdea vremea. Era just, înţelegător şi accesibil, dar extrem de categoric. Foarte curând după aceea întreaga garnizoană simţi efectul sever în noua aplicare a regulamentelor, dar Iară nici un fel de nemulţumire Vizibilă. Legionarii se mişcau sprinteni şi păreau că sunt mândri de uniformele lor îngrijite, înfăţişarea şi moralul ofiţerilor se îmbunătăţise foarte mult.

În fiecare dimineaţă, Paulus, care acum era comandant secund, se prezenta în biroul lui Marcellus pentru a primi ordinele. Nu schimbară nici o vorbă referitoare la întâlnirea lor dramatică. Conversaţia dintre ei se desfăşura în termeni glaciali şi se limita la cea mai severă curtenie oficială. Paulus, îmbrăcat în mod ireproşabil, se prezenta la uşa biroului şi cerea să fie introdus în faţa comandantului. Santinela îl anunţa, iar comandantul îi spunea să introducă pe centurion. Paulus intra şi lua poziţia de drepţi în faţa biroului. Apoi se salutau.

— Va trebui să înlocuim şase cămile de transport, comandante.

— De ce? întrebarea răsună ca un pocnet de bici.

— Una este şchioapă. Două sunt bolnave. Trei sunt prea bătrâne pentru a mai putea face serviciu.

— Înlocuieşte-le!

 - Am înţeles, comandante.

Imediat după aceea Paulus saluta şi părăsea biroul. Uneori Marcellus se întreba: oare relaţiile acestea dintre ei vor continua şi de aici înainte în felul acesta? Nu-i venea să creadă, începuse să se simtă singur în situaţia aceasta pe care şi-o alesese pentru impunerea disciplinei. Presimţea că Paulus este un bărbat cumsecade, dar anii de exil îl înăcriseră şi era plictisit de moarte de zădărnicia felului de viaţă din deşertul acesta. Marcellus îşi zise că, dacă Paulus va arăta o cât de uşoară dispoziţie de a se împrieteni cu el, va primi aceste avansuri ale lui, dar încolo nu va face nici un pas mai departe. Şi nici nu va luă el însuşi această iniţiativă.

Cât despre centurionul Sextus, cu acesta venea foarte rar în contact, deoarece Sextus îşi primea ordinele prin intermediul lui Paulus. Individul acesta uriaş şi morocănos îşi îndeplinea însărcinările cu cea mai mare minuţiozitate, dar părea nemulţumit, în timpul mesei nu spunea niciodată nimic; după ce termina cu mâncarea, făcea o strâmbătură şi-şi cerea voie să plece.

Într-o seară, la zece zile după sosirea la Minoa, Marcellus constată că la masă scaunul lui Sextus a rămas neocupat.

— Unde este? întrebă comandantul şi făcu semn spre scaunul liber.

— Şi-a rupt un picior, răspunse Paulus.

— Când?

— Astăzi după-amiază.

— Cum s-a întâmplat accidentul?

— O aripă a porţii celei mari a căzut peste el, comandante. Marcellus se ridică imediat în picioare şi ieşi din sală. O clipă mai târziu se ridică şi Paulus şi-l ajunse pe coridor, în drum spre camera lui Sextus, şi străbătură distanţa împreună, mergând la pas.

— Ruptura este gravă?

— Osul s-a rupt ca şi când ar fi tăiat pulpa de sus a piciorului. Nu este prea zdrobit.

Pe Sextus îl găsiră întins pe spate, cu fruntea acoperită de sudoare. Se uită la ei şi făcu o mişcare, ca şi când ar fi vrut să-i salute

— Doare rău? întrebă Marcellus.

— Nu doare, comandante, răspunse Sextus şi scrâşni din dinţi.

— Minţi cu tot curajul, ripostă Marcellus. O minciună tipic romană. Sunt convins că nu vei admite că te doare chiar dacă ar fi să te taie bucăţele. Mindirul acesta nu e bun; se leagănă ca un hamac. Va trebui să găsim altul. Ţi-au adus cina?

Sextus clătină din cap şi-i spuse că n-are nevoie de nimic.

— De... să vedem! ripostă Marcellus nemulţumit.

Dimineaţa următoare în timpul inspecţiei, între cei cantonaţi în colturile cafenii din apropierea terenului de exerciţii se răspândi ştirea că noul comandant - cel care aleargă de la un capăt la altul al terenului şi umblă încruntat - s-a dus aseară la bucătăria ofiţerilor şi a supravegheat bucătarul până când a pregătit o ciorbă caldă şi consistentă pentru bătrânul Sextus; apoi l-a mutat într-o cameră mai luminoasă şi a stat până când i-au făcut un pat special pentru el.

Abia în ziua aceasta Marcellus deveni de fapt comandantul fortului Minoa. În aceeaşi seară Demetrius renunţă să-şi pregătească pumnalul pe care îl lua cu el în pat şi să mai încuie uşa de la intrare.

Dimineaţa următoare Paulus feri sentinela din cale şi intră, tară altă ceremonie decât salutul regulamentar. Marcellus îi făcu semn spre un scaun liber şi Paulus se aşeză.

— E cald astăzi, centurioane Paulus, începu Marcellus.

— Aici la Gaza nu suntem obişnuiţi cu vreme plăcută. Clima se potriveşte cu temperamentul oamenilor. Sau este prea cald, sau este prea frig, zise Paulus şi, proptindu-se în spătarul scaunului, îşi băgă mâinile în cingătoare. Evreii vor avea în curând o mare sărbătoare, comandante. Aceasta va dura vreme de o săptămână, când luna va fi plină, în luna căreia ei îi zic Nisan. Probabil ai auzit de asta.

— Nu... n-am auzit încă niciodată, admise Marcellus. Chestiunea aceasta ne interesează şi pe noi?

— Aceasta este săptămâna Paştilor evreieşti, pe care o serbează în amintirea scăpării lor din robia Egiptului.

— Ce au căutat în Egipt? întrebă Marcellus cu indiferenţă.

— În timpul din urmă n-au mai căutat nimic... Afacerea asta s-a întâmplat acum cincisprezece secole..

— O, va să zică aşa. Evreii îşi mai aduc aminte şi astăzi?

— Evreii, comandante, nu uită niciodată nimic, în fiecare an, pe vremea asta, toţi evreii care au posibilitatea să plece la drum se adună în Ierusalim pentru a „mânca Pastile", adică azimele, cum spun ei; mulţi dintre ei se interesează cu această ocazie de serbări organizate în familie, de petreceri, de jocuri, de licitaţii şi tot felul de distracţii. Caravanele vin din mari depărtări pentru a-şi expune mărfurile. Mii de oameni se îndreaptă spre oraş; ei poposesc la poala colinelor ce împresoară cetatea din toate părţile. Este un spectacol foarte colorat, comandante.

— Presupun că l-ai văzut.

— De fiecare dată, comandante, în cei unsprezece ani de când ani fost trimis în fortul acesta, încuviinţă Paulus. Procuratorul Iudeii, care este la Ierusalim - cred că eşti informat că această instituţie este cca mai importantă dintre toate celelalte care se găsesc în Palestina - aşteaptă să i se trimită detaşamente de legionari din toate forturile de la Capernaum, Joppa şi Minoa.

— Prin urmare mulţimea aceea de oameni este turbulentă? întrebă tribunul.

— Nu s-ar putea spune că este turbulentă. Dar de fiecare dată când se adună mai mulţi evrei laolaltă, de obicei lumea vorbeşte despre revoluţie. Dar altceva nu fac, decât cântă, bocesc şi vorbesc despre Ţara Făgăduinţei pe care au pierdut-o. După câte ştiu en, până acum nu s-a întâmplat ca situaţia să degenereze, decât cel mult în câteva manifestaţii de stradă, lipsite de însemnătate. Procuratorul însă este de părere că la astfel de ocazii nu strică să fie văzute cât mai multe uniforme de legionari romani şi să se facă o paradă în apropierea templului, adăugă Paulus şi începu să râdă.

— Vom primi un ordin oficial în scopul acesta?

— Nu, comandante. Procuratorul nu-şi dă osteneala să mai pună un curier pe drumuri. Consideră ca de la sine înţeles ca un detaşament din Minoa să se prezinte.

— Foarte bine, Paulus. Câţi oameni vom trimite şi când vor pleca?

— Vom trimite o centurie întreagă. Drumul până acolo durează trei zile şi vor pleca poimâine.

— Vei lua măsurile necesare în scopul acesta, Paulus. Vrei să iei comanda acestei centurii sau eşti sătul de astfel de spectacole?

— Sătul! Nici pomeneală de aşa ceva! expediţia aceasta este singurul eveniment mai important al anului! Şi dă-mi voie să-ţi spun, tribune, că dacă ne vei însoţi vei avea toate motivele să fii mulţumit.

— Dacă eşti de această părere, atunci voi merge şi eu. Ce echipament vom lua cu noi?

— Echipamentul nu va fi tocmai greu de purtat. Fiind vorba despre o festivitate de gală, vom lua cele mai bune uniforme. Cred că vei avea motive să te mândreşti de oamenii pe care-i comanzi, căci aici este considerată drept recompensă a vredniciei să fii ales în detaşamentul care pleacă, şi legionarii au şi început să-şi frece armele şi cataramele. Altceva nu vom lua decât proviziile şi corturile pentru popasuri. La Ierusalim suntem cantonaţi îtr barăci confortabile şi mâncarea de cea mai bună calitate ne este oferită de anumiţi oameni bogaţi din oraş.

— Cum se poate? întrebă Marcellus şi ridică obrazul mirat spre el. Nu sunt nemulţumiţi de administraţia romană din Ierusalim?

Paulus râse sarcastic.

— Cei care simt jugul dominaţiei romane sunt oameni din pătura de jos a dominaţiei. Cât despre oamenii bogaţi, dintre care foarte mulţi se ocupă de încasarea birurilor cuvenite lui Tiberiu - din care reţin un sfert şi pentru ei - aceştia sunt obligaţi să plângă şi ei din cauza regatului lor pierdut, dar negustorii aceştia bătrâni şi pântecoşi, precum şi cămătarii, ar rămâne îngroziţi în ziua când ar izbucni o adevărată revoluţie. Vei constata că bătrânii oraşului şi procuratorul nu sunt cu nimic mai buni decât tâlharii de drumul mare, deşi se prefac că n-au cu ce trăi.

— Paulus, ceea ce-mi spui mi se pare nemaipomenit. Eu mi-am închipuit întotdeauna că evreii sunt patrioţi înfocaţi şi duşmani înrăiţi ai imperiului.

— Presupunerea aceasta este întemeiată, comandante, dar numai în ce priveşte poporul de jos. Mai speră şi astăzi că vor reuşi să obţină vechea lor independenţă. Fără îndoială ai auzit şi despre străvechiul lor mit despre Mesia.

— Eu n-am auzit nimic. Ce este asta, Mesia?

— Mesia este liberatorul lor, comandante. În conformitate cu ceea ce au spus profeţii lor, acesta va apărea într-o bună zi pentru a-i organiza ca să-şi poată recuceri libertatea.

—N-am auzit niciodată despre un astfel de mit, declară Marcellus cu indiferenţă. Dar nici nu e de mirare. Pe mine nu m-au interesat niciodată superstiţiile religioase.

— Nici pe mine, adăugă Paulus. Dar în săptămâna Paştilor auzi foarte mult vorbindu-se despre acest Mesia, declară el şi începu să râdă. Vei avea ocazia să vezi pe oamenii aceştia înalţi şi pântecoşi, îmbrăcaţi în levitele lor lucitoare, care-i înfăşoară de la gât până în vârful picioarelor, cum stau cu capetele prăvălite pe spate, cu ochii închişi ridicaţi spre cer, bătâjndu-se cu pumnul în piept şi plângând după regatul lor pierdut, în timpul cât invocă pe Mesia. Dar în realitate ei nu au nevoie de alt regat decât cel care le poate umple chimirele de bani şi pântecele d.e hrană bună. Nu au nevoie de un Mesia care ar avea intenţia să instige o revoluţie împotriva Imperiului roman, deoarece în cazul acesta ei ar fi cei dintâi care s-ar repezi s-o suprime.

— Ce adunătură de ipocriţi! murmură Marcellus.

— Admit că sunt ipocriţi, dar îţi dau foarte bine de mâncare dacă se întâmplă să te găseşti în casa lor.

O bucată de vreme tribunul nu mai zise nimic, ci clătină din cap dezgustat şi nemulţumit.

— Lumea este plină de ticăloşii, dar aceasta de acum întrece tot ce am auzit până astăzi.

— Ţi-e şi silă să te gândeşti, scrâşni Paulus. Spectacolul acesta mă îndeamnă să trag cuţitul şi să-l înfig în coasta câte unuia care trece în lungul uliţelor cu braţele ridicate spre cer, murmurând rugăciuni, iar după el se ţine lungul convoi al celor săraci, bolnavi, orbi şi ologi care sunt convinşi că, încredinţând cauza lor sfântă acestor ticăloşi farisei, ea se găseşte în mâini bune. Paulus se întoarse într-o parte pe scaun ca să se uite spre uşă şi dădu cu ochii de Demetrius, care sta pe coridor şi-i putea auzi ce vorbesc. Ochii lui Marcellus îl urmăriră:

— Sclavul meu, care este grec, centurioane. nu vorbeşte niciodată. Prin urmare nici să nu te gândeşti c-ar fi în stare să divulge obiectul unei conversaţii dintre noi, declară el cu glasul în şoaptă.

— Ce voiam să-ţi spun, continuă Paulus cu glasul stins. A, da; oricât de revoltătoare ţi s-ar părea această situaţie din Ierusalim, ea nu este ceva neobişnuit. Apoi se aplecă peste birou şi continuă: Fără oamenii bogaţi din provinciile pe care noi le-am supus - oameni a căror lăcomie şi zgârcenie sunt mult mai mari decât patriotismul lor local - Imperiul roman s-ar prăbuşi!

— Fii cu băgare de seamă, Paulus, căci este primejdios să faci astfel de afirmaţii. Teoriile acestea ar putea să-ţi pricinuiască nemulţumiri.

Paulus încruntă din sprâncene şi trupul îi deveni rigid.

— Nemulţumiri, comandante! ripostă el cu amărăciune. De acestea am avut destule! Am fost destul de prost să fiu prea sincer de faţă cu Germanicus. Acesta este motivul - continuă el cu glasul mai domolit - pentru care, deşi eram legat, am fost trimis la Minoa pentru a deveni centurion. Dar voi continua să afirm sus şi tare că Imperiul roman a fost consolidat şi este şi astăzi susţinut datorită trădării provincialilor bogaţi, care sunt dispuşi să-şi vândă propriul lor popor. Această strategie, fireşte, n-a fost inventată de noi. Roma şi-a însuşit-o de la Alexandru cel Mare. El a luat-o de la persani, care la rândul lor au învăţat-o de la egipteni. N-ai decât să cumperi pe bogaţii unei ţări mai mici... şi gata... ceilalţi îţi vin pleaşcă! Obrazul lui Paulus ardea ca o flacără din cauza revoltei. După ce termină cu această peroraţie, îşi retrase braţele de pe masă şi rămase cu pumnii încleştaţi, iar muşchii maxilarelor începură să-i tresară. Apoi se uită la Marcellus dintr-o parte şi îngână: Măreţia Romei! Mofturi! Eu scuip pe măreţia Romei! Aceasta nu este altceva decât măreţia trădării! Măreţia aurului! Priceperea ticăloasă de a determina oamenii săraci să-şi sară unul altuia în grumaz pe câmpurile de bătălie, câtă vreme cei mari stau ascunşi în vizuina lor şi încasează preţul pentru care i-au vândut. Marele şi superbul Imperiu roman! adăugă Paulus şi lovi cu pumnul încleştat în tăblia mesei. Eu scuip pe acest Imperiu roman!

— Paulus, purtarea aceasta este extrem de imprudentă, răspunse Marcellus grav. Pentru astfel de vorbe magistraţii din Roma te-ar condamna să fii jupuit de viu. Sper că nu ţi se întâmplă prea adeseori să-ţi pierzi firea în felul acesta.

Paulus se ridică în picioare şi-şi săltă din şale cingătoarea lată.

— Nu m-am sfiit să-mi descarc sufletul de faţă cu dumneata, zise el.

— Ce te determină să-ţi închipui că eu nu te voi trăda?

— Faptul că dumneata, tribune, crezi în forţa adevărată care implică şi curaj, răspunse Paulus cu convingere.

Marcellus se uită la el şi zâmbi.

— E de mirare, Paulus, declară el îngândurat, că masele populare nu încearcă să se conducă singure şi să hotărască soarta lor.

— Mofturi! Ce ar putea să facă masele populare? ripostă el cu dispreţ. Nu sunt altceva decât o turmă fără păstor. Ia de pildă pe evreii aceştia. Din când în când se găseşte câte un nebun care să protesteze împotriva nedreptăţii cu care sunt trataţi, sare într-o teleagă oprită în mijlocul drumului şi începe să vocifereze, dar imediat după aceea dispare şi nimeni nu-i mai ştie de urmă şi nici nu se mai aude de el.

— Cine îl face să dispară? Bogaţii?

— De... nu tocmai. Când e vorba de a face astfel de treburi, ne cheamă întotdeauna pe noi. Se ştie că celor de la Roma nu le plac astfel de instigării; dar cei care strivesc orice mişcare revoluţionară din găoace sunt negustorii bogaţi.

— Ce ticăloşi! exclamă Marcellus.

— Da, tribune, acesta este adevărul, încuviinţă Paulus ceva mai răcorit, dar trebuie să ştii că ticăloşii aceştia din Ierusalim se pricep la vin, dacă se întâmplă să le iasă în cale câte un burduf, şi nu ezită să-l împartă cu legiunile romane; asta pentru a ne îndemna să fim cu ochii în patru de fiecare dată când se întâmplă ca un patriot prea înfierbântat să se văicărească cu prea multă îndrăzneală din cauza regatului pierdut.

CAPITOLUL IV

Prima zi de drum, între Gaza şi Ascalon, fu din cale-afară de obositoare, deoarece drumul este desfundat şi plin de praful răscolit de caravanele care înaintau cu încetineală de melci.

— Mâine drumul va fi mult mai bun, zise Melas, uitându-se înveselit la înfăţişarea grotescă a lui Demetrius, care-şi legase turbanul din nou, înfaşurându-şi-l împrejurul obrazului, aşa că nu i se mai vedeau decât ochii.

— Să sperăm că aşa va fi, murmură corintianul întinzând cu putere de căpăstrul măgăruşului din fruntea caravanei, care ar fi vrut să se repeadă spre o tufa de scaieţi. Dar nu văd cum ar putea să fie. Râmele acestea care merg în faţa noastră se îndreaptă toate spre Ierusalim, nu-i aşa?

— Da, dar de la Ascalon noi vom părăsi drumul acesta şi vom apuca pe o potecă mai scurtă care trece printre munţi, îi explică Melas. Caravanele nu întrebuinţează poteca aceea, deoarece se tem de beduini.

— Dar despre noi ce zici, noi nu ne temem?

— Suntem prea mulţi, aşa că nu îndrăznesc să se apropie.

Melas era un bărbat lat în umeri, cu picioarele crăcănate şi părul roşu; era sclavul lui Paulus, care-l adusese din Tracia, şi drumul acesta îi făcea plăcere. Nu prea avea ocazia să dea informaţii celor dimprejurul său şi, constatând că Demetrius se găseşte într-o situaţie mult mai bună decât a lui însuşi, îi făcuse plăcere să se împrietenească cu sclavul noului legat, despre care toţi cei din fort vorbeau numai de bine.

— Praful nu este răscolit de cămile, deoarece se ştie că acestea când sunt în marş ridică picioarele şi aşază copita pe vârful muşuroaielor de praf; acesta este răscolit de măgăruşii care-şi duc picioarele de-a târâşul. Dar eu nu pot suferi cămilele.

— Eu nu mă prea pricep la cămile, admise Demetrius, care părea dispus să profite de informaţiile ce le putea obţine şi despre care era convins c-ar putea să-i fie de folos.

— Nimenea nu se pricepe, răspunse Melas sentenţios. Alături de o cămilă poţi trăi ani întregi şi, chiar dacă te-ai purtat cu ea cum te-ai purta cu un frate, nu te poţi încrede în ea. Ia uită-te încoace! Şi, ridicând mâna, îi arătă nasul turtit ca o lipie. Cu nasul acesta m-am ales din Gallia, mai acum vreo doisprezece ani. Muştele şi ţânţarii determinaseră pe bătrâna Menephtah, cămila stăpânului meu, să-şi piardă cumpătul. Două zile la rând mi le pierdusem frecând-o cu ulei de măsline. Sta nemişcată şi torcea ca o pisică; pesemne îi plăcea. După ce am terminat, s-a întors spre mine şi m-a pocnit cu copita în obraz.

Demetrius începu să râdă, cum era dealtfel firesc, şi-l întrebă în ce fel s-a răzbunat împotriva cămilei, întrebarea aceasta îi făcea plăcere, deoarece bănuia că sclavul va mai avea ceva de spus.

— Eram atât de furios, de nu vedeam nimic împrejurul meu, continuă Melas, aşa că i-am tras şi eu un picior, dar Menephtah a bănuit ce vreau să fac şi, când am ridicat piciorul, mi l-a şi înhăţat. Ţi s-a întâmplat vreodată să te muşte o cămilă? Trebuie să ştii că un măgar sau un câine, când vrea să te muşte, te previne, aşa că ştii dinainte la ce trebuie să te aştepţi. Cămila însă nu-ţi dă niciodată de ştire. Nimeni nu ştie, afară de ea, că vrea să te muşte. Am zăcut două săptămâni de pe urma muşcăturii lui Menephtah. Mie nu-mi plac cămilele! sfârşi Melas, şi noul său prieten admise că are motive destul de întemeiate ca să nu-i placă.

— Nu se poate să le condamni din cauză că mai încearcă şi ele să se răzbune câteodată, zise Demetrius. Viaţa pe care o duc este foarte grea.

Continuându-şi drumul, Melas păru că se gândeşte nu tocmai mulţumit la această observaţie şi curând după aceea se uită la Demetrius cu coada ochiului şi încercă să-l cântărească.

— Răzbunarea nu este întotdeauna procedeul cel mai indicat. Să luăm de pildă situaţia unui sclav: încercând să se răzbune, nu ajunge la nici un rezultat. Cămilele, măgarii şi sclavii trebuie să ţină seama de stăpânii lor. Iar când văzu că Demetrius nu zice nimic, adăugă: Sau te pomeneşti că nu eşti de aceeaşi părere?

Demetrius dădu din cap fără să zică nimic, deoarece nu dorea să discute despre această problemă.

— Dacă vrei să intri în slujba cuiva, atunci va fi mai bine ca, chiar de la început, să-l serveşti aşa cum se cuvine, zise el.

— Tot aşa am zis şi eu, încuviinţă Melas cu inocenţă atât de vizibilă, încât Demetrius se întrebă dacă nu cumva încearcă să se prefacă, de aceea-şi zise că n-ar strica să afle adevărul.

— Evident, sclavia este cu totul altceva decât atunci când ai intra în slujbă în calitate de libert, începu Demetrius, în cazul când unui libert nu-i place lucrul pentru care este întrebuinţat, poate să plece, ceea ce este mult mai bine decât dacă ar continua să lucreze în silă. Sclavului însă nu-i este dată această alegere.

Melas începu să râdă sarcastic.

— Unii dintre sclavi sunt ca şi măgarii, zise el. Încearcă să-şi muşte stăpânii şi pe urmă iau câteva ciomege pe spinare. Dacă se aşază jos şi nu vor să se mai ridice, îi înjură şi le trag câteva bice şi câteva picioare. Or, purtarea aceasta n-are nici un rost. Alţi sclavi se poartă ca şi cămilele. Ţin la drum şi cară poveri, fără să le pese de felul în care sunt trataţi. Glasul lui Melas deveni metalic, din cauza sforţării pe care o făcea pentru a-şi ascunde nemulţumirea: Şi pe urmă într-o bună zi, probabil când stăpânul va fi beat, îşi lichidează socotelile cu el.

— Şi la urmă ce se întâmplă? întrebă Demetrius. Melas ridică din umeri şi se încruntă.

— În cazul acesta va fi mai bine să se care, conchise el, apoi adăugă: Dar cămila nu are întotdeauna noroc. Din când în când câte un sclav reuşeşte să scape. Acum trei ani - continuă Melas cu glasul stins, deşi rar aveai nevoie de această precauţie, deoarece erau foarte departe la capătul caravanei şi tonul cu care vorbea îi da o înfăţişare de conspirator - acum trei ani, exact cu ocazia drumului pe care-l facem acum, sclavul comandantului Vitelius, un bărbat vesel şi supus cum nu se mai pomeneşte - îl chema Sevanus - a reuşit să evadeze în preziua plecării din Ierusalim. Nimeni nu ştie ce s-a ales de el. Melas se apropie de el şi-şi repezi cuvintele în colţul gurii: Nimeni afară de mine! Sevanus a plecat la Damasc. Mi-a spus să merg şi eu cu el. Uneori mă gândesc c-ar fi fost bine să-l fi ascultat. Plecarea este foarte uşoară, în timpul cât stăm la Ierusalim, suntem mai mult de capul nostru. Ofiţerii fac chefuri şi nu le place să vadă sclavii învârtindu-se prin apropierea lor. Spun că ceea ce văd ar putea să-i abată de la disciplină, şi făcu cu ochiul. La astfel de ocazii centurionilor le place să joace.

Demetrius asculta fără să zică nimic; Melas încercă să se uite în ochii lui pentru a se convinge dacă este prudent să mai continue.

— Fireşte, amănuntul acesta nu este secret, adăugă el şi abandonă atitudinea misterioasă de până acum. Toată lumea din Minoa ştie... afară de ceea ce ţi-am spus adineauri.

Demetrius prevedea c-ar comite o greşeală dacă i-ar pune vreo întrebare din care Melas ar putea deduce că pe el îl interesa această chestiune, dar era curios să afle şi alte amănunte.

— Ce l-a determinat pe acest Sevanus să-şi închipuie că, ajungând la Damasc, ar putea să scape?

Ochii lui Melas se aprinseră din nou.

— Oraşul Damasc se găseşte în Siria. Populaţia de acolo se fereşte de romani mai rău ca de otravă. Se spune că oraşul cel vechi este plin de sclavi romani; trăiesc în văzul lumii şi nu încearcă să se ascundă. Dacă reuşeşti s-ajungi până acolo, poţi trăi tot atât de liniştit ca şi ploşniţa în urechea unui măgar.

Dimineaţa următoare, devreme, caravana plecă din nou la drum, făcându-şi loc printre costişele sterpe ale dealurilor, în lungul unei poteci cotite care uneori se strâmta pe marginea râpelor şi a albiilor secate, aşa că, spre deosebire de marşul din ajun, acum nu puteau înainta decât câte unul, căci nu era loc să meargă îngrămădiţi.

Treceau printr-o regiune deşartă, aproape nelocuită. Ici-colo se vedea câte un grup de capre sălbatice, care aproape nu se puteau distinge dintre stâncile cafenii şi sterpe; se uitau la trecătorii aceştia care îndrăzneau să încalce domeniul lor. Jos în vale ploile de primăvară făcuseră să răsară ici-colo câte un smoc sfios de vegetaţie, care nu putea să dureze. Pe marginea unui izvor cu apă împuţinată, un partal de viorele îşi frânseseră lujerele însetate.

Regiunea aceasta îi făcea lui Demetrius plăcere. Peisajul era trist, dar el totuşi se simţea mulţumit, căci aerul era curat şi se găsea destul de departe de Melas, al cărui subiect de conversaţie începuse să-l neliniştească. Nu se îndoia câtuşi de puţin că el ar vrea să-i propună să evadeze împreună sau poate urmărea să-l atragă într-o uneltire ca după aceea să-l trădeze. S-ar putea ca bănuielile lui să nu fie întemeiate, dar era primejdios să fie amestecat într-o astfel de uneltire. Indiferent ce fel de păreri ar fi avut el însuşi în această privinţă, fiecare vorbă ce ar fi spus-o lui Melas, acesta ar fi putut-o întrebuinţa ca armă împotriva lui în cazul când el ar fi urmărit ceva anume şi l-ar fi pizmuit pentru privilegiile de care se bucură în calitate de sclav al comandantului. Luă hotărârea ca de aici înainte să fie extrem de prudent de fiecare dată când va vorbi cu el şi - în măsura în care-i va fi posibil - să se ferească de a rămâne singuri. Afară de asta trebuia să se gândească la o mulţime de amănunte nelămurite din seara trecută, pe care le reţinuse din conversaţia desfăşurată între Marcellus şi centurionul Paulus; fusese un rechizitoriu plin de haz, -făcut de doi oameni care nu credeau în zei - din care o bună parte era lipsită de importanţă, dar foarte instructivă.

Târziu, în timpul după-amiezii, caravana se oprise pe marginea unui izvor din partea de miazănoapte-răsărit - proprietatea oraşului Ascalon, care se găsea la distanţă de o milă jumătate - şi Demetrius fu foarte mulţumit când primi ordinul să se prezinte în faţa stăpânului său, deoarece se simţea singur şi abătut. Rămase mirat când constată cât de frumos arată cantonamentul. Ca la un gest magic corturile cafenii răsăriseră în mijlocul câmpului, aşezate în patru rânduri lungi şi drepte. Intendenţa îşi desfăcuse bagajele cu echipamentul de campanie şi aşezase scaunele, mesele şi aşternuturile pe care le. pregătiseră pentru popas. Drapelele fluturau în vânt. Santinelele fuseseră postate la locul lor. Reprezentantul localnic al administraţiei romane, un individ cu nasul lung şi roşu, caracteristic celor care abuzează de vin, se prezentase împreună cu trei negustori evrei şi predaseră comandantului un sul de pergament în care oraşul Ascalon îşi exprima mulţumirea în recunoştinţa (în realitate un neadevăr) pentru că celebra legiune din Minoa a binevoit să accepte modesta, dar spontana ospitalitate a oraşului. Aduseseră cu ei trei burdufuri uriaşe, pline de cel mai bun vin produs în regiune şi, după ce comandantul - în spatele căruia erau înşiraţi toţi ofiţerii centuriei - îi invită să rămână cu ei la cină, le răspunse foarte ceremonios că Minoa se simte tot atât de încântată să se găsească în Ascalon ca şi oraşul Ascalon pentru faptul că i se oferă ocazia să ospăteze pe cei din Minoa, declaraţie care sclavului său i se păru plină de haz.

După ce se termină cina şi îşi îndeplini obligaţiile imediate, Demetrius se întinse pe pământ, în apropierea cortului în care era stăpânul său - un cort impunător, ceva mai mare decât celelalte, eu ciucuri şi draperii de mătase, iar la intrare cu un polog sprijinit pe lănci lungi şi subţiri. Cu mâinile împreunate sub cap, Demetrius se uita la stele, mirându-se de strălucirea lor neobişnuită şi urmărind fără nici o intenţie conversaţia ce se depăna domoală între stăpânul său şi Paulus, care se aşezaseră pe scaune de campanie, sub pologul cortului. Probabil subiectul conversaţiei lor de acum era vizita făcută de demnitarii oraşului care se întorseseră acasă. Paulus, în calitate de filosof amator, vorbea liniştit şi îngăduitor, probabil îndemnat de efectul vinului pe care-l băuse. Demetrius ciuli urechile. În astfel de împrejurări se întâmpla de multe ori ca din imprudenţă omul să-şi dea pe faţă convingerile referitoare ia câte o problemă, iar dacă se va întâmpla ca în general Paulus să aibă convingeri, atunci fără îndoială acestea meritau să fie cunoscute şi de el.

— Evreii, spunea Paulus, sunt un popor ciudat. Amănunt pe care-l admit şi ei şi chiar se laudă cu el; în toată lumea aceasta nu există alt popor care să se asemene cu ei. În primul rând îşi închipuie că ei se bucură de o protecţie divină specială. Dumnezeul lor, Iehova - căci trebuie să ştii că ei an un singur Dumnezeu - nu se ocupă de alţi oameni în afară de evrei. Fireşte, în această credinţă n-ar fi nimic important dacă n-ar afirma că Iehova a creat lumea aceasta şi toate fiinţele ce se găsesc într-însa; totuşi, celelalte neamuri nu înseamnă pentru el nimic; copiii lui sunt evreii. Celelalte neamuri de pe pământ sunt lăsate de capul lor, să se descurce cum se vor pricepe mai bine. Dacă ar admite cel puţin că Iehova este o zeitate locală...

— Bine, Paulus, dar tot aşa procedăm şi noi, nu-i aşa? îl întrerupse Marcellus. lupiter este un fel de guvernator al universului şi are puteri nelimitate, nu?

— Ba deloc; nu este aşa, protestă Paulus, deoarece lupiter nu se interesează de egipteni, dar nici nu are pretenţia că el i-ar fi creat ca să fie ceea ce sunt, şi pe urmă să-i dispreţuiască, din cauză că nu pot fi mai buni. Tot aşa, n-a afirmat niciodată despre sirieni c-ar fi o adunătură de netrebnici din cauză că nu aprind focuri de sacrificii în ziua festivităţilor închinate lui. În acelaşi timp, lupiter n-a făgăduit romanilor că le va da tot ce poate fi mai bun în această lume şi pentru toată viaţa lor. Ceea ce nu s-ar putea spune.

— Iehova a făcut evreilor această făgăduială?

Demetrius începu să râdă înfundat. Bănuise că stăpânul său nu este destul de bine informat asupra diverselor religii, dar ignoranţa lui completă în acest domeniu i se părea acum plină de haz.

— Sigur că da! continuă Paulus. I-a aşezat într-o grădină în care se găsea un pom ale cărui fructe n-aveau voie să le mănânce. Ei totuşi le-au mâncat, nu din pricină că le-a fost foame, ci pentru că erau curioşi să vadă ce gust au.

— Probabil Iehova a rămas încântat de această curiozitate a lor, mai ales că toate lucrurile bune de care beneficiem astăzi se datoresc curiozităţii cuiva, interveni Marcellus.

— Aşa este, dar pe Iehova fapta lor l-a revoltat şi i-a alungat din grădină în deşert, unde i-a părăsit, ca să ajungă apoi în sclavie, îi explică Paulus. Aici i-a învăţat cum să scape din sclavie şi i-a condus în pustiu, unde le-a făgăduit că le va da o ţară care să fie a lor.

— Şi ţara aceasta este cea de aici! declară Marcellus şi începu să râdă. Ţara Făgăduinţei!

— În toată lumea aceasta nu există nici o bucată de pământ care să fie mai fără valoare ca cel de aici, adăugă Paulus. Dar spre nenorocirea lor astăzi evreii nu mai stăpânesc nici ţara aceasta. Ar fi cât se poate de firesc ca după cincisprezece secole de suferinţe, de sărăcie şi robie aceşti oameni, favorizaţi în mod special de Iehova, să-şi dea seama că poate ar trăi mult mai bine dacă n-ar beneficia de atâta solicitudine divină.

— Probabil asta este în legătură cu acel Mesia despre care mi-ai vorbit zilele trecute. Au pierdut credinţa că Iehova va mai avea grijă de ei şi speră că, atunci când va veni Mesia, el ar putea să le îmbunătăţească soarta. Nu eşti de părere că acesta ar putea să fie motivul pentru care-l aşteaptă? Presupunerea nu prea pare întemeiată. Cred că tot din cauza aceasta noi şi grecii am acumulat atâţia zei. Când un zeu oboseşte şi nu mai poate face nimic, obligaţiile lui trec în sarcina unui zeu proaspăt venit să-i ţină locul. Nu-ţi aduci aminte că într-un rând Zeus s-a retras, cedându-şi locul fiului său Apolo? E un fapt cunoscut de toată lumea.

— Dar nu pentru vreme prea îndelungată, ripostă Paulus. Probabil s-a întâmplat că tocmai atunci timpul să nu fie favorabil, astfel că tânărul Apolo şi-a zis că va trebui să se ocupe de Soare, aşa c-au avut nemulţumiri împreună. Bătrânul Zeus a fost obligat să intervină pentru a îndrepta greşeala săvârşită de tânărul său fiu. Fără îndoială, tribune, o religie de felul acesta este justificată. Zeii noştri se poartă tot aşa cum ne purtăm şi noi, ceea ce este foarte firesc, deoarece noi i-am făcut să fie aşa cum suntem noi. De la o vreme toată lumea pare că s-a plictisit din pricină că bătrânul creator tinde spre dictatură, şi probabil tot aşa s-a plicitisit şi el; prin urmare a luat hotărârea să lase conducerea întreprinderii în sarcina fiului său - fie că va trebui să se ocupe de cultivarea bostanilor, fie că va supraveghea drumul stelelor -dar nu-şi închipuie câtuşi de puţin că urmaşul său va şti cum să procedeze, de aceea intervine mereu şi pe urmă din asta se. Iscă neînţelegerile. Tocmai de aceea religia noastră este atât de comodă, sfârşi Paulus în bătaie de joc.

— Constat că nu eşti exagerat de evlavios, declară Marcellus. Dacă zeii te-ar auzi cum vorbeşti despre ei, nu cred că le-ar face plăcere. Probabil şi-ar zice că te îndoieşti de existenţa lor.

— Ba deloc! Cei care cred în existenţa lor sunt tocmai bărbaţii care se exprimă în felul în care m-am exprimat eu. Zeii sunt autentici, tribune! Unii dintre ei doresc războiul, alţii pacea... o parte dintre ei nu prea ştiu nici ei ce doresc, în afară de sărbătorile ce li se cuvin o dată pe an şi cortegiul celor care defilează în lungul străzilor pentru a-i aclama. Unii dintre ei îţi acordă odihna şi somnul, alţii te determină să-ţi pierzi cumpătul. Pe unii dintre ei trebuie să-i admiri, pe alţii vei fi obligat să-i urăşti. Dar nici unul dintre aceştia nu se simte mulţumit decât atunci când reuşeşte să te înspăimânte şi este convins că te temi de el. Cred că aşa este bine. Aceasta este viaţa... Dar cu evreii este altceva! Ei nu au decât un singur zeu, care este în permanenţă just, întotdeauna bun, înţelept şi iubitor. Fireşte, e încăpăţânat, pentru că şi ei sunt încăpăţânaţi; nu este de acord cu plăcerile, pentru că nici ei n-au avut ocazia să cunoască ce este plăcerea; nu greşeşte niciodată, pentru că nici evreii nu greşesc. Tribune, prin forţa împrejurărilor Iehova este pesimist, pentru că evreii sunt un popor pesimist.

— Fără îndoială acest Iehova crede că este spre binele copiilor săi să îndure lipsuri şi greutăţi, îndrăzni Marcellus să răspundă, deoarece în felul acesta devin mai rezistenţi; eforturile ce trebuie să le facă elimină grăsimea de prisos a trupului şi-i face să fie întotdeauna gata pentru a reacţiona. Eu cred că intenţia aceasta a lui este salutară, Paulus, şi m-am gândit de multe ori că situaţia Romei ar fi mult mai bună dacă noi, patricienii, am încerca să trăim prin muncă în loc să răpim ceea ce este. al vecinilor noştri.

Conversaţia aceasta ireverenţioasă se întrerupse pentru vreme atât de îndelungată, încât Demetrius îşi zise că probabil au epuizat subiectul, dar nu-l epuizară deloc, deoarece Paulus adăugă:

— Foarte curând această problemă nu se va mai pune pentru Roma. Puterea ei va trece în mâna altuia. Egiptul şi-a avut şi el zilele lui de glorie. A apărut Darius, care o vreme a speriat pe toată lumea şi a călcat pe toţi în picioare. Alexandru cel Mare se zbuciuma din cauză că nu exista nici o ţară pe care ar mai putea-o supune. Dar vin cezarii, care calcă sub roţile carigelor lor moştenirea rămasă de la el; se simt atât de îmbătaţi de puterea lor, încât nu pot admite ca aceşti bieţi evrei să stăpânească şi ei câţiva acri de nisip şi câteva stadii de reptile... Hă... I-i-i-hîl

Demetrius începu să caşte şi el şi-şi zise c-ar fi vremea de culcare.

— Dar foarte curând va apărea din nou cineva, declară Paulus.

— Când? întrebă Marcellus, exact în clipa când şi Demetrius îşi zise că va trebui să-i pună numaidecât această întrebare.

— De... dacă există cu adevărat dreptate, ar fi imposibil ca acesta să nu se abată şi asupra bătrânului Tiberiu şi asupra nebunului pe care l-a adoptat în calitate de fiu al său, răspunse Paulus. Eu cred că acest cineva ar putea să apară chiar mâine sau cel mult la sfârşitul săptămânii viitoare. Ce ai zice, tribune, să mai bem o cupă de vin?

Demetrius se ridică în picioare, aşteptând să fie chemat, şi când auzi glasul stăpânului său se prezentă numaidecât.

— Umple cupa centurionului Paulus, porunci Marcellus.

— Nu... mie-mi ajunge; să nu-mi mai torni!

Şi Demetrius trecu din nou în dosul cortului, ca să aştepte. Conversaţia luă o întorsătură neaşteptată.

— Paulus, începu tribunul, după cât văd, eşti convins că zeii sunt inventaţi de oameni. Dacă întrebarea mea nu ţi se pare prea îndrăzneaţă, spune-mi, ai încercat vreodată să inventezi şi dumneata unul?

Continuându-şi drumul în lungul potecii care şerpuia în fundul unei râpe, aproape fără să se mai gândească la caravana ce se înşirase în faţa lui, îi veni să râdă când îşi aduse aminte de întrebarea aceasta neobişnuită şi de răspunsul absurd pe care-l dăduse Paulus.

— Nu încă, dar cred că nici de aici înainte nu va fi prea târziu. Vrei să inventez unul chiar acum?

— Sigur că da! răspunse Marcellus zâmbind. Presupun că după ce-l vei inventa, veţi semăna unul cu altul ca două picături de apă.

— Nu în întregime, deoarece zeul pe care-l voi inventa eu va fi bun. Deşi nu va avea pretenţia şi nici nu va părea bun, el totuşi va fi bun cu adevărat, îşi va face prieteni câţiva oameni deştepţi - nu este numaidecât nevoie să fie romani, greci sau gali, dar să fie deştepţi şi cinstiţi - cărora le va da câteva însărcinări importante. Unora dintre aceştia le va spune cum trebuie să procedeze pentru a vindeca pe leproşi, altora cum să dea vedere orbilor şi surzilor auzul. Le va explica secretul luminii şi al focului; îi va învăţa felul în care să adune căldura soarelui, pentru a se putea încălzi în timp de iarnă; cum să capteze lumina în timpul zilei pentru a o putea întrebuinţa şi noaptea, şi cum să creeze lacuri în regiunile unde nu este altceva decât pământ deşert şi pustiu. Paulus se oprise, probabil pentru a mai sorbi o gură de vin.

— Foarte bine, centurioane, declară Marcellus îngândurat, în cazul când vei instala undeva pe zeul acesta al tău şi dacă va fi în stare să facă toate aceste minuni, atunci îl voi onora şi eu.

— Probabil ţi-ar face plăcere să asişti la crearea lui, îi propuse Paulus, vorbind cu îngăduinţă.

Demetrius nu se aşteptase ca între ei conversaţia să continue pe tonul grav ce urmă după aceea. Se propti într-un cot şi începu să asculte cu toată atenţia.

— Mă gândesc, centurioane, începu Marcellus cu glasul grav, că zeul acesta al tău pare să fie foarte cumsecade, aşa că s-ar putea gândi la o revizuire a felului în care se desfăşoară viaţa oamenilor în această lume. Iată ce s-ar întâmpla în cazul acesta cu noi: omul în timpul bărbăţiei sale se străduieşte să săvârşească un număr de fapte bune şi s-ar putea să ajungă la apogeul puterii sale, fiind onorat şi luat ca pildă de ceilalţi semeni ai săi. Urmează apoi declinul; îşi pierde dinţii şi începe să chelească; pasul său devine mai domolit, vederea i se tulbură şi-şi pierde treptat auzul. Declinul acesta începe să-l preocupe şi devine capricios şi irascibil, întocmai ca un dulău bătrân, începe să-şi petreacă timpul într-un colţişor însorit al grădinii, cu o scufiţă de lână pe cap şi înfăşurat într-o pătură, şi stă în calea tuturor, până soseşte vremea de culcare, şi încep durerile la încheieturi şi se trezesc toate nemulţumirile ce-l chinuiesc şi-l fac să se supere pentru orice lucru de nimic. După ce în înfăţişarea lui nu mai rămâne nici o urmă de demnitate şi împrejurul lui nu se mai găseşte nimeni, deschide gura ştirbă şi gâfâie vreme de câteva zile, fără să-şi mai poată da seama de sfârşitul său cu totul lipsit de orice glorie. Ei... ar fi deci cazul ca noul zeu să găsească o soluţie şi în această împrejurare; ce zici, Paulus?

— Am putea să vorbim cu el, se învoi centurionul. Care ar fi felul în care crezi că s-ar putea soluţiona problema?

— Când un roman de categoria noastră, Paulus, ajunge la vârsta indicată, se dă o serbare impresionantă, pentru a-l proclama bărbat. Fărăândoială, în timpul acestei ceremonii ţi-ai dat seama, ca şi mine, că acesta este momentul cel mai impresionant din viaţa pe care o ai de trăit, îmi mai aduc şi astăzi aminte de emoţia ce m-a înfiorat în ziua când toate rudele şi prietenii familiei noastre se adunaseră împrejurul meu în Forum Mii. Tatăl meu a ţinut un discurs, la sfârşitul căruia şi-a exprimat mulţumirea că mă poate proclama civis romanw. Mi se părea că până în clipa aceea nici n-am trăit cu adevărat. Mă simţeam atât de emoţionat, încât ochii mi se umpluserâ de lacrimi. Apoi bătrânul Cornelius Capito a vorbit şi el, debitând un discurs frumos despre dreptul Romei la credinţa, la curajul şi vigoarea mea. Ştiam că bătrânul Capito are dreptul să vorbească în felul acesta şi mă simţeam mândru că este şi el de faţă la această ceremonie. Mi-a făcut semn şi m-am apropiat de el. Tatăl meu şi Capito mi-au pus toga albă pe umeri... şi viaţa a început să se desfăşoare abia din clipa aceea.

Urmă un moment de tăcere. Demetrius se simţi mişcat de evocarea acestor amintiri şi se străduia din toate puterile să poată auzi, căci bătăile inimii îl împiedicau să asculte, iar Marcellus vorbea cu glasul atât de stins, încât părea că vorbeşte mai mult pentru sine însuşi.

— Eu aş fi de părere ca în momentul acesta de încoronare a carierei unui bărbat, în momentul când ajunge în culme şi puterile lui sunt în plină desfăşurare, după ce şi-a făcut pe deplin datoria, zeul acesta ar trebui să dispună ca să se ţină o nouă adunare, la care să participe toţi cei care cunosc şi onorează pe acest bărbat vrednic. În cazul acesta care dintre noi nu s-ar strădui să devină vrednic şi să aibă parte de o astfel de ceremonie, la care să fie prezent şi poporul, în faţa căruia să se proclame faptele săvârşite de cel sărbătorit şi elogiul său să fie făcut într-un discurs magistral?

— Dar după aceea ce se va întâmpla? întrebă Paulus. Probabil va urma un valedicite din partea celui sărbătorit.

— Dimpotrivă! răspunse Marcellus după o clipă de gândire. Cel sărbătorit va fi mai bine să nu spună nimic, căci nu este nevoie să explice nimănui motivul care l-a determinat să săvârşească faptele sale, de vreme ce acestea au fost vrednice să slujească drept pildă pentru ceilalţi. Se va ridica în picioare şi cei care sunt împrejurul său îi vor lua toga de pe umeri şi o vor păstra; probabil o vor pune mai târziu pe umerii altuia, pentru a-l îndemna să săvârşească fapte îndrăzneţe. Nu uita că purtând o astfel de haină ar însemna să-ţi asumi o mare răspundere.

Ar fi bine ca această ceremonie ordonată de noul zeu să se desfăşoare în timpul unei după-amiezi de primăvară, când lumina începe să pălească. Un cor uriaş să intoneze o elegie, şi în timpul cât atmosfera trepidează de această muzică, în faţa publicului care ascultă respectuos, bărbatul sărbătorit să coboare de pe rostrum şi să se îndrepte cu paşi energici spre soarele coborât în marginea zării, ca pe urmă să dispară şi să nu mai fie văzut de nimeni.

După ce plecase la culcare şi tabăra se liniştise, aşa că în apropiere nu se mai auzea decât pasul cadenţat al santinelelor şi ţăcănitul molcom al paloşelor cu care erau încinşi, Demetrius se gândi îndelung şi adânc la ideea aceasta stranie de a crea un nou zeu care să fie mai bun.

În dimineaţa aceasta, înaintând în lungul potecii şi ţinând în mână frânghia convoiului de măgăruşi, Demetrius se întrebă ce ar fi răspuns oare dacă s-ar fi întâmplat să-i ceară şi lui părerea în privinţa acestui zeu imaginar. Fără îndoială lumea ar deveni un loc unde s-ar putea trăi mult mai uşor, în cazul când s-ar putea-găsi un mijloc mai bun pentru a distribui oamenilor lumina şi căldura. Şi probabil, cum spusese stăpânul său, viaţa unui bărbat s-ar termina într-un fel mult mai impresionant în cazul când acesta ar dispărea însoţit de acordurile muzicii şi în mijlocul unui spectacol atât de măreţ, în loc să se stingă copleşit de respingătoarele infirmităţi ale bătrâneţii, deşi în realitate, aşa cum se prezentau lucrurile, situaţia puţin spectaculoasă de la sfârşitul carierei unui bărbat se armonizează foarte bine cu incapacitatea sa din ziua când intră în lume. În cazul când Marcellus este de părere că dispariţia omului din viaţă să fie mai demnă, ar trebui să ceară ca şi intrarea lui în lume să fie ceva mai demnă.

Dar toate aceste speculaţii nu sunt altceva decât pierdere de vreme, mai ales atunci când datorită activităţii tale ţi se oferă ocazia să contribui cu ceva la progresul semenilor tăi. Mâi existau şi alte preocupări, mult mai importante decât aceasta. Fără îndoială zeul ideal pe care-l concepuseră Marcellus şi Paulus va face ceva pentru a schimba cruda nedreptate cu care oamenii tratează pe semenii lor. Se simţi indignat de amintirea zilei când uşa casei lor fusese dărâmată de câţiva legionari ticăloşi, iar după ce feriseră din cale pe maică-sa se îndreptaseră spre camera tatălui său adorat, pe care-l legaseră şi-l duseră cu ei pentru a-l condamna la moarte.

Acest zeu nobil - dacă îl va interesa dreptatea - va trebui să apară în astfel de momente şi să declare: „Nu aveţi dreptul să săvârşiţi această faptă!"

Demetrius repetă cuvintele acestea de câteva ori la rând şi cu glasul tot mai puternic, până când pereţii de stâncă ai râpei începură să tremure de ecoul cuvintelor lui.

— Nu aveţi dreptul să săvârşiţi această faptă strigă el cu atâta violenţă, încât Melas, care se găsea departe în faţa lui, întoarse capul şi se uită la el întrebător.

Aproape ajunseseră la capătul drumului. Vreme de un ceas caravana lor urcase din greu coastele unui munte. Când ajunseră pe culmea lui, constatară că la picioarele lor se aşternuse un spectacol impresionant, în apropiere se vedea oraşul Ierusalim, cu turnurile şi cupolele lui care scăpărau în lumina asfinţitului.

— Ce spectacol măreţ! murmură Marcellus.

În timpul zilei Demetrius mersese alături de cămila stăpânului său şi se simţise mulţumit, din cauză că scăpase de neplăcutele obligaţii ce le avusese la capătul din urmă al caravanei, în timpul dimineţii ajunseseră la răscrucea drumului ce iese din această vale, pentru a se înfrăţi cu drumul care urcă din Hebron, în lungul drumului acestuia se vedeau taberele caravanelor oprite în popas, aşa că nu păreau să aibă intenţia de a merge mai departe.

— Ia spune, Paulus, nu ţi se pare straniu că aceste caravane s-au oprit pe marginea drumului? întrebă Marcellus.

— Este zi de sâmbătă, comandante, răspunse Paulus. Evreii nu pleacă la drum în ultima zi a săptămânii. Este împotriva legii.

— Prin urmare nu pot să se mişte din loc.

— Aproape s-ar putea spune că nu pot. În orice caz pot face o mică distanţă până la două mii de picioare şi asta se numeşte „drumul sâmbetei", la uită-te colo, zise Paulus, şi ridicând braţul îi arătă un crâng de măslini. Până acolo sunt tocmai două mii de urme, şi aceasta este distanţa până unde se poate deplasa un evreu când este surprins de ziua sâmbetei în popas.

— Nu este deloc practic! zise Marcellus.

— Pentru cei săraci nu este, declară Paulus şi începu să râdă. Dar bogaţii, ca de obicei, găsesc şi aici mijlocul să eludeze legea.

— Cum adică?

— Ei bine, în felul lor de a interpreta această dispoziţie a legii, acolo unde cineva dintre ei are o posesiune, locul este considerat drept reşedinţă a lui. Dacă unul dintre bogaţi are poftă ca în zi de sâmbătă să viziteze pe cineva care se găseşte la depărtare de zece leghe, trimite slugile cu o zi înainte şi aşază în lungul drumului, tot din două în două mii de urme, câte un obiect fără valoare, o sanda veche, o oală spartă, o pătură ruptă, şi astfel pregătesc drumul pe care stăpânul lor îl va putea face fără să calce prevederile legii.

— Vorbeşti serios? se miră Marcellus.

— Sigur că da... şi oamenii aceştia procedează tot atât de serios ca şi mine. Crede-mă, evreii aceştia bogaţi îşi dau mai multă silinţă decât orice popor pentru a păstra în aparenţă poruncile legii lor. În acelaşi timp procedează cu toată convingerea. Cel care încearcă să ia astfel de lucruri în glumă săvârşeşte o mare greşeală. S-au amăgit vreme atât de îndelungată cu gândul, încât au ajuns să creadă că procedează cu toată sinceritatea. Dar, fireşte, evreii bogaţi, adăugă Paulus înveselit, nu sunt singurii care profită de pe urma unei astfel de amăgiri. Toţi oamenii bogaţi care se bucură de trecere, indiferent din ce rasă şi religie ar face parte, suferă de aceeaşi boală a amăgirii de sine. Cred că ar fi tragic să fii om bogat şi să ai o conştiinţă prea scrupuloasă. Până acum jiu m-am gândit niciodată la problema aceasta, dar cred că sofiştii ar trebui să considere amăgirea de sine drept una dintre principalele virtuţi. Nimeni nu ar fi în stare să ia asupră-şi răspunderea repetată a unei situaţii atât de caraghioase pentru a putea umbla pe drumul cel drept decât cel mult un om eu sentimente nobile.

— Paulus... constat că eşti cinic şi înrăit, declară Marcellus. Dar ia să-mi spui ce crezi că-şi vor închipui oamenii aceştia de pe marginea drumului când văd că noi nu ţinem seama de sâmbăta lor?

— Eu cred că fapta noastră nu li se pare deloc neobişnuită. Şi nu-mi vine să cred c-ar fi din cale-afară de mulţumiţi dacă ne-ar vedea că poposim pentru a ne conforma religiei lor. Dimpotrivă, cred c-ar considera drept jignire dacă am încerca să ne conformăm poruncilor acesteia. Ei nu ne cer nimic, nici cel puţin respect. Prin urmare n-avem nici dreptul să-i condamnăm, adăugă Paulus. Cum ai putea să ceri cuiva să aibă o părere bună despre cel care i-a luat libertatea?

Când conversaţia lor ajunse la punctul acesta, Demetrius întoarse privirea, prefăcându-se că examinează caravana care poposise pe coasta unui deal din apropiere, şi se întrebă: nu cumva stăpânul său consideră vorbele acestea ale centurionului drept inoportune şi-şi va zice c-ar fi fost mai bine ca sclavul său să nu-l fi auzit pronunţându-le?

Dimineaţa următoare miliţia din Minoa ridică tabăra în zorii zilei, pentru a-şi continua drumul ce-l mai aveau de facut până la Ierusalim. Demetrius se simţi foarte mulţumit că poate vedea răsăritul soarelui, l se întâmpla pentru prima dată, din ziua când era sclavul lui Marcellus, ca să doarmă într-un loc unde chemarea stăpânului său nu-l putea ajunge. După ce în seara din ajun se opriseră în tabără, legatul împreună cu patru ofiţeri mai în vârstă ai centuriei încălecaseră, pentru a intra în oraş înaintea celorlalţi. Nu luaseră pe nici unul dintre sclavi, afară de cei care erau însărcinaţi cu paza cămilelor. Demetrius, care avea în grijă paza efectelor tribunului, dormi singur în cortul luxos al acestuia.

Trezindu-se în zorii zilei şi ferind draperia din faţa intrării, rămase mirat de furnicarul de oameni care începuse să se înghesuiască în lungul drumului; caravane de cămile încărcate cu poveri care se mişcau ritmic, ridicând mândre nasul în vânt la fiecare pas pe care-l făceau; şiruri lungi de măgăruşi care duceau tot felul de mărfuri; bărbaţi, femei şi copii care toţi duceau legături de toate formele şi mărimile. Norii de praf răscolit se ridicau spre soare, tremurând pe deasupra lor.

Cu priceperea şi graba datorită unei lungi experienţe, contingentul din Minoa ridică tabăra, înfăşură corturile, împacheta lucrurile împrăştiate şi apucă la drum. Centuria mândră în uniformele ei începu marşul, iar pelerinii se feriră pe marginea drumului de cum auziră sunetul de goarne. Convoiul cu bagaje însă nu putea să înainteze atât de uşor. Măgarii din Minoa care cărau poverile nu aveau drapele, nici gornişti şi nici uniforme, aşa că nu erau consideraţi cu nimic mai presus decât ceilalţi măgari de povară.

Melas, care părea foarte mulţumit că poate informa pe noul său prieten, părea că face haz de străduinţele lui Demetrius de a-şi stăpâni convoiul. Se vedea cât de colo că se bucură de eforturile corintianului. De astă dată el se găsea într-o situaţie mult mai avantajoasă, deşi nu era atât de cult ca sclavul legatului; dar când era vorba de a conduce un convoi de măgari încărcaţi de poveri printre călătorii care nu păreau dispuşi să facă loc, Melas se pricepea cum trebuie să procedeze, întoarse capul şi zâmbi cu superioritate.

Oamenii care plecaseră în drumul acesta erau cu totul altfel decât cei pe care-i puteai vedea cutreierând străzile Romei în zilele de festivităţi. Aceia erau zgomotoşi şi-şi aruncau unul altuia tot felul de invective. Poganii îndrăzneţi nu se sfiau să treacă peste picioarele goale ale copiilor cu roţile grele ale carigelor. Oamenii se îmbrânceau unul pe altul cu nebănuită lipsă de curtenire. Una dintre metodele preferate ale oamenilor care voiau să-şi facă loc era să-şi umple mâinile de noroi şi murdăria adunată pe marginea drumului, ca să arunce în cei care le stăteau în cale. Dar numai foarte puţini îndrăzneau să se împotrivească legionarilor înarmaţi. Roma n-avea nici un motiv să se mândrească de civilizaţia ei în zilele de festivităţi, când mulţimile defilau în lungul străzilor. Dar cu toată brutalitatea procedeelor sale, în zilele de sărbătoare populaţia era veselă. Oamenii cântau, aclamau şi râdeau. Erau răutăcioşi, neatenţi şi vulgari, dar totuşi exuberanţi.

Între oamenii care formau acest convoi de pelerini însă, nu se auzea nici un râset. Mulţimea aceasta de oameni părea atentă, calmă şi fanatică; glasurile care se topeau într-un fel de murmur gutural păreau că bocesc fără întrerupere şi fiecare se interesa numai de el însuşi, fără să-i pese ce fac cei din apropierea lui. În trăsăturile obrajilor lor se oglindea o seriozitate aproape înspăimântătoare şi un fel de evlavie, gata oricând să treacă la crize de isterie: obraji care păreau că fascinează pe Demetrius, datorită contorsiunilor pe care le făceau. Pentru toate comorile din lume el n-ar fi fost în stare să-şi expună nemulţumirea în felul acesta de faţă cu oameni străini. Dar pesemne evreii aceştia nu se sinchiseau câtuşi de puţin de cei din apropierea lor care puteau să ghicească ce gânduri îi preocupă.

Toate aceste emoţii, îşi zise corintianul, sunt consecinţa vederii cetăţii lor sfinte.

Apoi, cu totul pe neaşteptate, constată că mulţimea a început să se frământe fără nici un motiv justificat. Fiorul acesta trecu întocmai ca o bătaie de vânt pe deasupra oamenilor care se înghesuiau în convoi. Bărbaţii începură să alerge înainte fără să mai ţină socoteală de membrii familiei lor, lăsându-şi legăturile pe care le duceau în grija copiilor supraîmpovăraţi şi grăbindu-se sub influenţa unei atracţii căreia nu i se puteau împotrivi. Departe în fruntea convoiului strigătele păreau că s-au înteţit, împletindu-se într-un chiot care se repeta mereu, ca un fel de semnal magic,menit să determine oamenii să-şi piardă cumpătul.

Fiind incapabil să-şi stăpânească măgăruşii, Demetrius se feri împreună cu ei pe marginea drumului, unde Melas începuse să-i domolească pe ai săi întrebuinţând codoriştea biciului.

— Pocneşte-i peste nări! strigă Melas.

— Eu nu am bici, răspuse Demetrius, îi las în grija ta.

Melas rămase încântat că va putea să-şi dovedească priceperea şi, punând mâna şi pe cealaltă frânghie, se ocupă cu toată priceperea şi de măgăruşii lui Demetrius, care apucă înainte, împreună cu cei care fugeau, să-şi facă loc printre ei, până când nu se mai putu mişca din pricina înghesuielii. Strâns alături de el mai văzu un grec care-l examina râzând, dar era mai mic de statură şi mai în vârstă decât el. Pe un sclav îl puteai foarte uşor recunoaşte, după lobul urechii care era despicat. Nespălatul acesta se plecă cu neruşinare şi se uită la urechea lui Demetrius şi, după ce se încredinţa că face parte din aceeaşi tagmă, începu să râdă mulţumit.

— Eu sunt din Atena! strigă el ca un fel de prezentare.

— Corint! răspunse Demetrius grăbit. Nu ştii ce se petrece în fruntea convoiului?

— Au început să strige şi să aclame pe un rege. Atât este tot ce am putut înţelege.

— Cunoşti limba lor?

— Foarte puţin. Cuvintele obişnuite pe care le-am putut prinde în timpul drumurilor ce le fac împreună cu caravanele. Noi venim în fiecare an cu o încărcătură de aromate.

— Crezi că în fruntea convoiului se găseşte cineva pe care ar vrea să-l proclame rege al lor? Nu-i aşa?

— Aşa se pare. Toţi vociferează şi strigă, întrebuinţând cuvântul Mesia... Probabil acesta este numele lui.

Demetrius se propti cu umărul.în cei dimprejurul lui şi-şi făcu loc spre marginea drumului, urmat de micul său compatriot. Aici oamenii începuseră să smulgă frunze de palmieri şi să rupă ramuri de mirt şi măslini, fără să ţină socoteală de protestele proprietarilor acestor plantaţii. O luă la fugă şi ajunse în fruntea convoiului, unde începu din nou să-şi facă loc printre oameni. Ridicându-se pe vârful picioarelor, văzu în treacăt obiectul curiozităţii pelerinilor: un tânăr evreu cu părul castaniu şi în capul gol, cu obrazul tras şi frumos, împrejurul lui era un spaţiu pe care oamenii îl lăsaseră liber, pentru ca măgăruşul alb pe care încălecase să poată înainta, în aceeaşi clipă Demetrius presimţi că aclamaţiile acestea erau improvizate şi nu pregătite dinainte, în orice caz înfăţişarea lui n-avea nimic din cea a unui pretendent la tron. Era îmbrăcat într-un stihar cafeniu, fără nici o podoaba, şi o mână de oameni - probabil prietenii săi - se străduiau din toate puterile să-l apere de strânsoarea curioşilor îngrămădiţi împrejurul lui; toţi aceştia erau îmbrăcaţi în haine simple de rurali.

Chiotele mulţimii deveniseră asurzitoare. Se părea că toţi cei din apropiere şi-au pierdut cumpătul. Paulus avusese dreptate când vorbise în felul în care a vorbit despre manifestaţiile acestor evrei în timpul comemorării scăpării lor din robie, care se serba săptămâna aceasta.

Simţindu-se din nou sigur pe picioare, Demetrius se ridică, pentru a se mai uita o dată la omul acesta care trezise atâta frământare împrejurul său. Ar fi fost greu să admiţi că el este omul indicat să târască mulţimile într-o întreprindere îndrăzneaţă, în loc să primească aclamaţiile în atitudine triumfătoare - sau cel puţin să pară mulţumit -omul încălecat pe măgarul cel alb părea, tocmai dimpotrivă, mâhnit de ceea ce vedea că se întâmplă. Părea că preferă ca lumea să renunţe la această manifestaţie.

— Îl poţi vedea? strigă micul atenian, care fusese împiedicat să mai înainteze din cauza îmbulzelii şi rămăsese ceva mai în urmă.

Demetrius dădu din cap, fără să se întoarcă spre el.

— E bărbat în vârstă? strigă atenianul nerăbdător.

— Nu tocmai, răspunse Demetrius distrat.

— Cum arată?

Demetrius scutură din cap şi-i făcu semn ca să-i dea de ştire că în momentul acesta nu poate să-i răspundă la astfel de întrebări.

— Arată ca un rege? strigă din nou micul atenian şi începu să râdă cu toată îndrăzneala.

Demetrius nu-i răspunse. Adunându-şi hainele împrejurul trupului, încercă să înainteze. Mulţimea care se înghesuia din urmă îl duse aproape pe sus până în apropierea celor care înaintau încet, mergând la pas cu măgăruşul.

Strânşi la mijloc, cei doisprezece oameni care păreau că fac parte din alaiul acestui străin, se uitau miraţi împrejurul lor, văzând această manifestaţie care-i luase pe neaşteptate. Strigau şi ei din toate puterile, dar pe obrajii lor se vedea mirarea amestecată cu dorinţa ca prietenul lor să fie mulţumit de această ocazie măreaţă.

Demetrius înţelese că manifestaţia aceasta este o simplă întâmplare. Ceea ce - în conformitate cu afirmaţiile făcute de Paulus în privinţa sărbătorii Paştilor - este explicabil. Toţi aceşti pelerini, copleşiţi de sărăcie şi înghenuncheaţi, care plecaseră să se închine la altarele lor străvechi, ar fi fost gata să participe la orice mişcare în care presimţeau sâmburele unei revolte împotriva odiosului lor împilator. Era de ajuns ca cineva să strige Mesia şi ar fi fost gata să treacă la acţiune fără să mai pună întrebări. Cu asta totul se explică, îşi zise Demetrius. Dar încolo, indiferent de cel care provocase frământarea aceasta, era evident că ea nu se bucura de aprobarea anticipată a eroului lor.

Obrazul acestui evreu enigmatic părea întunecat de senzaţia spaimei. Privirile lui resemnate se plecaseră în pământ, ca şi când ar fi fost gata să accepte o inevitabilă catastrofă, şi acum ridicase fruntea ca să se uite spre Ierusalim. Probabil omul acesta este preocupat de răspunderi mult mai grele şi mai importante decât această farsă a încoronării şi nici nu era conştient de tumultul trezit împrejurul său.

Demetrius rămase atât de adâncit în studierea ochilor mari ai acestui tânăr evreu, încât nu-şi mai dădea seama de ţipetele şi înghesuiala din apropierea sa. Începu şi el să înainteze cu paşi mărunţi, împreună cu ceilalţi care-l strâmtorau din toate părţile, astfel că ajunse atât de aproape încât l-ar fi putut atinge cu mâna.

În drum întâlniră un obstacol care determină procesiunea să se oprească în loc. Tânărul încălecat pe măgăruşul alb îşi întinse trupul ca şi când s-ar fi trezit din somn, oftă adânc şi întoarse încet capul. Demetrius rămase cu gura întredeschisă şi se uită la el, simţindu-şi zvâcnirile speriate ale inimii.

Ochii visători i se plimbară pe deasupra acestei mulţimi emoţionate şi păru că în privirile lui clipeşte un fel de milă pentru aceşti împilaţi care-şi închipuiau că într-însul au găsit pe cel care-i va mântui. Toată lumea striga, striga fără încetare, afară de sclavul corintian, care-şi simţea gâtul atât de uscat, încât ar fi fost incapabil să strige, care nu se simţea dispus să strige, care ar fi preferat ca lumea să se liniştească şi să stea supusă. Aici nu era nici locul, nici timpul indicat pentru a striga. Omul acesta nu era unul la care puteai striga sau pe care l-ai fi putut aclama. Liniştea; aceasta era singura atitudine indicată într-o astfel de împrejurare; să stai liniştit şi să te uiţi la el.

Ochii lui visători se plimbară pe deasupra oamenilor, până când se opriră asupra obrazului speriat şi extaziat al lui Demetrius. Probabil, îşi zise el, ochii străinului s-au oprit asupra lui din cauză că el este singurul dintre oamenii aceştia cuprinşi de isterică frenezie care se străduia să nu strige. Tăcerea lui îl făcea să pară ceva aparte. Ochii calmi ai tânărului părură că încearcă să cântărească pe Demetrius. Nu deveniră mai mari şi nici nu se luminară, dar cu toate acestea simţi că într-un fel oarecare puterea lor a devenit pentru el un fel de atracţie fizică. Ceea ce-i spuneau ochii aceştia era ceva mai mult decât înţelegere, ceva mai puternic decât un sentiment de prietenie, un fel de forţă care te determina să uiţi de toate relele, cum este sclavia şi sărăcia, împreună cu toate celelalte nenorociri care fac parte din soarta omului muritor. Demetrius se simţi înfiorat de privirea aceasta neobişnuită şi, simţindu-şi ochii plini de lacrimi, îşi făcu loc printre oameni şi ajunse pe marginea drumului. Atenianul, care nu-şi mai putea stăpâni curiozitatea, se repezi numaidecât spre el.

— L-ai văzut de aproape? întrebă el.

Demetrius dădu din cap şi, întorcându-se în loc, apucă spre cealaltă parte a caravanei, unde-i aştepta datoria.

— E nebun? stărui atenianul, care se ţinea după el.

— Nu!

— E rege?

— Nu, îngâmă Demetrius, nu este un rege!

— În cazul acesta ce este? întrebă el, nemulţumit de atitudinea corintianului.

— Nu ştiu, murmură Demetrius cu glasul tremurând, dar omul acesta este ceva mult mai important decât un rege.

CAPITOLUL V

După ce ajunseră în Bethania, o suburbie a Ierusalimului, Marcellus şi statul său major coborâră coasta colinei spre oraş. Pe străzi nu prea era circulaţie, deoarece populaţia serba ziua sâmbetei.

Paulus nu exagerase câtuşi de puţin munificenţa Ierusalimului faţă de reprezentanţii imperiului; totuşi tânărul legat din Minoa rămase mirat de splendoarea impunătorului palat al Procuratorului.

Când pe înserate îşi opriră cămilele ostenite în faţa acestui sediu provincial al Romei. Marcellus rămase mut de admiraţie. Nu era nevoie ca cineva să informeze un străin că această clădire masivă este de origine străină, deoarece se vedea destul de limpede că ea nu are nici o legătură cu clădirile sordide din apropierea ei.

Probabil arhitecţii, sculptorii şi decoratorii fuseseră informaţi dinainte că cheltuielile sunt o problemă care pe ei nu-i interesează. Văzând că toate cheltuielile vor fi suportate de evrei, spunea Paulus, împăratul nu fusese câtuşi de puţin parcimonios, ci când Irod, primul procurator al Romei în Palestina, îşi dăduse pe faţă ambiţia de a-şi reclădi în „marmură oraşul care odinioară a fost de cărămidă", August îi răspunsese că va putea merge atât de departe cât pofteşte.

— A şi mers destul de departe, după cum vezi, adăugă Paulus, făcând un gest larg de mândrie, ca şi când palatul acesta ar fi fost clădit de el.

E adevărat că Ierusalimul nu era în întregime din marmură. Majoritatea clădirilor erau urâte, dărăpănate şi aveau nevoie de urgente reparaţii. Dar Irod reclădise templul, dându-i proporţii impunătoare, şi-şi ridicase palatul pe vârful unei coline care era destul de departe de acest sfânt lăcaş, pentru a evita orice incidente.

Clădirea reprezenta un imens pătrat, care fusese ridicat chiar în inima oraşului. Trei terase spaţioase, pavate cu mozaic meşteşugit împletit şi legate între ele cu scări de marmură, pe ale căror balustrade erau aşezate busturile romanilor eminenţi, plecau din stradă până la intrarea susţinută de coloanele de marmură ale pretoriului. Pe fiecare parte a acestor terase coborau grădini frumoase de flori şi tufişuri ornamentale, alimentate de bazinele cu havuzuri, ale căror ape frământau în aer ca nişte raze de lumină argintie.

— Havuzurile acestea, declară Paulus cu toată discreţia şi vorbind în şoaptă, sunt un fel de adaus venit mai târziu. Au fost instalate abia acum şapte ani de către Pilat. Dispoziţia aceasta a provocat o revoltă violentă, care a determinat toate trupele să vină în ajutorul procuratorului.

— Erai şi dumneata cu aceste trupe, Paulus? întrebă Marcellus.

— Sigur că da. Ne concentrasem toţi aici în Ierusalim şi pot să-ţi spun c-am trecut prin zile emoţionante. Evreii îşi au şi ei cusururile lor, dar nu sunt laşi. Scâncesc şi se văicăresc când este vorba să-şi facă negoţul, dar în luptă ştiu şi ei să moară fără să crâcnească. E adevărat că nu pot suferi războiul şi sunt în stare să meargă până la extrema limită pentru a păstra pacea; dar - amănunt pe care Pontius Pilat nu-l cunoştea încă - există o limită dincolo de care nu se poate să treci când este vorba despre un evreu.

— Haide, continuă povestea cu havuzurile, stărui Marcellus, căci vederea apei îl făcuse să-şi aducă aminte de o baie.

— Acestea au fost făcute datorită soţiei lui Pilat. Petrecuseră mai mulţi ani în Creta, unde Pontius fusese prefect. În această insulă vegetaţia este foarte variată şi soţia lui a rămas dezamăgită când a constatat cât este de aridă regiunea aceasta din Iudeea. L-a rugat să-i facă grădini. Or, grădinile au nevoie de apă. Ca să poţi avea apă din abundenţă, ai nevoie de un apeduct. Construirea apeductelor este foarte costisitoare. Fonduri disponibile nu există, aşa că noul procurator a luat sumele de care avea nevoie din vistieria templului şi...

— Şi atât a fost de ajuns ca să izbucnească revoluţia, completă Marcellus.

— Aşa este, tribune! A durat şapte luni, care au fost pline de groază. Au fost ucişi două mii de evrei şi o mie de legionari romani. Pilat era gata să-şi piardă slujba. Dar cred că Tiberiu ar fi procedat mult mai cuminte dacă pe Pilat l-ar fi transferat în altă parte. Evreii nu-l vor respecta niciodată, chiar dacă ar fi să rămână o mie de ani în slujba de procurator al Iudeii. Se străduieşte în toate chipurile ca să-i mulţumească, deoarece îşi aduce aminte de ceea ce sunt în stare să facă dacă vor începe din nou. El se găseşte aici pentru a păstra liniştea şi ştie că, dacă va izbucni o nouă revoluţie, cu slujba lui se va termina pentru totdeauna...

— Este de mirare că evreii n-au cerut până acum transferarea lui, zise Marcellus.

— Ei nu doresc câtuşi de puţin ca el să fie transferat, răspunse Paulus şi începu să râdă. Negustorii aceştia bogaţi şi cămătarii care plătesc majoritatea impozitelor şi se bucură de mare trecere ştiu foarte bine că Pilat nu îndrăzneşte să le impună condiţii prea severe. De urât îl urăsc, dar nu le-ar face nici o plăcere dacă ar pleca. Sunt gata să fac prinsoare că, daţ ă împăratul ar numi alt procurator în locul lui, Sanhedrinul ar trimite un protest la Roma.

— Ce este asta Sanhedrin? întrebă Marcellus.

— Corpul legislativ evreiesc. Se spune că nu se ocupă de alte probleme decât de cele religioase; dar adevărul este că, atunci când Sanhedrinul începe să murmure, Pontius Pilat se supune, zise Paulus, şi strigând la oamenii care conduceau cămilele, acestea plecară din nou la drum. Totuşi nu vreau să rămâi cu ideea că Pilat nu înseamnă nimic. Situaţia lui aici este foarte delicată, dar cu toate acestea cred că Pontius îţi va plăcea. Este un bărbat încântător şi ar merita o prefectură mai liniştită.

Îşi continuară drumul şi, trecând pe după colţul palatului, ajunseră în partea unde se ridicaseră barăcile destinate garnizoanei din Minoa. Trei sferturi din terenul dreptunghiular fusese amenajat pentru adăpostirea trupelor, iar din acesta mai puţin de un sfert era ocupat de garnizoana locală. Se vedea că toate barăcile sunt pline şi fremătau ca un roi de albine. Imensul teren de exerciţiu, împresurat de clădiri de piatră cu două caturi, era împestriţat de uniformele legiunilor care sosiseră din toate forturile Palestinei. Drapelele din Cezareea, Joppa şi Capernaum, pe vârful prăjinilor cu acvilele imperiale, dădeau o culoare mai veselă acestui teren plin de soldaţi.

Marcellus rămase încântat de apartamentul pe care i-l arătară şi în care urma să se adăpostească, îl compară cu confortul pe care-l putea oferi membrilor săi Palatul Tribunilor din Roma, de care nu rămânea prea departe în urmă. Din seara când plecase de acasă, acum se simţea prima dată mai în largul său.

Puţin după aceea apăru Paulus, pentru a se convinge dacă tânărul comandant are tot ce-i trebuie.

— Va trebui să scriu câteva scrisori, zise el. Mâine Vestris va sosi la Joppa şi probabil se va întoarce acasă înainte de sfârşitul acestei săptămâni. Vă aduceţi aminte, tribune, că în ziua când noi am părăsit fortul galera era ancorată în portul Gaza.

— Îţi mulţumesc, Paulus, că mi-ai adus aminte, răspunse Marcellus. Ideea este foarte bună şi voi profita şi eu de ea.

Dianei nu-i mai scrisese din seara aceea când plecase spre Ostia. Cu mare greutate reuşise să-i trimită scrisoarea aceea, căci se simţise profund deprimat. După câteva încercări nereuşite de a-i spune cât de abătut se simte din pricină că este obligat s-o părăsească şi cât este de nerăbdător s-o revadă iarăşi - deşi nu-i venea să creadă că o va mai revedea vreodată - scrisoarea lui se dovedi că nu este altceva decât un fel de despărţire duioasă, fără făgăduieli pentru viitor şi fără temeri pentru prezent. Drăguţa Diana va fi întotdeauna prezentă în gândurile luir aşa că nu era nici un motiv să-şi facă griji din pricina acestei absenţe care putea să dureze.

În drumul până la Gaza, încercase în mai multe rânduri să-i scrie, dar nu reuşise să termine aceste scrisori. Avea atât de puţine lucruri de spus. Va aştepta până în ziua când se va ivi ceva despre care i-ar putea scrie, în preziua sosirTi la destinaţie, compusese o scrisoare pentru familia sa, dar foarte scurtă, şi sfârşise făgăduindu-le că data viitoare le va scrie mai mult.

Primele zile în fortul Minoa fuseseră destul de emoţionante pentru a-i procura materialul necesar unei scrisori, dar obligaţiile lui în calitate de comandant îl ţinuseră mereu ocupat, în seara aceasta va trimite Dianei o scrisoare, îi va spune fără nici un înconjur că situaţia este mult mai favorabilă decât şi-a închipuit el. Îi va explica şi motivul pentru care acum se găseşte în Ierusalim, unde este foarte bine cartiruit. Demnitatea lui, care primise o lovitură atât de grea datorită numirii disciplinare în calitate de comandant al fortului Minoa, care avea o reputaţie atât de proastă, părea acum aproape în întregime satisfăcută. Nu lipsea mult pentru a se mândri de calitatea lui de cetăţean al Romei. Acum putea scrie Dianei cu toată încrederea.

Vreme de trei ceasuri, la lumina a trei opaiţe de piatră fixate pe perete în apropiere de masa lui, îi înşiră toate fazele mai importante din viaţa pe care o ducea la Minoa. Nu-i spuse nici o vorbă despre înfăţişarea aridă şi cu desăvârşire neplăcută a acestui vechi fort şi a împrejurimilor lui şi nici despre impresiile cu care rămăsese în prima zi a sosirii lui:

„Cel care ţinea locul de comandant, scria el, mi s-a părut că este puţin nemulţumit, şi, la sosirea mea, nu prea ospitalier; dar nu mult după aceea şi-a schimbat atitudinea şi astăzi suntem cei mai buni prieteni. Centurionul Paulus a început să-mi devină simpatic. De fapt nu prea stiu ce aş putea face fără el, deoarece cunoaşte tradiţiile fortului în toate amănuntele; el mă informează despre ceea ce trebuie făcut, de timpul indicat şi de felul în care trebuie făcut".

Marcellus se simţea mulţumit că are ocazia să scrie Dianei despre toate aceste amănunte, care acum reprezentau viaţa sa. Îi dădea aproape aceeaşi senzaţie ca şi când ei doi şi-ar fi aparţinut unul altuia şi-i scria exact cum ar scrie soţiei sale un soţ care este plecat de acasă.

După ce va aşterne foile de papirus una peste alta, sulul va fi destul de gros. Dar înainte de a ajunge la capătul scrisorii va fi obligat să-i scrie câteva rânduri venite de-a dreptul din inimă. Doar că nu era tocmai uşor să scrie aceste rânduri.

Stătu vreme îndelungată şi se gândi care ar fi atitudinea cea mai indicată pe care va trebui s-o adopte. Să asculte de propriul său îndemn şi să spună sincer Dianei cât de mult se gândeşte la ea, cât îi este de dragă şi cât de nerăbdător aşteaptă ca despărţirea lor de acum să se termine? Oare n-ar fi un procedeu greşit? Diana este o fată tânără şi plină de viaţă. Este oare just ca să-i dea nădejde că într-o bună zi se va întoarce acasă pentru a o cere în căsătorie? Că el însuşi se gândeşte la această posibilitate? N-ar fi mai bine să-i spună limpede că e foarte probabil să nu se poată întoarce la Roma decât foarte târziu; probabil după ani întregi de absenţă? Evident, Diana cunoştea situaţia reală şi despre Paulus îi spusese c-a fost trimis la Minoa acum unsprezece ani şi că de atunci nu s-a mai întors la Roma. Prin urmare, îşi va putea da seama de dureroasa situaţie în care se găseşte el acum. În cele din urmă Marcellus reuşi să termine scrisoarea, aproape aşa cum ar fi dorit el.

„Ştii foarte bine, Diana, ce mi-ar face plăcere să-ţi spun dacă am fi împreună. De la distanţa care ne desparte - socotind în mile şi cine ştie pentru câtă vreme - este de ajuns să-ţi spun că fericirea ta va fi întotdeauna şi a mea. Tot ce te întristează pe tine, draga mea, mă va întrista şi pe mine. Galera Vestris va sosi curând la Joppa. A vizitat portul Gaza; de aceea sunt nerăbdător să mă întorc la fort, căci probabil acolo voi găsi o scrisoare de la tine. Doresc din toată inima ca acesta să fie adevărul. Demetrius va sosi mâine şi va preda sulul acesta curierului care va merge să întâmpine galera. Vestris va pleca la sfârşitul săptămânii acesteia. Mi-ar face plăcere să pot pleca şi eu la bordul ei".

Demetrius nu fusese până acum niciodată atât de neliniştit. Evident, de fiecare dată când încerca să se gândească la propria sa situaţie, îşi dădea seama că nu are dreptul să aştepte nimic de la viaţa aceasta. Dar pe măsură ce trecea timpul, începea şi el să se resemneze. Era sclav, şi în situaţia aceasta nimic nu se mai putea schimba, în comparaţie cu situaţia oamenilor liberi, soarta lui era extrem de tristă: dar când compara situaţia lui de sclav cu cea a majorităţii populaţiilor îngenuncheate, îşi dădea seama că totuşi a avut noroc.

În casa senatorului Gallio fusese tratat cu toată consideraţia cuvenită unui slujitor, în acelaşi timp viaţa lui devenise atât de strâns legată de a lor, încât libertatea - chiar dacă i s-ar fi oferit - l-ar fi costat mai mult, în ceea ce priveşte întreruperea acestei tovărăşii, decât ar fi meritat libertatea dobândită în schimbul acestui sacrificiu. Cât despre sentimentele sale faţă de Lucia, era pe deplin conştient că acestea nu au nici un rost. Interesul ei nu l-ar fi putut câştiga nici dacă ar fi fost tot atât de liber ca şi o pasăre în zbor. Gândurile de felul acesta îi serviră până acum pentru a se feri de orice imprudenţă şi a-l determina să se resemneze.

Dar astăzi felul acesta de a gândi nu-i mai putea fi de nici un folos. Nu numai că lumea lui minusculă părea răsturnată cu fundul în sus, dar întreaga existenţă omenească i se părea cu desăvârşire zadarnică, lipsită de semnificaţie, deşartă şi un fel de parafrazare a ceva care ar fi avut posibilităţi incomensurabile, dar care acum era în mod iremediabil pierdut.

Încercase să analizeze motivele acestei deprimări ce pusese stăpânire pe el.-în primul rând se simţea abătut din pricină că era singur. Nu s-ar fi putut spune că Marcellus îl ignoră de când au sosit în Ierusalim, dar pesemne aici sclavii nu erau bine văzuţi în cartierul ofiţerilor, doar cel mult când erau consemnaţi pentru serviciu. Imediat ce terminau acest serviciu, erau obligaţi să plece. Demetrius nu fusese obişnuit cu un astfel de tratament. Vreme îndelungată se ţinuse ca o umbră după stăpânul său, aşa că astăzi atitudinea lui indiferentă faţă de el îl durea tot atât de mult ca şi o rană.

De nenumărate ori îşi zisese că probabil Marcellus suferă tot atât de mult ca şi el, din cauză că este obligat să-l excludă din prietenia lui. Astăzi situaţia lui de sclav i se părea atât de dureroasă, cum nu i se mai păruse încă niciodată din ziua când fusese vândut senatorului Gallio.

Dar zbuciumul lui Demetrius se datora şi altui motiv: amintirea privirii îndurerate a ochilor pe care-i văzuse înainte de a intra în oraş. Stătuse ceasuri întregi şi se gândise la semnificaţia acestei priviri, pentru care la urmă putu găsi o singură definiţie, anume că este privirea îndurerată a omului care se simte singur şi neînţeles. Se vedea cât de colo că micul grup de prieteni care se găseau în apropierea lui, probabil pentru a-l feri de înghesuială, este dezamăgit. Indiferent de ceea ce i-ar fi cerut fanaticii dimprejurul său să facă, dorinţa aceasta a lor reprezenta o greşeală. Asta se putea vedea fără nici o greutate şi era de mirare că ei înşişi nu sunt în stare să-şi dea seama de această realitate. Toată lumea prezentă îi ceruse să se pună în slujba unei cauze care - evident - pe el nu-l interesa câtuşi de puţin. Era un om cu desăvârşire singur, un om ale cărui priviri încercau lacome să descopere undeva un prieten care să-l înţeleagă. Singurătatea acestui om misterios părea că are o legătură neînţeleasă cu singurătatea ce-l chinuia pe el însuşi şi ar fi vrut să-i spună: „Fiecare dintre voi aţi putea face în interesul lumii acesteia ceva dacă aţi vrea, dar nu vreţi să faceţi".

Trecuseră trei zile şi fiecare dintre acestea fusese exact ca şi cea precedentă. Melas părea exagerat de atent şi de dispus să-i arate oraşul cu toate colţurile ce meritau să fie văzute. Datorită situaţiei în care se găseau, majoritatea timpului trebuiau să şi-l petreacă împreună. Servicul era uşor şi îl terminau repede. După cum prevăzuse şi Melas, aici n-aveai de facut altceva decât să-ţi serveşti stăpânul în timpul meselor, să-i scuturi hainele, dimineaţa să-l ajuţi să-şi îmbrace uniforma complicată şi seara să şi-o dezbrace. Restul timpului erai complet liber.

Prânzul se servea în zorii zilei şi imediat după aceea trupele ieşeau pe terenul de exerciţiu pentru inspecţie. Apoi un mic detaşament al contingentelor prezente se întorcea în barăci, iar ceilalţi - sub comanda ofiţerilor mai tineri şi în frunte cu impunătoarea legiune, îmbrăcată în aceleaşi uniforme, a procuratorului - plecau în oraş pentru a defila în lungul străzilor.

Defilarea aceasta era un spectacol impresionant şi, după ce-şi termina serviciul, lui Demetrius îi făcea plăcere să urmărească parada militară, cu soldaţii în rânduri de câte patru cum cotesc pe după colţ şi se opresc în atitudini rigide, până când drapelele se plecau în faţa pretoriului, ca pe urmă să coboare în josul străzii şi să treacă prin faţa pretenţiosului palat al marelui preot Caiafa, dar de salutat nu salutau nici în faţa acestei reşedinţe şi nici a templului.

În două rânduri Demetrius, însoţit de inevitabilul Melas, urmărise soldaţii. La Roma, în astfel de împrejurări, parada soldaţilor era urmată de sute de oameni în lungul străzilor, dar aşa ceva nu se putea întâmpla aici. Probabil populaţia era prea nemulţumită său ura prea mult Roma. În acelaşi timp se putea ca oamenii să nu aibă energia necesară pentru a putea ţine pas cu soldaţii. Demetrius avusese şi până acum ocazia să vadă oameni săraci îmbrăcaţi în zdrenţe, orbi, cerşetori şi ologi, dar nu văzuse încă niciodată atât de mulţi şi nici în halul de deznădejde în care erau cei pe care-i vedea aici. La el acasă, în Corint, erau destui nenorociţi, dar aceştia puteau fi văzuţi mai mult în regiunea litoralului, unde se găseau porturile. Atena - unde fusese şi el împreună cu tatăl şi cu fraţii săi pe vremea când avea doisprezece ani - îşi avea şi ea sărăcimea ei, dar avea în acelaşi timp parcuri foarte frumoase şi opere de artă. Ierusalimul acesta, care-şi zicea oraş sacru, era înspăimântător la vedere. Străzile lui mişunau de cerşetori şi de mfirmi roşi de boli. Alte oraşe îşi aveau şi ele stigmatele lor, care de multe ori păreau respingătoare. Ierusalimul însă întrecea tot ce s-ar putea imagina! Nu e de mirare că bărbatul acela încălecat pe măgăruşul alb părea atât de singur.

Trupele se întorceau la barăci în lungul străzilor laterale care tăiau piaţa în două, iar negustorii şi samsarii dădeau fuga să le facă loc, deoarece soldaţii treceau mândri şi cu nasul în vânt, ca şi când ar fi vrut să le spună că legionarilor împăratului puţin le pasă dacă vor călca lumea în picioare. Dacă se întâmpla ca unei cămile să nu-i pese de cei care se apropie şi rămâne culcată în mijlocul drumului, demnitatea Romei nu discuta cu ea dreptul de liberă circulaţie, ci formaţia militară se despărţea în două şi se scurgea pe lângă ea, ca apoi să se împreune iarăşi. Tot aşa când întâlneau în drum câte un convoi de măgari încărcaţi cu poveri. Toţi ceilalţi care se găseau pe stradă se refugiau sub streşinile intrărilor sau în hudiţele laterale.

În drumul de întoarcere treceau şi prin faţa consulatelor romane şi pe lângă un grup de locuinţe ale funcţionarilor, unde legiunea se oprea pentru câteva clipe pentru a saluta emblema imperială şi nicidecum pe reprezentanţii imperiului în Samaria, Decapolis şi Galileea.

— Uită-te cu atenţie la ei când se vor opri ca să salute reşedinţa lui Irod. Merită să-i vezi, îl sfătui Melas.

De fapt merita, în timpul cât Irod se ocupase de raporturile diplomatice dintre Roma şi Galileea, făcuse avere, dar salutul acordat reşedinţei sale reprezenta de-a dreptul o insultă.

— I-am auzit spunând, îi explică Melas, că Irod urmărea să devină procurator. Probabil din pricina asta salutul legiunii lui Pilat începe cu gestul făcut de legionari, când fiecare-şi duce arătătorul la nas. S-ar putea ca acesta să fie un ordin special sau un gest făcut din proprie iniţiativă. Eu n-aş putea să-ţi spun cu certitudine.

După ce ajungeau din nou pe terenul de exerciţiu, legionarii rupeau rândurile şi erau liberi pentru tot restul zilei. Astfel începeau să coboare în grupuri de câte doi şi trei spre cartierul comercial al oraşului, bucurându-se de plăcerea pricinuită de admiraţia trecătorilor faţă de uniformele lor frumoase şi faţă de armele lucitoare, suportând cu superioritate privirile sfioase ale fetelor oacheşe şi nemulţumirea neputincioasă a negustorilor, jecmăniţi cu îndrăzneală şi neruşinare de mărfurile lor.

În timpul după-amiezii majoritatea legionarilor se îndrepta spre arena din partea de miazăzi a oraşului, unde se desfăşurau jocuri sportive - alergări, aruncarea cu discul şi suliţa şi lupte - distracţii inocente care totuşi erau mai bune decât nimic. În imediata apropiere a arenei, dar în interiorul terenului ei, se desfăşurau tot felul de spectacole imaginabile, date de oameni veniţi din mari depărtări, între aceştia erau vrăjitori din India, pigmei din Africa Centrală şi ghicitori din Siria. Tot aici era instalată şi roata norocului şi alte jocuri care uşurau pe spectatori de ţechinii cîştigaţi cu trudă. Mai erau şi barăci în care se vindeau băuturi calde ca leşia, dar dulci şi de provenienţă îndoielnică, smochine năpădite de muşte şi plăcinte care nu erau plăcute la vedere.

Pentru romanii care erau obişnuiţi de acasă cu distracţii mult mai rafinate în zilele de festivităţi, arena aceasta nu putea fi un loc de atracţie; dar pentru populaţia rurală şi mai ales pentru tineret, spectacolele ce se desfăşurau aici reprezentau un eveniment fără pereche. Pentru părinţii lor, pe care-i interesa mai mult vânzarea articolelor de olărie, a covoarelor, a şalurilor, a pânzeturilor, a sandalelor, a şeilor, a brăţărilor şi podoabelor de piele şi de argint, spectacolul cel mai interesant se desfăşura întotdeauna în cealaltă parte a oraşului, unde era furnicarul negustorilor.

Pentru Marcellus şi statul său major, precum şi pentru ofiţerii din celelalte garnizoane, principala distracţie în afară de aceasta era jocul. După prima zi pe care o petreceau ca să facă vizita de rigoare procuratorului şi consulilor, eventual o plimbare prin oraş, ofiţerii îşi petreceau timpul în somptuoasele lor apartamente.

Vinul părea că nu se mai termină şi ofiţerii făceau uz de el fără nici o sfială, în două rânduri centurionul Paulus nu veni la cină, dar împrejurul meselor din sală, încărcate cu tot felul de bucate, se găseau întotdeauna multe locuri neocupate. Demetrius rămase mulţumit când constată că purtarea stăpânului este mult mai discretă decât a celorlalţi ofiţeri, dar era evident că şi el încerca să-şi alunge plictiseala cu ajutorul singurului mijloc accesibil. Spera că săptămâna | aceasta se va termina fără să dea loc la vreo încăierare. Motivele pentru aşa ceva le aveau la îndemână: vinul, zarurile şi plictiseala. Marcellus n-avea nevoie de prea multă băutură pentru a nu ţine socoteală de ceea ce face. Când era beat, Marcellus devenea morocănos şi susceptibil. Demetrius începuse să numere ceasurile ce mai lipseau pentru a putea pleca din nou. Minoa îşi avea dezavantajele ei, dar era un loc mult mai sigur şi mai plăcut decât Ierusalimul.

Într-una din zile se gândi la tânărul acela care refuzase să devină regele acestei ţări şi se întrebă ce s-o fi ales de el. Vorbi cu Melas despre subiectul acesta, dar tracianul, care ştia tot ce se întâmplă, nu ştia nimic şi uitase cu totul de înghesuiala ce se desfăşurase în faţa porţilor oraşului.

— Probabil patrulele l-au speriat şi l-au făcut să se.întoarcă din drum, zise Melas.

— S-ar putea să-l fi arestat.

— Asta înseamnă c-a avut noroc, declară Melas şi începu să râdă. Săptămâna aceasta cei care au calitatea să adune mulţimile împrejurul lor se simt întotdeauna mai bine la închisoare decât în lungul străzilor.

— Ştii în ce parte este închisoarea? întrebă Demetrius şi prin minte-i trecu un gând neaşteptat.

Melas se uită la el bănuitor. Nu ştia unde este închisoarea şi nici nu dorea să ştie. Închisorile sunt anume ca să te fereşti de ele. Cei care merg să viziteze pe câte un prieten care se găseşte la închisoare trebuie să fie nebuni. Nici nu-ţi dai bine seama ce se întâmplă împrejurul tău şi te pomeneşti că te-au arestat şi pe tine. Nu, dragul meu, Melas a stat la închisoare tocmai de ajuns ca să-şi poată aduce aminte toată viaţa.

Într-o după-amiază - era a patra zi de la sosirea lor-în Ierusalim -Demetrius plecă singur şi apucă în lungul drumului pe care venise spre oraş şi urcă încet coastele colinei, până la locul unde întâlnise pe tânărul acela singur şi cu ochii rugători. Recunoscu fără greutate punctul unde se oprise, după ramurile rupte şi prăfuite de palmier, aruncate pe jos, vestigii triste ale unei scurte şi îndoielnice glorii.

Întorcându-se până la poala colinei, la marginea oraşului, dădu de o grădină cu cărări bătătorite care şerpuiau printr-o pădure de măslini răsuciţi şi cu crengile strâmbe, ca şi când vreme îndelungată s-ar fi împotrivit şi aceştia, împreună cu evreii, destinului lor vitreg. Se opri aici la umbră vreme de un ceas şi se uită spre oraşul de la picioarele lui. Îşi zise că un oraş care durează de treizeci şi cinci de secole ar putea să aibă ceva mai mult farmec pentru a-ţi reţine atenţia. Dar după o astfel de viaţă nici o parte de lume nu-ţi poate dovedi cu nimic ceea ce a învăţat şi ce a adunat în anii lungi de suferinţă. Ierusalimul ar fi vrut să se bucure de libertate. Dar ce ar fi făcut cu această libertate dacă i s-ar fi acordat? în lumea aceasta toţi doresc mai multă libertate decât cea pe care o au; dar ce ar face şi ce ar deveni dacă ar avea-o?

Să presupunem - deşi aşa ceva nu se poate concepe, dar să presupunem - că evreii vor reuşi să alunge pe romani. Ce se va întâmpla atunci? Vor înceta să se mai certe între ei, vor uita de neînţelegerile proprii şi vor începe să conlucreze pentru prosperarea patriei lor? Marii proprietari şi cămătarii vor veni oare în ajutorul populaţiei sărace? După ce vor alunga pe romani, vor hrăni oare pe cei flămânzi, vor îngriji pe cei bolnavi şi vor curăţa străzile? Acelaşi lucru l-ar putea face şi acum dacă ar fi dispuşi, căci romanii nu i-ar fi împiedicat. Romanii ar fi foarte mulţumiţi să constate astfel de îmbunătăţiri, deoarece unii dintre ei erau obligaţi să trăiască în oraşul acesta.

, Ce putea să fie robia aceasta, împotriva căreia evreii protestau cu atâta violenţă? Fanaticii aceia pe care zilele trecute îi întâlnise în drum, probabil, îşi închipuiau că toate nenorocirile lor se datoresc administraţiei romane, şi dacă ar putea găsi un conducător destul de puternic, acesta îi va putea scăpa de jugul romanilor şi-şi vor întemeia un regat al lor. Credeau că în felul acesta totul se va schimba, dar oare schimba-se-va cu adevărat? în ce măsură o revoluţie ar putea folosi poporului? Imediat ce la conducere se va instala un nou guvern, o mână de oameni mai lacomi şi interesaţi va reuşi să-şi impună voinţa. Probabil tânărul acela singuratic şi trist, venit de la ţară, ştia foarte bine ce se va întâmpla. Mulţimea aceea pestriţă de oameni avea intenţia să-l proclame rege al lor şi să-l instaleze în palatul lui Pilat. Totuşi Ierusalimul va continua să rămână ceea ce a fost până acum. Schimbarea domniilor nu poate folosi poporului.

Demetrius se ridică în picioare şi ieşi din nou în drum, dar rămase mirat când văzu atât de puţini trecători. Totuşi mai erau două ceasuri până la apusul soarelui. Fără îndoială se întâmplase ceva neobişnuit pentru a determina oamenii să dispară din lungul uliţelor. Oraşul însă părea extrem de liniştit. Coborî încet coasta colinei şi continuă să se gândească la ceea ce-l preocupa. Ce guvern ar putea să soluţioneze problemele la care se gândeşte toată lumea? Din cele ce se puteau vedea era sigur că toate guvernele care conduc destinele oamenilor sunt lacome şi hrăpăreţe. Popoarele din toate părţile pământului suportau jugul împilatorilor, până în momentul când puteau deveni destul de puternice pentru a-i alunga, primind în schimb împilarea altor tirani. Focarul nemulţumirilor nu se ascunde numaidecât în sânul guvernului, ci în imediata lui vecinătate: în interesele tribunului, ale familiei şi ale indivizilor. I-ar fi plăcut să stea de vorbă cu omul acela singuratic, pentru a putea afla de la el ce părere are despre un guvern şi care ar fi posibilitatea de a întrona un fel de libertate care să mulţumească pe toţi.

Prin minte îi trecu gândul neaşteptat că micul şi îndrăzneţul atenian ar putea să ştie unde se găseşte acum omul acesta care a refuzat să devină rege. Grăbi pasul, hotărât să se intereseze de o caravană care adusese mirodenii pentru vânzare.

În partea de jos a oraşului, orice activitate încetase aproape cu desăvârşire. Unde dispăruseră oamenii aceştia? Chiar în piaţă nu se vedeau decât foarte puţini negustori. Se apropie de un negustor grec care-şi păturea un balot de covoare şi-l întrebă ce se petrece şi unde sunt cei care furnicau în această piaţă? Bătrânul negustor îşi mângâie barba şi, în loc de răspuns, se mulţumi să zâmbească. Părea convins că tânărul din faţa lui are intenţia să facă glume.

— S-a întâmplat ceva? stărui Demetrius cu glasul grav. Bătrânul îşi legă balotul şi, urcându-se pe el, începu să respire cu greutate din pricina oboselii. Dar imediat după aceea se uită la concetăţeanul său cu mai mult interes.

— Vrei să-mi spui că n-ai habar de ceea ce se petrece? întrebă el. Nu uita că astăzi este noaptea Paştilor şi toţi evreii s-au retras în casele lor, iar cei care nu au casă s-au retras într-un adăpost.

— Pentru câtă vreme?

— Până mâine dimineaţă. Mâine vor apărea devreme, deoarece ziua aceasta va fi cea din urmă din săptămâna Paştilor şi afacerile vor începe din nou cu şi mai multă înfrigurare. Dar unde ai trăit până acum de nu eşti informat despre situaţie?

— Mă găsesc pentru prima dată în acest oraş, răspunse Demetrius, căruia îi venea să zâmbească de mirarea negustorului. Nu cunosc obiceiul evreilor. Vreme de două ceasuri am fost dincolo, pe coasta dealului, unde se găseşte o grădină de măslini.

— Ştiu, răspunse bătrânul. Aceea este grădina Ghetsimani. Nu prea se găseşte nimic de văzut acolo. Ai fost vreodată pe colina lui Marte din Atena?

— Da, este foarte frumoasă!

— Oamenii aceştia de aici nu ştiu să facă statui. Procedeul acesta este împotriva religiei lor. Tot aşa nu ştiu să sculpteze nimic.

— Templul are o mulţime de sculpturi, ripostă Demetrius.

— Da, dar pe acestea nu le-au facut ei, răspunse bătrânul şi, ridicându-se în picioare, îşi luă balotul pe umăr.

— N-ai vrea să-mi spui unde aş putea găsi o caravană din Atena care să se ocupe cu negoţul de mirodenii?

— Fireşte că pot! Vorbeşti despre Popygos. El este în apropierea Turnului Vechi. Când ai coborât coasta colinei din grădina măslinilor, ai trecut chiar prin faţa lui Popygos. Dar fii cu ochii în patru, căci umblând pe acolo s-ar putea să-ţi dispară chimirul.

— Crezi că Popygos ar fi în stare să jefuiască pe un compatriot al său? întrebă Demetrius.

— Popygos este în stare să jefuiască chiar pe maică-sa. Demetrius zâmbi şi-şi luă rămas bun de la bătrânul negustor, apoi se îndreptă spre partea unde era palatul procuratorului, căci era prea târziu pentru a mai putea merge la negustorul de mirodenii, îl va vizita mâine. Oamenii se aseamănă foarte mult unul cu altul, indiferent din ce parte a lumii ar fi. Evreii urau guvernul, dar tot aşa îl urau şi grecii. Totuşi schimbarea guvernului nu le-ar folosi la nimic. Vina nu era aici. Marea vină o purtau oamenii, din pricină că nu erau în stare să schimbe obiceiurile altor oameni şi nici chiar pe ale lor. Popygos era în stare să jefuiască chiar pe maică-sa, dar Tiberiu nu purta nici o vină din cauza asta. Fără îndoială Tiberiu era un împărat necorespunzător şi un stăpânitor rău; dar, orice ar fi fost împăratul, mama lui Popygos nu s-ar fi simţit în mai multă siguranţă decât acum. Probabil bărbatul acela singur care venise de la ţară ştia acest lucru. El nu dorea să devină rege. Indiferent de cel care este rege, omul trebuie să fie cu ochii în patru şi să-şi păzească chimirul. Lumea avea nevoie de ceva, probabil o nouă concepţie, o nouă morală, şi pe aceasta nu i-o putea oferi un nou rege.

Demetrius nu mai aşteptă să vadă parada militară din dimineaţa următoare. Imediat ce servi stăpânului său prânzul, plecă singur în oraş. Străzile începuseră să mişune de lume. Trebuia să-ţi faci loc cu cea mai mare atenţie pe uliţele din cartierul bazarului, pentru a nu da peste negustorii ambulanţi care-şi înşiraseră marfa pe trotuarele înguste şi stăteau aşezaţi cu picioarele încrucişate sub ei, deşi nu aveau altceva decât câteva urcioare de pământ. Văzu un maldăr de zdrenţe despre care constată că este o femeie bătrână care avea de vânzare trei ouă şi un pepene. Uliţele erau pline de animale de povară, de pe care se descărcau mărfurile micilor bazare, în toate părţile, mâini uscate ca nişte surcele se întindeau în calea trecătorilor, cerând pomană. Infirmi cu plăgile expuse în văzul lumii boceau, scânceau şi înjurau. Un bătrân fără vedere, cu pieptul ca o scândură şi cu orbitele pline de muşte, cânta o melodie stinsă şi tristă dintr-un bucium vechi.

Uliţa începuse să se îngusteze, devenind tot mai întunecoasă, apoi începu să coboare câteva trepte, ca şi când s-ar fi terminat într-o peşteră. Treptele erau lunecoase şi murdare, pline de cerşetori şi de câini pribegi cărora li se vedeau coastele. Centurionul Paulus spusese că evreii sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Demetrius îşi duse mâna la nas şi se grăbi să scape cât mai repede din mijlocul acestor imagini divine, umblând cu toată grija ca să nu se lovească de ele.

Caravana o găsi fără greutate în apropierea Turnului Vechi, care domina valea Kedronului. Aici era un maidan de unde pleca un drum spre apus. O adiere de aer rece şi binefăcător, după drumul făcut prin bazarul pestilenţial, îi călăuzi paşii. Imediat după aceea auzi pe cineva că-l strigă:

— Ei, adelfos! Şi în faţa lui apăru micul atenian. Demetrius se simţi mulţumit când îl văzu, deşi, dacă s-ar fi găsit în altă parte şi în alte împrejurări, nu i-ar fi făcut plăcere să-l audă spunându-i frate. Îşi strânseră mâinile. Eram sigur că ne vom întâlni din nou. Pe mine mă cheamă Zenos; cred că nu ţi-am spus încă numele meu.

— Pe mine mă cheamă Demetrius. Constat că aici eşti bine instalat.

— Cât se poate de bine. Avem loc de ajuns şi putem vedea tot ce se petrece. Ar fi trebuit să fii aici azi-noapte. A fost o frământare nebănuită! Au arestat pe nazarineanul acela pe care l-ai văzut zilele trecute. L-au descoperit în grădina aceea cu măslini.

— Nazarineanul? N-am auzit de el. Ce a făcut de l-au arestat? întrebă Demetrius cu indiferenţă.

— Cum să nu fi auzit! Tânărul acela care zilele trecute venea spre oraş, încălecat pe un măgar alb.

Demetrius înţelese imediat despre cine vorbeşte şi-i puse o mulţime de întrebări. Zenos se simţi mulţumit că poate să-i dea informaţiile pe care le doreşte. Trupele procuratorului căutau pe tânărul acesta cu numele Isus încă de duminică după-amiază. Noaptea trecută l-au adus în oraş, împreună cu prietenii săi.

— Dar ce a facut? întrebă Demetrius nerăbdător.

— De... se spune c-a fost arestat pentru că instigă poporul şi pentru că urmăreşte să devină rege. Popygos afirma că, dacă se va întâmpla să-l condamne pentru trădare, atunci va sfârşi prost.

— Trădare! Vorbele acestea sunt prostii! exclamă Demetrius revoltat. Omul acesta n-are intenţia să răstoarne guvernul; nici nu urmăreşte nimic împotriva lui şi nici împotriva altui guvern. Trădare? Cred că oamenii aceştia trebuie să fie nebuni.

— Dimpotrivă... nu sunt nebuni deloc, ripostă Zenos. Cei care sunt la conducerea templului erau obligaţi să scape de el într-un fel oarecare, căci altfel le-ar fi stricat toate afacerile. N-ai aflat ce-a făcut în templu în aceeaşi zi în care l-am întâlnit?

— N-am aflat nimic! Ce s-a întâmplat?

— Ce s-a întâmplat! S-au întâmplat destule. Trebuie să ştii că templul este locul unde poporul aduce sacrificii; cumpără animale şi, după ce le înjunghie, le ard: o afacere, foarte neplăcută şi prost mirositoare, dar zeului lor îi place procedeul acesta. Astfel curtea templului - sau cum îi zice - este întotdeauna plină de animale de vânzare. Oamenii aduc bani şi chiar în pridvorul templului sunt aşezaţi zarafii care îi schimbă cu moneda templului. Se spune că aceşti cămătari fac afaceri strălucite, sfârşi Zenos râzând.

— Vrei să spui că în interiorul templului aceluia frumos se vând animale? întrebă Demetrius neîncrezător.

— De vândut se vând într-o curte cu arcade de marmură, răspunse Zenos cu toată convingerea. Curtea este admirabil pavată. Pe pereţi şi pe tavan este cel mai frumos mozaic ce se poate vedea. Nici în Atena nu se poate găsi ceva mai frumos. Curtea aceasta este plină de viţei, de miei şi de porumbei, îţi poţi închipui cum arată, dar nu-ţi vei putea închipui cum miroase. Va trebui să mergi să o vizitezi, ca să te convingi. Ei bine, Isus acesta a venit de la ţară, de undeva din Galileea, şi, intrând în templu, nu i-a plăcut ce a văzut şi le-a spus că acesta nu este locul unde să poată vinde animale. Probabil a prins pe cineva şi cu tâlhăria, căci pe cămătari şi zarafi i-a alungat din pridvorul templului.

— Ce a făcut? întrebă Demetrius, căruia nu-i venea să creadă. Zenos începu să râdă mulţumit când văzu mirarea compatriotului său.

— Da, dragul meu; poate nu-ţi vine să crezi, căci nu arată ca un bărbat care ar putea să aibă o astfel de îndrăzneală, dar Isus acesta a pus mâna pe un bici şi a început să-i croiască, poc-poc-poc! pe unde-i putea ajunge, fără să mai aleagă. Au fugit buluc. A fost un spectacol fără pereche, în toate părţile vedeai viţeii, preoţii, oile şi zarafii fugind de le sfârâiau călcâiele, iar aerul dimprejurul templului era plin de porumbei speriaţi şi de fulgi. Mesele zarafilor le-a dat peste cap; în toate părţile pe jos erau numai ţechini, drahme şi dinari... monede mari şi mici, bani buni şi bani falsificaţi; grupurile de pelerini alergau în patru labe şi se încăieraseră ca să-i adune de pe jos. Era o plăcere... şi mi-ar fi părut rău dacă n-aş fi fost şi eu de faţă, sfârşi Zenos şi, întorcând privirea, adăugă cu glasul în şoaptă: Uite că vine bătrânul. Astăzi este nemulţumit, deoarece clienţii lui cei mai buni sunt ocupaţi cu acest Isus.

Perdeaua din faţa celui mai impunător cort din tabără se dădu la o parte, ca să facă loc unui bărbat pântecos, cu părul şi barba căruntă, care acum se apropia de ei. Trecuse vreme îndelungată de când Demetrius nu mai văzuse un bărbat îmbrăcat în haine împodobite atât de barbar; împrejurul gâtului avea lanţuri grele de argint care-i ajungeau până la brâu; avea inele în degete şi cercei în urechi, brăţări pe mâini şi pe gleznele picioarelor. Se opri în loc şi se uită la Demetrius, încercând să-l cântărească.

— Este din Corint, îi explică Zenos, întinzând arătătorul. Ne-am cunoscut în timpul drumului.

— Constat că eşti îmbrăcat într-o tunică romană, zise Popygos nemulţumit.

— Stăpânul meu, răspunse Demetrius respectuos, este comandantul fortului Minoa.

— Ar fi fost mai bine, continuă Popygos, dacă garda legionarilor ar fi lăsat în pace pe evrei, ca să se descurce singuri. Toţi cei din Ierusalim care au câţiva gologani de cheltuit nu se mai gândesc astăzi decât la afacerea asta cu nazarineanul. Acum, după ce s-a amestecat şi guvernul, e sigur că ziua de azi se va pierde de pomană. Iar mâine este ziua sâmbetei, când evreii nu fac nimic.

— În zi de sâmbătă nu se face nici o vânzare, declară Demetrius, ca să zică şi el ceva, şi se uită la compatriotul său.

Bătrânul Popygos îşi răsuci îngândurat mustaţa.

— Eu fac drumul acesta de douăzeci şi trei de ani, zise el, dar de astă dată am vândut marfă mai puţină decât în orice an. Merge din ce în ce mai prost, în săptămâna Paştilor se întâmplă întotdeauna câte ceva care împiedică muşteriii mei să vină şi să-şi cumpere provizia de scorţişoară şi cuişoară. Popygos întoarse cu fundul în sus un coş şi se aşeză pe el, petrecut de clinchetul lanţurilor dimprejurul gâtului, îmi aduc aminte, continuă el întunecat, că până acum oamenii n-au fost niciodată jecmăniţi în felul acesta. N-ai decât să te gândeşti la ceea ce s-a întâmplat duminica trecută în pridvorul templului. Acum câţiva ani oamenii erau foarte mulţumiţi. Cei de la ţară veneau la Ierusalim ca să petreacă sărbătorile Paştilor şi să-şi facă cumpărăturile de care aveau nevoie. De fiecare dată, dacă se întâmpla să fie din cale-afară de săraci, aduceau o colivie în care era un porumbel, iar dacă erau mai cu dare de mână, un miel sau un viţel. Acesta era un fel de dar pentru templu. Preoţii ardeau jertfele acestea sau spuneau numai că le ard. Dar eu totuşi cred că le ardeau, dacă ar fi să judeci după mirosul greu dimprejurul templului. Puţin după aceea însă aceşti slujitori ai templului s-au tâlhărit. Omul de la ţară îşi aducea mielul, pe care preoţii, după ce-l examinau, îi spuneau că are ceva meteahnă la intestine sau ceva de însemnătate mai mică. Prin urmare mielul nu era bun pentru jertfă, de aceea se ofereau să-i dea altul în schimb dacă diferenţa de preţ o va plăti în bani. După ce ajungeau la o înţelegere, mielul cu meteahna era vândut altui naiv.

— Urâtă afacere! exclamă Demetrius. Nu e de mirare că nazarineanul acesta a fost indignat.

— De, indignarea nu este niciodată de folos, în orice caz lui nu-i va folosi prea mult.

— Ce an de gând să facă cu el? întrebă Demetrius. Să-l bage la închisoare?

— Nu prea îmi vine sa cred. Am auzit că aseară a fost dus în faţa marelui-preot pentru a fi judecat, din pricină c-a provocat dezordine în templu, îl acuză c-ar fi spurcat interiorul templului, adăugă Popygos şi începu să râdă. Ca şi când cineva ar putea spurca un templu care este mai rău decât un grajd. Fireşte, au destui oameni de partea lor care să facă mărturie împotriva lui pentru a putea fi osândit, aşa că s-au dus la palatul procuratorului şi l-au scos din aşternut ca să judece întâmplarea aceasta. Pilat le-a răspuns că, dacă şi de astă dată este vorba despre o neînţelegere religioasă, ar fi mai bine să şi-o limpezească între ei. Dar bogătaşii şi cămătarii aceştia bătrâni nu s-au învoit să le scape din mână atât de uşor. I-au spus că acest Isus încearcă să se proclame rege. Pilat nu a crezut totuşi de cuviinţă să intervină şi le-a răspuns să-l biciuiască şi după aceea să-l pună în libertate.

— Şi l-au biciuit? întrebă Demetrius speriat.

— Fireşte că l-au biciuit, şi foarte rău. Apoi cineva dintre oamenii adunaţi a strigat: „Ucide pe galileean!". Pilat l-a auzit şi le-a răspuns: „Dacă omul acesta este din Galileea, duceţi-I să-l judece Irod. El este cel care trebuie să se ocupe de delictele întâmplate în această provincie!"

— L-au dus în faţa lui?

— L-au dus, răspunse Popygos şi dădu din cap. Irod şi-a zis că aceasta este ocazia bine venită ca să-şi bată joc de el pentru a face plăcere fariseilor şi cărturarilor. A poruncit soldaţilor să-l biciuiască din nou, apoi l-a îmbrăcat într-o haină veche de purpură şi s-a prefăcut că i se închină. Un beţivan a împletit o cunună de mărăcini şi i-a pus-o pe creştet în loc de coroană. Dar fariseii şi cărturarii n-au fost mulţumiţi numai cu atât. Au cerut ca Isus să fie condamnat la moarte...

— La moarte! exclamă Demetrius.

— Da! Dar toţi ştiau că nimeni nu are dreptul să condamne pe cineva la moarte decât Pilat. Aşa că s-au întors cu el la palatul procuratorului.

Popygos clătină din cap şi ridică dintr-un umăr.

— Atât este tot ce am putut afla, sfârşi el. Hărăgarul Diophanos a fost de faţă la aceste cazne, dar după aceea a fost obligat să se întoarcă în bazar şi altceva n-a mai putut să-mi spună.

— Probabil judecata mai ţine încă, zise Demetrius nerăbdător.

— Cred c-ar fi mai cuminte să nu te amesteci, îl preveni Popygos. Cel care se amestecă în astfel de treburi niciodată nu sfârşeşte bine.

— S-ar putea ca stăpânul meu să aibă nevoie de mine, răspunse Demetrius. Sunt obligat să plec. Îţi urez drum bun de întoarcere acasă. La revedere, Zenos!

Demetrius grăbi pasul până începu aproape să alerge şi din depărtare văzu o mulţime de oameni adunaţi în faţa intrării principale a pretoriului. Urcă scările în fugă şi se opri la marginea grupului de curioşi care stăteau înghesuiţi.-Evreii bine îmbrăcaţi din apropierea lui se încruntară la el când îl văzură lângă ei. Cei adunaţi aici nu păreau să fie oameni săraci. Procuratorul era aşezat între coloanele pretoriului şi împrejurul său se vedea un număr de legionari din garda palatului. Pe terasa cea mai de sus era un grup dş soldaţi aşezaţi pe patru rânduri, în atitudini rigide, în faţa lor, singur, era acuzatul. Auzi că-i pun întrebări la care dă răspunsuri, dar într-o limbă pe care el n-o putea înţelege. Demetrius îşi zise că aceasta trebuie să fie limba aramaică, deoarece limba aceasta o vorbea şi poporul pe care-l întâlnise în drumul spre Ierusalim. Se mişcă din locul în care se oprise şi înainta pe dreapta până în apropierea lor. Acum putea vedea profilul omului aceluia singur şi trist. Constată că pe creştet poartă cununa de mărăcini despre care pomenise Popygos. Obrazul îi era vărgat de dârele sângelui ce i se scursese de pe frunte. Haina îi fusese coborâtă în jos de pe umeri, aşa că era gol până la brâu şi pe trupul lui se vedeau vânătăile lăsate de bice. Unele dintre acestea sângerau, dar părea că el nu-şi dă seama de rănile sale. Procuratorul îşi continuă repede interogatoriul - indiferent de întrebările ce i le punea - iar acuzatul, care sta cu fruntea în sus, îi răspundea respectuos, dar cu deplină încredere în sine. Din când în când din mijlocul mulţimii se auzea câte un murmur şi toţi se uitau chiorâş şi cu gurile căscate ca să poată auzi.

Demetrius examina cu atâta atenţie obrazul victimei, încât aproape nu-şi dădea seama de ceea ce se petrece în apropierea sa. În clipa aceasta îşi aduse aminte c-ar putea să-l vadă şi pe Marcellus, în primul rând erau postaţi ofiţerii din garnizoanele diverselor forturi, între ei era şi Paulus, care sta drept şi se legăna uşor. Imediat după el erau legionarii din Minoa. Pe Marcellus însă nu-l văzuse nicăieri.

Procuratorul începuse acum să vorbească cu glasul ceva mai ridicat. Cuvintele tui treziră imediat protestele celor adunaţi în pretoriu. Demetrius îşi schimbă poziţia, pentru a vedea mai bine pe Pilat. De astă dată văzu şi pe Marcellus, împreună cu ceilalţi legaţi, în stânga procuratorului. Se întrebă: oare stăpânul său era conştient de ceea ce se petrece în apropierea lui? Poate cel mult dacă s-ar fi găsit un interpret care să-i explice, altfel ar fi fost imposibil să înţeleagă ceva. Demetrius cunoştea semnificaţia exactă a expresiei întipărite pe obrazul stăpânului său. În clipa aceasta obrazul lui exprima spaimă şi tot atâta plictiseală. Se vedea cât de colo că Marcellus ar fi preferat să fie în altă parte.

Înţelese că se găseşte în mare încurcătură. Atitudinea ostilă a celor din sală părea că l-a intimidat. Se întoarse şi dădu un ordin unui membru din gardă, care se apropie de o uşă a sălii şi imediat după aceea îi aduse un vas mare de argint. Pilat îşi băgă mâinile în apa pe care o conţinea vasul şi lăsă picăturile să i se zvânte de pe degete. Publicul începu să vocifereze din nou, dar de astă dată strigătele lui păreau chiote de triumf. Se vedea limpede că s-a luat o hotărâre şi în acelaşi timp că hotărârea a fost satisfăcătoare pentru cei prezenţi. Demetrius înţelese imediat ce însemnează pantomima cu vasul de argint. Pilat pronunţase osânda şi-şi spălase mâinile. Cererea poporului fusese ascultată, dar răspunderea o purta el însuşi pentru judecata pronunţată. Procuratorul nu admitea ca mâinile lui să rămână pătate de sângele acestui om. Demetrius era acum convins că stăpânul său a înţeles. Chiar dacă până acum nu înţelesese nimic, vedea totuşi că Pilat a pronunţat o osândă împotriva propriei sale convingeri.

De astă dată Pilat se întoarse spre Marcellus, care făcu un pas înainte şi salută. Schimbară câteva cuvinte, salută din nou, apoi, coborând cele câteva trepte, se apropie de Paulus şi-i dădu instrucţiunile necesare. Acesta se apropie de legionarii din Minoa şi dădu un ordin. Soldaţii înaintară în rânduri de câte doi, făcând un semicerc împrejurul estradei, în frunte cu Marcellus şi Paulus, care venea imediat după el, apoi coborâră în pretoriu în mijlocul publicului, care se despărţi în două ca să le facă loc. Unul dintre soldaţii cei de la urmă se opri şi apucă de capătul frânghiei ce atârna de mâinile legate ale condamnatului. Probabil îl smucise cu violenţă, deoarece era gata să cadă. Legionarii înaintau cu paşi repezi.

Câţiva dintre cei care erau în pretoriu îi urmară, dar majoritatea se adună în mici grupuri şi începură să vorbească, fluturându-şi bărbile, ca dovadă că sunt mulţumiţi. Demetrius se întrebă care va fi soarta condamnatului. Fusese osândit la moarte; de asta nu mai încăpea nici o îndoială, căci nici o altă osândă n-ar fi putut să mulţumească poporul întărâtat. Probabil îl vor duce în curtea unei închisori, unde va sluji drept ţintă unui grup de arcaşi. Pe cealaltă margine a străzii aştepta un pâlc de oameni cu obrajii palizi şi ochii speriaţi, îmbrăcaţi prost, ca cei de la ţară; se adunaseră grămadă şi păreau că se sfătuiesc între ei dacă va fi bine să-l urmeze sau nu. Peste câteva clipe câţiva dintre ei se urniră la drum, dar păreau că nu se grăbesc deloc să-l ajungă. Fără îndoială aceştia erau prietenii lui Isus.

Ce păcat, îşi zise Demetrius, că, judecând după atitudinea lor, oamenii aceştia par atât de laşi. Fără îndoială cel care pleca spre locul de osândă merita să fie susţinut cu mai mult curaj.

Nu ştia nici el ce să facă: să urmeze convoiul sau să aştepte la barăci până când se va întoarce stăpânul său, dar imediat după aceea apăru Melas şi se apropie de el.

— Ce vor să facă cu el? întrebă Demetrius cu glasul tremurând.

— Să-l răstignească, răspunse Melas.

— Să-l răstignească! exclamă Demetrius speriat. Cum se poate? N-a făcut nimic pentru a merita o astfel de moarte!

— S-ar putea să nu fi facut, încuviinţă Melas, dar acesta este ordinul dat de procurator. Eu cred că Pilat l-a osândit împotriva voinţei sale, deoarece se temea că din pricina lui se vor isca tulburări. Tocmai de aceea a dat această însărcinare celor din Minoa. Nu vrea ca legiunea lui să fie amestecată într-o astfel de afacere. Minoa este destul de departe de Ierusalim şi legionarii acestei garnizoane sunt oameni vânjoşi, sfârşi Melas râzând, căci era mulţumit că face parte şi el din această garnizoană care nu se sperie de puţin sânge.

— Te duci să vezi şi tu cum îl vor executa? Făcu o strâmbătură şi clătină din cap.

— Nici nu mă gândesc, răspunse Melas. Eu n-am ce căuta acolo. Poate ai vrut să mergi? Nu este o vedere care ar putea să-ţi facă plăcere. Atâta lucru pot să-ţi spun şi eu. Odinioară am avut ocazia să vad o astfel de execuţie... În Gallia. Un legionar înjunghiase pe un centurion. Pentru crima aceasta l-au condamnat să fie crucificat. A durat o zi întreagă şi-i puteai auzi ţipetele de la jumătate de leghe. Stolurile negre de corbi au apărut şi au început să zboare împrejurul lui înainte de a muri, aşa că...

Demetrius făcu un gest de protest şi simţi o tresărire în stomac. Melas începu să râdă şi, întorcând puţin capul, scuipă într-o parte. Apoi se întoarse în loc şi apucă încet spre barăci, lăsând pe Demetrius să hotărască singur ce va face.

Peste câteva minute şi fără să-şi dea seama, apucă şi el pe urma lui. După ce intră în apartamentul stăpânului său, se aşeză pe un trepied şi încercă să se liniştească. Inima îi bătea cu atâta violenţă, încât simţi că începe să-l doară capul.

Se ridică apoi în picioare ca să bea o gură de apă. Se gândi că probabil şi Marcellus ar vrea să bea o gură de apă înainte de a termina cu groaznica însărcinare ce o primise. Umplu un mic urcior şi ieşi, umblând încet, căci nu-i făcea nici o plăcere să plece din tabără.

Din primul moment când se uitase în ochii lui Isus, Demetrius se gândise la el ca la un om care a rămas singur şi pe care nimeni nu-l înţelege; nici chiar prietenii săi apropiaţi. Astăzi va deveni un om care a rămas cu adevărat singur.

CAPITOLUL VI

În dimineaţa aceasta, una dintre cele zece companii ale palatului lipsi de la inspecţie. Marcellus constată imediat că numărul legiunii procuratorului este mai redus, dar n-avu nici un motiv să se gândească mai îndelung la amănuntul acesta. Pe cei din Minoa nu-i putea interesa motivul care a determinat trupele acestea să plece atât de devreme din barăci.

Dar când Iulian, comandantul fortului din Capernaum, care trebuia să ia serviciul în primire, îi anunţă că parada obişnuită în fiecare zi a fost contramandată şi toţi legionarii vor trebui să se întoarcă în barăci, unde vor aştepta ordinele, Marcellus deveni furios. După ce ajunse în apartamentul său, trimise după Paulus, convins că acest izvor nesecat de clevetiri va putea să-i explice misterul.

După o întârziere destul de lungă, centurionul apăru în faţa lui, clătinându-se pe picioare, cu obrazul aprins şi ochii tulburi. Comandantul său se uită la el cu vizibilă nemulţumire şi indicându-i un scaun din apropiere, Paulus se aşeză comod şi aşteptă.

— N-ai putea să-mi spui şi mie ce se petrece? întrebă Marcellus.

— Procuratorul a petrecut o noapte agitată, îngână Paulus.

— După cât văd, tot aşa s-a întâmplat şi cu dumneata, declară tribunul nemulţumit. Ce se pregăteşte... spune-mi şi mie, de cumva nu este ceva ce trebuie păstrat secret?

— Pilat se găseşte într-o mare încurcătură, răspunse Paulus cu limba grea, aşa că vorbele îi ieşeau cu mare greutate din gură. Este nemulţumit de toată lumea. A avut o discuţie cu bătrânul Iulian, care a fost de părere că, dacă omul pe care l-au judecat a fost din Galileea. ar fi trebuit să-l predea autorităţilor de acolo, pentru a fi judecat de tribunalul lui Irod.

— N-ai vrea să fii amabil şi să-mi spui şi mie despre ce vorbeşti? se răsti Marcellus. Pe cine să judece? Şi de ce să-l judece? începe de la început, deoarece eu nu ştiu nimic despre afacerea asta.

Paulus căscă zgomotos, se frecă la ochi şi începu să-i debiteze o poveste lungă despre evenimentele petrecute noaptea trecută. Un teslar îndrăzneţ, venit de undeva din interiorul Galilei!, a fost arestat pentru tulburarea liniştii publice şi pentru c-a încercat să instige poporul la revoltă. Acum câteva zile îşi permisese acte de violenţă în pridvorul templului, alungase în stradă animalele aduse pentru jertfe, răsturnase mesele zarafilor şi blestemase lăcaşul acela sacru, spunând că nu este casă de rugăciune, ci peşteră de tâlhari.

— Afirmaţia aceasta este destul de întemeiată, dar nu tocmai politicoasă, declară Paulus.

— Fără îndoială, omul acesta trebuie să fi fost nebun, zise Marcellus.

Paulus îşi strâmbă buzele groase şi clătină din cap.

— Omul acesta mi s-a părut neobişnuit. A fost arestat aseară. L-au dus în faţa bătrânului Anna, fostul mare-preot, apoi la Caiafa, actualul mare-preot, şi de acolo la Pilat, la Irod şi...

— După câte văd, eşti bine informat, îl întrerupse Marcellus. Paulus zâmbi cu înţeles.

— Câţiva dintre noi am fost azi-noapte să dăm o raită prin oraşul sacru, ca să-l putem vedea la lumina lunii, recunoscu el. Puţin după miezul nopţii am dat peste o mulţime de oameni care vociferau pe stradă şi ne-am luat şi noi după ei. Era singura distracţie de care ne puteam bucura deocamdată. Dar afară de ăsta eram şi puţin ameţiţi dacă îmi vei îngădui să-ţi spun adevărul, căci pentru asta am plecat l din tabără.

— Sunt convins, zise Marcellus. Te rog, continuă şi spune-mi tot ce mai poţi să-ţi aminteşti.

— Ei bine, l-am însoţit în toate părţile la judecată. Cum ţi-am spus, nu prea eram cu capul limpede ca să putem înţelege despre ce ] este vorba, şi majoritatea judecăţii s-a desfăşurat în limba aramaică. Totuşi se vedea destul de limpede că cei din slujba templului şi j negustorii ţin cu orice preţ ca omul acesta să fie osândit la moarte.

— Pentru ceea ce s-a întâmplat în templu?

— Da... pentru ceea ce s-a întâmplat în templu şi pentru că cutreieră regiunile rurale, adunând oamenii împrejurul său şi vorbindu-le.

— Despre ce?

— Despre o nouă religie. Am vorbit cu unul dintre legionarii lui | Pilat care înţelegea această limbă. Mi-a spus că acest Isus stăruia pe lângă popor să adopte această nouă religie care nu prea avea nici o legătură cu templul. O parte dintre învinuirile ce i se aduceau mi s-au părut caraghioslâcuri. Unul dintre martori a jurat c-ar fi auzit pe galileeanul acesta spunând că dacă templul ar fi dărâmat el îl va reclădi în vreme de trei zile. Auzi vorbe! Dar, fireşte, toţi aceştia urmăreau condamnarea acuzatului, în scopul acesta orice fel de mărturie nu putea fi decât bine venită.

— Şi în ce stadiu se găseşte astăzi afacerea asta? întrebă Marcellus.

— Eu mă săturasem de procesul din faţa lui Irod şi m-am întors în tabără înainte de revărsatul zorilor, căci abia mă mai puteam ţine pe picioare. Au luat hotărârea să se mai prezinte o dată în faţa lui Pilat, imediat după ce se va termina prânzul. Probabil acum sunt în pretoriul palatului. Pilat le va îndeplini dorinţa şi - Paulus ezită şi continuă încruntat - dorinţa lor este să fie răstignit. I-am auzit vorbind şi vociferând.

— N-ar fi bine să mergem şi noi la judecată? întrebă Marcellus.

— Pe mine te rog să mă ierţi, căci eu m-am săturat, zise Paulus şi, ridicându-se cu greutate, se îndreptă spre uşă. În prag se lovi piept în piept cu o santinelă din garda palatului care-l salută.

— Procuratorul vă salută, începu el cu glasul metalic. Ofiţerii şi un detaşament de treizeci de legionari din garnizoana fortului Minoa sunt poftiţi să se prezinte imediat în pretoriu. Apoi mai salută o dată şi se retrase, apucând în lungul coridorului, fără să mai aştepte răspuns.

— Oare ce nevoie are Pilat de noi, zise Marcellus şi se uită speriat în ochii centurionului.

— Cred că nu va fi tocmai greu să ghicesc, îngână Paulus. Pilat nu are obiceiul să facă favoruri celor din Minoa. Ne va da o însărcinare care este prea primejdioasă pentru a o încredinţa trupelor din oraş; asta înseamnă că nu doreşte ca legiunea lui să fie amestecată în această afacere. Detaşamentul din Minoa va pleca mâine, aşa că, dacă din cauza faptei săvârşite de noi se vor isca tulburări, nimeni nu ne va mai putea ajunge.

Îşi săltă cingătoarea din şale şi ieşi din odaie. Marcellus rămase câteva clipe nehotărât, apoi se luă după el, căci voia să-i spună să scoată grupul de legionari de care vor avea nevoie. Prin uşa întredeschisă de la sala în care erau cantonaţi centurioni p văzu cum bea cu lăcomie dintr-o cupă uriaşă. Intră repede în sală şi-i spuse nemulţumit:

— Dacă aş fi în locul dumitale, Paulus, zise el sever, aş renunţa să mai beau. Cred că până acum ai băut tocmai de ajuns!

— Iar eu dacă aş fi în locul dumitale, îi răspunse Paulus cu îndrăzneală, aş bea cât m-ar ţine pântecele. Apoi făcu doi paşi spre Marcellus şi se uită la el cu neruşinare: Astăzi vei răstigni un om! zise el. Ai avut până acum ocazia să vezi o răstignire?

— N-am avut! răspunse Marcellus şi clătină din cap. Nici nu ştiu cum se face răstignirea. Va trebui să-mi spui.

Paulus se întoarse încet spre masa pe care burduful fleşcăit se vedea într-o poziţie grotescă. Umplu din nou cupa uriaşă şi o întinse picurând lui Marcellus.

— Îţi voi arăta după ce vom ajunge la locul de execuţie, răspunse el cu glasul sugrumat: Bea vinul acesta! Bea-l tot! Dacă nu-l vei bea, îţi va părea rău. Ceea ce va trebui să facem noi acum nu este treabă pentru un om treaz.

Marcellus întinse mâna fără să mai protesteze şi, luând cupa, o sorbi până la fund.

— Nu numai că fapta aceasta este revoltător de crudă, continuă Paulus, dar în toată înfăţişarea omului acestuia este ceva straniu. Aş prefera să nu am nici o legătură cu executarea lui.

— Te temi că de aici înainte te va urmări amintirea lui? întrebă Marcellus şi, oprindu-se, se uită la el şi zâmbi cu sfială.

— Ei bine, mai ai puţină răbdare şi te vei convinge! răspunse | Paulus şi clătină din cap cu înţeles. Martorii spuneau că în pridvorul templului omul acesta s-a purtat ca şi când ar fi fost la el acasă. Dar afirmaţia aceasta nu este nici pe departe atât de caraghioasă cum ţi s-ar părea. Să fiu afurisit dacă în faţa bătrânului Anna nu s-a purtat ca şi când ar fi fost tot în casa lui. În casa lui Caiafa mi-a făcut impresia că toată lumea este pe banca acuzaţilor, afară de el însuşi, în palatul procuratorului, Isus a fost singurul care nu arăta deloc emoţionat. J Părea c-ar vrea să-ţi spună că şi acesta este al lui. Mi se pare că însuşi Pilat a simţit ceva. Unul dintre martori a afirmat că acuzatul a spus | despre el însuşi că ar fi rege. Pilat s-a aplecat spre el şi I-a privit cu atenţie, apoi l-a întrebat: „E adevărat că eşti rege?" Bagă de seamă, Pilat nu l-a întrebat: „E adevărat c-ai spus despre tine că eşti rege?", I-a întrebat numai atât: „Eşti rege?", dar nu l-a întrebat nici în bătaie de joc.

— Bine, Paulus, nu-ţi dai seama că toate acestea sunt prostii? Vinul pe care l-ai băut te face să aiurezi, zise Marcellus şi, apropiindu-se din nou de masă, îşi umplu cupa a doua oară. Scoate oamenii, porunci el cu glasul categoric. Cred că vei putea să te mai ţii pe picioare până ce vom ajunge la palat, căci văd că eşti beat mort, adăugă el şi mai bău o cupă, apoi îşi şterse gura cu dosul mâinii. Va să zică aşa... şi ce a răspuns galileeanul la întrebarea pe care i-a pus-o Pilat?

— I-a răspuns că împărăţia lui nu face parte din lumea aceasta, declară Paulus şi făcu un gest enigmatic cu mâna.

— Mi se pare că tu nu eşti numai beat, ci ţi-ai pierdut şi mintea, adăugă Marcellus în silă. Poate va fi mai bine să te culci. Voi raporta că nu te simţi bine.

— Nu, Marcellus, eu nu te voi lăsa singur în această încurcătură. Se întâmpla pentru prima dată ca Paulus să spună comandantului său pe nume.

— Eşti un om cumsecade, Paulus, declară tribunul şi întinse mâna spre el, apoi se apropie de burduful de vin. Paulus îl urmă şi-i luă cupa din mână.

— Ai băut tocmai de ajuns zise el. Te sfătuiesc să pleci fără să mai pierzi vremea, deoarece lui Pilat nu-i face plăcere să ne vadă că sosim târziu, în dimineaţa aceasta a avut plictiseli mai multe decât ar fi avut nevoie. Voi scoate oamenii şi ne vom întâlni în pretoriu.

După ce plecase anume cu întârziere şi pierduse o mulţime de vreme pentru a se informa încotro trebuie să apuce - căci locul execuţiei era pe un teren unde adunau gunoaiele oraşului şi le ardeau -Demetrius nu se aştepta să poată sosi la vreme pentru a vedea crucificarea de la început.

Dar, deşi întârziase, nu se îndemna deloc la drum; se simţea atât de abătut cum nu se simţise niciodată din ziua când fusese luat sclav. Timpul vindecase rănile lăsate de lanţurile ce i le încopciaseră pe mâini, iar tratamentul omeno de care avusese parte în casa lui Gallio îi vindecase rănile din suflet; astăzi însă îşi zicea că lumea aceasta nu este indicată pentru ca un om civilizat să poată trăi într-însa. Toate instituţiile făcute de oameni sunt întemeiate numai pe minciuni. Tribunalele sunt corupte şi venale. Celui care are dreptate nu i se dă dreptate. Toţi dregătorii imperiului, mici şi mari, pot fi năimiţi. Până şi templele sunt întemeiate numai pe înşelăciune. Poţi să înşiri pe toţi slujbaşii şi demnitarii care se bucură de respectul şi cinstea publică, de la cel dintâi până la cel din urmă, şi nu vei găsi unul între ei care să nu fie vrednic de profundul dispreţ al unui om cumsecade.

Deşi era obişnuit să umble cu paşi întinşi, Demetrius se tara de astă dată fără nici o grabă în lungul drumului desfundat şi răscolit, umblând cu fruntea aplecată, copleşit de gânduri şi îndurerat, întocmai ca un vagabond care rătăceşte fără nici o ţintă. Din când în când gândurile lui păreau că se cer articulate în vorbe, în timpul cât trecea în revistă toate instituţiile acestei lumi ticăloase. Patriotismul! Cât de mult le place poeţilor şi preoţilor să vorbească despre vărsarea sângelui altora! Dar se poate ca şi aceştia să fie în solda cuiva. Bătrânul Horaţiu! Probabil tocmai atunci împăratul August îi trimisese un peplum şi o togă nouă, împreună cu un burduf de vin, în dar pentru c-a scris oda: Dulce et decorum est pro Patria mori! Dar toate acestea nu sunt altceva decât elucubraţii! Cum se poate ca un bărbat sănătos şi cu mintea întreagă să-şi închipuie că este plăcut şi nobil să-şi sacrifice viaţa pentru salvarea lumii? în lumea aceasta nu face să trăieşti, prin urmare face cu atât mai puţin să mori pentru ea. Lumea nu va deveni niciodată mai bună. Să luăm de pildă pe galileeanul acesta îndrăzneţ, care a fost atât de revoltat împotriva corupţiei din pridvorul templului, încât şi-a permis un gest de protestare cu totul lipsit de însemnătate. Fără îndoială nouăzeci şi cinci la sută dintre oamenii săraci şi amărâţi din provincia lui îl vor aplauda pentru această îndrăzneală; dar, când va veni vorba să-şi asume răspunderea, toţi aceşti anonimi, striviţi de jugul împilărilor şi al sărăciei, vor lăsa pe Isus al lor să răspundă singur de faptele sale, în faţa reprezentanţilor unui templu pervers şi ai unui imperiu corupt.

Cât despre credinţă, ce rost mai poate să aibă ca cineva să fie credincios cuiva? Ar fi mult mai bine ca fiecare să-şi urmeze drumul său şi să se apere în felul în care va crede de cuviinţă. De ce să-ţi; petreci viaţa alergând pe urmele stăpânului roman, care astăzi are încredere în tine, ca mâine să te poată umili? Crezi c-ai merita mai puţin respect dacă ai părăsi pe acest aristocrat? Drumul până la Damasc nu este tocmai greu!

Ziua aceasta fu tristă pentru Demetrius. Până şi cerul era acoperit de nori grei şi cenuşii ca plumbul. În zorii zilei soarele strălucise pe cer, dar de jumătate de ceas încoace întunericul părea c-a început să coboare.

Apropiindu-se de câmpul pe care-l putea recunoaşte din depărtare după dârele de fum ce se destrămau în aer din mormanele de gunoaie aprinse, întâlni foarte mulţi oameni care se îndreptau spre oraş.. Majoritatea acestora erau bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi, demni şi îngânduraţi; oameni de vârstă mijlocie şi mai bătrâni, mergând răzleţi, ca şi când fiecare dintre ei ar fi venit singur. Oamenii aceştia, îşi zise Demetrius, sunt cu siguranţă cei vinovaţi de crima ce s-a săvârşit astăzi. Se simţi ceva mai uşurat gândindu-se că partea cea mai grea s-a terminat. Fuseseră de faţă la asasinatul la care contribuiseră şi ei, aşa că acum se puteau întoarce la tarabele şi dughenele lor. Fără îndoială, unii dintre ei se vor opri şi la templu, ca să-şi recite rugăciunile de seară.

După ce trecu de ultimele movile de pe câmp şi rămase mirat de enorma cantitate de gunoaie ce se vedeau îngrămădite aici, poteca urcă spre un deal care fusese ferit de murdării. Demetrius se opri şi, uitându-se în sus, văzu pe coama dealului trei cruci mari, aşezate în rând. Probabil se gândiseră în ultimul moment ca să execute şi doi dintre prietenii galileeanului. Era oare posibil ca, fiind de faţă, aceştia doi să se fi repezit ca să-l apere? Nu se poate, căci acestora le lipsea curajul necesar pentru o astfel de faptă; în orice caz cei care muriseră împreună cu el nu puteau fi cei pe care-i văzuse azi-dimineaţă stând grămadă pe marginea străzii.

Străduindu-se din toate puterile, urcă dealul până la o depărtare de jumătate stadiu de locul supliciului. Aici se opri. Cei doi, pe care nu-i cunoştea, se zbăteau pe cruce, cu mâinile şi picioarele bătute în piroane. Omul cel singur, răstignit pe crucea de la mijloc, sta tot atât de nemişcat ca şi o statuie. Capul i se plecase înainte. Probabil era mort sau leşinase numai. Ar fi dorit din toată inima ca acesta să fie adevărul.

Rămase vreme îndelungată fără să se mişte şi se uită la acest spectacol tragic. Revolta care până aici aproape îl sugrumase începuse să se liniştească. Omul acesta enigmatic îşi pierduse viaţa fără nici un folos. Nu putea inventa nimic ce ar fi putut să justifice curajul lui în această împrejurare. Cei din templu vor continua şi de aici înainte să înşele pe cei care veneau de la ţară ca să aducă un miel de jertfa. Irod va continua să împileze şi să biciuiască pe cei săraci dacă se va întâmpla să stea în calea bogaţilor. Caiafa va condamna şi de aici înainte blasfemiile oamenilor care nu admiteau ca zeii lor să fie scoşi la mezat. Pilat va face dreptate şi-şi va spăla mâinile murdare în vasul de argint. Omul acesta singur plătise un preţ foarte ridicat pentru scurta şi zadarnica sa răzvrătire împotriva ticăloşiei omeneşti. Dar vorbise şi avusese îndrăzneala să se răzvrătească. Foarte curând nimeni nu-şi va mai aduce aminte că el a riscat totul şi că şi-a pierdut viaţa în slujba cinstei. Probabil este mult mai bine ca un bărbat să moară decât să trăiască într-o lume unde se pot întâmpla şi astfel de fapte. Demetrius se simţi din nou copleşit de senzaţia singurătăţii.

Oamenii adunaţi în apropiere nu erau atât de numeroşi cum îşi închipuise el. Nu putu constata nici vreo dezordine, probabil din pricină că legionarii se răzleţiseră printre oameni. După felul în care stăteau proptiţi în suliţe, se putea deduce că nu s-a întâmplat nici un fel de tulburare şi nici nu se aştepta ca cineva să îndrăznească.

Demetrius înainta şi ajunse până la marginea grupului şi constată că numai foarte puţini dintre bogaţii pe care-i văzuse la palatul procuratorului erau de faţă. Majoritatea oamenilor civili erau îmbrăcaţi în haine proaste şi unii dintre ei plângeau. Se vedeau şi câteva femei, învăluite în văluri grele; se adunaseră în grupuri, copleşite de tristeţe şi deznădejde, împrejurul crucilor rămăsese un spaţiu liber, în formă de cerc.

Făcându-şi loc înainte şi uneori ridicându-se pe vârful picioarelor pentru a-şi vedea stăpânul, Demetrius ajunse în apropierea unui legionar care-l recunoscu şi dădu din cap. Acesta îi răspunse la întrebarea pusă cu glasul în şoaptă că tribunul şi ceilalţi câţiva ofiţeri sunt în apropierea crucilor, de cealaltă parte a colinei.

— I-am adus puţină apă, zise Demetrius, arătându-i urciorul. Soldatul zâmbi mulţumit, arătându-şi gingiile ştirbe.

— Ai făcut foarte bine, declară el. Va putea să-şi spele mâinile. Astăzi ofiţerii nu beau apă, deoarece procuratorul le-a trimis un burduf de vin ca să nu-şi piardă firea.

— Omul acesta a murit? întrebă Demetrius.

— N-a murit... adineauri l-am auzit vorbind.

— Ce a spus? L-ai putut înţelege?

— Spunea că-i e sete.

— I-aţi dat apă?

— Nu... dar au înmuiat un burete în oţetul care conţinea şi ceva mirodenii şi i l-au ridicat la gură, dar el s-a ferit. Nu prea înţeleg care poate fi motivul că l-au condamnat, dar am constatat că nu este laş.

Legionarul îşi îndreptă trupul şi, ridicând ochii spre cer, îi spuse că în curând va începe furtuna, apoi se depărta şi se pierdu printre oameni.

Demetrius nu se mai uită la omul singuratic pironit pe cruce. Ieşi dintre oameni şi, făcând un ocol mare, ajunse de cealaltă parte a colinei. Marcellus, centurionul Paulus şi alţi patru sau cinci inşi se aşezaseră roată pe pământ. O ulcică de piele, pentru jocul de zaruri, trecea din mână în mână. Văzând ce se întâmplă, în primul moment se simţi indignat de brutala nesimţire a purtării lor şi mai ales a lui Marcellus. Un bărbat cu cât de puţin simţ de omenie nu poate avea o astfel de purtare, mai ales într-o împrejurare atât de dureroasă ca aceasta, decât cel mult dacă este beat.

Dar acuma, după ce ajunsese aici, Demetrius îşi zise că va trebui să întrebe dacă nu cumva stăpânul său are nevoie de el. Se apropie încet de grupul ofiţerilor care nu-l văzuseră încă. Peste câteva clipe Marcellus ridică privirea şi, dând cu ochii de el, îi făcu semn să se apropie. Ceilalţi se uitară în treacăt la el şi continuară jocul, fără să-i mai dea atenţie.

— Vrei să-mi spui ceva? întrebă Marcellus cu limba încleită.

— Ţi-am adus un urcior de apă, stăpâne.

— Bine ai făcut. Aşază urciorul în apropiere. Voi bea numaidecât. Venise rândul lui să tragă cu zarurile şi, luând ulcica în mână, o scutură cu indiferenţă şi aruncă zarurile.

— Azi e ziua dumitale cu noroc! murmură Paulus. Eu am terminat! şi ridicându-se în picioare îşi întinse trupul uriaş şi-şi împreună mâinile la ceafă. Demetrius, zise el şi-i făcu semn cu capul, vezi că la picioarele crucii de la mijloc este o cămaşă cafenie de lână. Adu-o încoace, căci aş vrea să mă uit la ea.

Demetrius aduse cămaşa şi i-o întinse. Centurionul o luă în mână şi o examina cu indiferenţă.

— Nu este tocmai de proastă calitate! declară el, ţinând-o în lungimea braţului. A fost ţesută la ţară şi firul este vopsit în mustul cojilor de nuci. El nu va mai avea nevoie de ea. Aş vrea s-o iau eu; ce zici tribune?

— De ce s-o iei? întrebă Marcellus cu indiferenţă. Dacă valorează ceva, atunci s-o jucăm la zaruri, adăugă el şi-i întinse ulcica de piele. Este rândul dumitale. Numărul mare câştigă. Trage!

În partea de miazănoapte se auzi mugetul uriaş al tunetului şi o limbă de flacără ca o scăpărare de pucioasă şerpui printre norii de pe boltă. Centurionul Paulus trase cu zarurile şi acestea căzură în dublă de trei, apoi ridică fruntea şi se uită la cerul de deasupra lui.

— Nu va fi tocmai greu să fii bătut, declară Vinicius, care era aşezat lângă el. Trase şi el şi unul dintre zaruri căzu cu trei, al doilea cu cinci; ulcica trecu pe rând la ceilalţi, fără ca vreunul dintre ei să poată obţine un număr mai mare, până când veni rândul lui Marcellus:

— Dublă de şase! exclamă el. Demetrius ia în grija ta această cămaşă. Paulus i-o întinse numaidecât.

— Să vă aştept aici, stăpâne? întrebă el.

— Aici nu am nevoie de tine. Întoarce-te la barăci şi începe să faci bagajele. Mâine în zorii zilei vom pleca, zise Marcellus şi ridică privirea spre cer. Paulus, treci în cealaltă parte şi vezi ce se întâmplă. Vom avea o furtună năprasnică. Se ridică şi el cu mare greutate şi păru că se leagănă pe picioare. Demetrius se gândi c-ar fi bine să-l apuce de braţ şi să-l spijine, dar îşi zise că din această împrejurare orice dovadă de atenţie din partea lui nu poate să fie bine venită. Indignarea i se liniştise. Se vedea cât de colo că Marcellus se îmbătase, deoarece n-ar fi fost în stare să săvârşească această faptă ruşinoasă fiind cu mintea trează. Un tunet cutremură bolta cerului cu zgomot atât de uriaş, încât li se păru că pământul li se clatină sub picioare. Marcellus întinse o mână şi se propti de crucea de la mijloc. După ce reuşi să se sprijine din nou pe picioare, îşi desprinse mâna cu care se proptise de cruce şi, văzând că este plină de sânge, şi-o şterse de togă.

În aceeaşi clipă un bărbat pântecos, îmbrăcat într-o bogată levită lucitoare, se apropie de el şi-i spuse cu îndrăzneală:

— Alungă oamenii aceştia de aici! strigă el răstit. Au început să murmure, spunând că furtuna aceasta este judecata zilei de apoi pentru pedepsirea noastră!

Tunetul de adineauri cutremură cerul din nou.

— S-ar putea să fie! răspunse Marcellus fără să ezite.

— Dumneata ai fost însărcinat să păstrezi ordinea! zbieră bărbatul cel pântecos şi ridică pumnul în aer.

— Vrei să opresc furtuna? întrebă Marcellus.

— Să opreşti blasfemiile! Oamenii au început să vocifereze şi afirmă că galileeanul acesta este Fiul lui Dumnezeu!

— S-ar putea să fie! strigă Marcellus. De unde ştii dumneata cine este? şi, plecându-se, încleşta mâna pe mânerul paloşului. Pântecoşii! se retrase repede şi o luă la fugă, spunând că se va plânge procuratorului.

Demetrius trecu de cealaltă parte a dealului, ca să se mai uite o dată la chipul bărbatului singuratic pironit pe crucea de la mijloc, îl văzu că a ridicat ochii spre cerul negru ca păcura. Apoi cu totul pe neaşteptate deschise gura şi ţipă, ca şi când ar fi chemat întrajutor pe un prieten care se găseşte foarte departe.

Un bărbat de vârstă mijlocie, cu barbă şi îmbrăcat în haine ponosite, probabil un rural care era prieten al galileeanului, se desprinse dintre oamenii din apropierea crucii şi apucă în jos pe coasta dealului, ţipând cu glasul ridicat şi cu trupul cutremurat de suspine. Demetrius întinse mâna ca să-l oprească.

— Ce a spus? întrebă el.

Dar omul se smulse din mâna lui şi continuă să alerge, bocindu-se în gura mare, fără să-l poată înţelege ce spune.

Galileeanul, care acum trăgea să moară, plecă ochii şi se uită la lumea din apropierea lui. Buzele i se mişcau. Se uita la oameni cu aceeaşi tristeţe în priviri ca şi în ziua aceea când mulţimea de pelerini întâlnită în drumul Ierusalimului începuse să-l aclame ca rege al lor. Un fulger flutură din nou în largul cerului cutremurat de tunete şi întunericul deveni mai greu.

Demetrius înfăşură cămaşa şi o luă la subsuoară, ţinând-o strâns. Contactul cu ea i se păru că-i uşurează durerea ce-l sugruma. Se gândi că poate Marcellus se va învoi să-i dea lui cămaşa aceasta. Pentru el ar fi o mulţumire deosebită să poată avea ceva care să-i aducă aminte de tânărul acesta curajos. Ar păstra-o ca pe un lucru de mare preţ. Ca să cunoşti pe un astfel de om şi să poţi afla felul lui de gândire ar fi un privilegiu fără seamăn. Acum, după ce nu va mai exista nici o posibilitate să devii prietenul lui, ar însemna o mare mângâiere să poţi păstra cămaşa pe care a purtat-o.

Ochii i se umplură de lacrimi şi, întorcându-se în loc, începu să coboare coasta dealului. Se făcuse atât de întuneric, încât poteca ce şerpuia la vale nu se mai vedea. Se opri şi se uită înapoi, dar vârful dealului şi crucile fuseseră învăluite de pânza întunericului.

Când ajunse în oraş, străzile erau copleşite de întuneric, deşi abia trecuse de amiază. La ferestrele caselor clipeau luminile opaiţelor. Trecătorii mergeau încet în lungul străzilor, cu făclii în mâini. Glasuri înspăimântate se auzeau chemându-se prin întuneric. Demetrius nu înţelegea ce spun, dar după tremurul acestor glasuri îşi dădea seama că oamenii sunt înspăimântaţi de întunecimea aceasta neobişnuită. Se mira şi el de acest fenomen, dar nu simţea nici deznădejde, nici spaimă. Senzaţia de singurătate în mijlocul unei lumi potrivnice care-l chinuise la plecarea din oraş îl părăsise. Acum nu se mai simţea singur. Strânse cămaşa cu putere la subsuoară, ca şi când aceasta ar fi reprezentat o alinare a tuturor durerilor omeneşti.

Când ajunse la barăci şi intră, văzu că Melas este pe coridor, în faţa uşii deschise a camerei lui Paulus. Demetrius nu se simţea dispus să stea cu el de vorbă şi trecu înainte spre apartamentul stăpânului său, dar Melas se luă după el, în mână cu o făclie aprinsă şi nerăbdător să afle ce spune.

— Va să zică ai fost să vezi nu-i aşa? întrebă taciturnul încruntat, la spune, cum ţi-a plăcut ce ai văzut? Intrară împreună în cameră şi Melas plecă facla, de la flacăra căreia aprinse cele trei opaiţe mari de piatră. Văzând că nu primeşte nici un răspuns la întrebarea pe care i-o pune, îl întrebă din nou: Ce crezi c-ar putea fi întunericul acesta, o eclipsă de Soare?

— De unde vrei să ştiu eu? Până acum n-am auzit vorbindu-se despre o eclipsă care să dureze vreme atât de îndelungată.

— Te pomeneşti că este sfârşitul lumii, declară Melas şi încercă să râdă sinistru.

— Eu n-am pricină să mă tem de nimic, declară Demetrius.

— Crezi că acest Isus ar putea să aibă vreun amestec în fenomenul acesta? întrebă el înspăimântat.

— Nu-mi vine să cred, răspunse Demetrius. Melas se apropie de el şi-l apucă de braţ:

— Te-ai mai gândit la Damasc? întrebă el cu glasul în şoaptă. Demetrius clătină cu nepăsare din cap.

— Dar tu?

— Eu voi pleca în noaptea asta, declară Melas. În ajunul plecării, procuratorul are întotdeauna obiceiul să ofere ofiţerilor un banchet. După ce banchetul se va termina şi voi aduce pe centurion ca să-l întind pe pat - va dormi ca legănat - eu voi pleca. Cred c-ar fi mai bine să mă însoţeşti. Altfel va trebui să aştepţi vreme foarte lungă până când ţi se va oferi un astfel de prilej.

— Eu nu voi pleca! declară Demetrius categoric.

— Nu cumva ai de gând să mă vinzi?

— Fii sigur că nu!

— De cumva îţi vei schimba gândul şi vei vrea să pleci, fă-mi un semn în timpul banchetului, zise Melas şi apucă spre uşă.

Închipuindu-şi c-a plecat, Demetrius desfăşură cămaşa pe care o ţinea subsuoară.

— Ce ai acolo? întrebă Melas care se oprise în prag.

— Cămaşa pe care a purtat-o galileeanul! răspunse Demetrius tară să se întoarcă spre el.

Melas intră din nou în cameră şi examina cu atenţie cămaşa pătată de sânge.

— Cum se face că este la tine? întrebă el cu sfială.

— Este a legatului. Ofiţerii au tras hainele lui la sorţi. Şi a câştigat-o comandantul.

— Nu-mi vine să cred că el ar avea nevoie de ea, zise Melas. Eu în nici un caz n-aş păstra-o. Ar putea să-i aducă nenoroc.

— De ce nenoroci Cămaşa aceasta a aparţinut unui bărbat curajos!

Marcellus se întoarse în tabără cu gândurile răscolite, ameţit de băutură şi sleit de puteri, îşi descinse cingătoarea paloşului şi, după ce-l întinse lui Demetrius, se lăsă pe un scaun.

— Dă-mi o gură de vin, porunci el cu glasul sugrumat. Demetrius se supuse, apoi, lăsându-se într-un genunchi, desfăcu sandalele prăfuite ale stăpânului său în timpul cât acesta duse cupa la gură.

— După ce vei face o baie rece, stăpâne, te vei simţi mai bine, zise Demetrius ca să-l îmbuneze.

Marcellus făcu un efort şi, deschizând pleoapele grele, se uită mirat la sclavul său.

— Ai fost acolo? întrebă el cu greutate. Da, sigur; abia acum îmi aduc aminte. Ai venit şi tu; ca să aduci un urcior cu apă.

— Şi am adus cu mine cămaşa lui, completă Demetrius. Tribunul îşi trecu mâna peste frunte, ca şi cum ar fi încercat să alunge gândurile ce-l preocupau, şi ridică din umeri.

— Te duci la banchet stăpâne?

— Voi fi obligat! îngână Marcellus. Nu se poate ca ceilalţi ofiţeri să ne ia în bătaie de joc. Noi cei din Minoa nu suntem oameni care să se sperie de aşa ceva. Dacă n-aş merge la banchet, toţi ofiţerii... ofiţerii ar spune că legatul din Minoa s-a îmbolnăvit de vedera sângelui.

— Aveţi dreptate! încuviinţă Demetrius. O baie rece şi un masaj vă vor pune din nou pe picioare. V-am scos cealaltă uniformă.

— Bine ai facut! încuviinţă Marcellus. Co... matul din Minoa n-a fost niciodată atât de murdar ca astăzi. Ce este asta? întrebă el şi atinse cu unghia o pată umedă ce se vedea pe toga lui albă. Sânge! Marele Imperiu roman a săvârşit astăzi o faptă măreaţă! A câştigat o victorie sângeroasă! murmură el.

Monologul său deveni incoerent şi începu să se stingă, apoi capul i se plecă înainte tot mai mult, până când bărbia i se propti în piept şi adormi. Demetrius îi desprinse toga de pe umeri şi, muind un prosop în apă rece, îl aşeză pe obrazul buhăit şi pe gâtul stăpânului său.

— Ridicaţi-vă în picioare, stăpâne! zise Demetrius, întinzând mâinile spre el. Vă mai aşteaptă o singură bătălie şi pe urmă veţi putea dormi.

Marcellus se ridică cu greutate şi, sprijinindu-se cu amândouă mâinile pe umerii sclavului său, acesta începu să-l dezbrace de hainele murdare.

— Sunt murdar, murmură el cu glasul stins. Sunt murdar... şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Sunt murdar... şi umilit, înţelegi, Demetrius? Sunt murdar şi umilit!

— N-aţi făcut altceva decât aţi executat ordinele pe care le-aţi primit, stăpâne, încercă Demetrius să-l îmbărbăteze.

— Ai fost de faţă? întrebă Marcellus şi încercă să-l privească în luminile ochilor.

— Da, stăpâne. A fost o întâmplare foarte tristă.

— Ce părere ai despre el?

— A fost un bărbat foarte curajos. Păcat că această însărcinare ţi s-a dat tocmai dumitale.

— A doua oară n-aş mai primi-o, indiferent de la cine ar veni! declară Marcellus categoric. Ai fost de faţă când l-a invocat pe Dumnezeul său şi l-a rugat să ne ierte?

— Nu; dar, chiar dacă aş fi fost, eu n-aş fi înţeles limba lui.

— N-am înţeles nici eu, dar mi-au explicat alţii. După ce a pronunţat vorbele acestea, s-a uitat drept la mine. Cred că va trebui să treacă foarte multă vreme ca să pot uita privirea aceasta a lui.

Demetrius îi petrecu un braţ împrejurul mijlocului, ca să se poată ţine în picioare. I se întâmpla pentru prima dată să vadă pe stăpânul său cu ochii plini de lacrimi.

Impunătoarea sală de banchete a palatului era împodobită pentru această ocazie cu emblemele şi steagurile romane şi în lungul pereţilor se vedeau urne pline de flori. Opaiţe uriaşe de piatră, aşezate pe coloanele de marmură, luminau încăperea vastă. O orchestră postată într-un alcov cânta marşuri militare. La masa principală, aşezată pe o estradă, era procuratorul, cu Marcellus şi Iulian pe stânga şi dreapta lui, iar lângă ei erau comandanţii forturilor din Cezareea şi Joppa. Toţi cei prezenţi cunoşteau motivul pentru care lui Marcellus şi Iulian li s-au oferit locuri de onoare. Minoa executase o sarcină neplăcută, iar Capernaum avea motive să fie nemulţumit. Pilat părea întunecat, absent şi cu gândurile rătăcite.

Sclavii palatului fuseseră însărcinaţi cu servirea bucatelor complicate. Ordonanţele ofiţerilor erau înşirate în lungul pereţilor, aşteptând gata să ajute pe stăpânii lor când vor avea nevoie, deoarece, în conformitate cu un obicei recunoscut de multă vreme, invitaţii procuratorului veneau la acest banchet pentru a se îmbăta, aşa că nici unu! dintre ei nu era în stare să meargă prea departe după ce se ridica de pe scaun.

Dintre toţi cei prezenţi, ofiţerii din Minoa erau cei mai gălăgioşi şi mai îndrăzneţi, dar li se trecea cu vederea, deoarece ştiau că ofiţerii aceştia au avut o zi grea. Paulus sosise printre cei din urmă. Cu toate îngrijirile date de Melas, arăta buhăit la obraz şi se uita încruntat. Veselia celor dimprejurul său îl enerva. O vreme se uită la ei întunecat şi nemulţumit, iar din când în când se trezea din această letargie şi începea să sughiţe. Puţin după aceea, subalternii săi începură să se ocupe de el şi-i turnară un vin neobişnuit de tare, menit să-i pună din nou în mişcare activitatea spirituală, încercă să fie şi el vesel; să cânte şi să chiuie, dar nimeni nu era în stare să înţeleagă ce spune. Puţin după aceea dădu peste cap uriaşa cupă de vin ce o avea în faţa lui şi începu să râdă cu hohote. Centurionul se îmbătase.

Lui Demetrius îi făcea plăcere să constate că stăpânul său îşi păstrează demnitatea. Nu prea vorbea, dar asta se datora şi faptului că nici procuratorul nu era dispus să vorbească. Bătrânul Iulian, care era complet treaz, mânca lacom şi străduindu-se să susţină o conversaţie cu Pilat. Pe măsură ce trecea timpul, ofiţerii de la celelalte mese deveneau tot mai gălăgioşi şi mai dezordonaţi. Râdeau nestăpâniţi, debitau glume grosolane şi din când în când se răsteau unii la alţii.

Uriaşele tăvi de argint, pe care erau îngrămădite fripturi şi fructe exotice, veneau şi plecau fără încetare; carafe de argint, admirabil sculptate, vârsau mereu vinul în cupele uriaşe. Din când în când câte un centurion, care sta întins pe canapeaua din faţa mesei, se căznea să se ridice din nou şi sclavul său se repezea numaidecât spre el ca să-l ajute şi să iasă cu el din sală. După o bucată de timp apăreau iarăşi. Ofiţerul părea că se simte mai bine şi se aşeza din nou la masă, ca să înceapă de acolo de unde s-a oprit. Mulţi dintre invitaţi dormeau, spre nemulţumirea sclavilor lor, care se simţeau umiliţi de purtarea stăpânilor lor. Câtă vreme stăpânul era în stare să mai iasă din sală ca să-şi uşureze pântecele, n-aveau nici un motiv să se simtă umiliţi; dar, dacă se întâmpla să adoarmă, ceilalţi sclavi îşi făceau semne şi începeau să zâmbească batjocoritori.

Demetrius sta în poziţie de drepţi, lângă peretele din imediata apropiere a stăpânului său. Constată mulţumit că stăpânul său nu mănâncă cu lăcomie din bucatele servite, ceea ce dovedea că i-a mai rămas Încă simţul bunei-cuviinţe. Totuşi ar fi preferat ca stăpânul său să pară ceva mai vesel de faţă cu ceilalţi convivi. Ar fi dezastruos dacă cineva şi-ar închipui acum că el stă îngândurat datorită celor petrecute în timpul după-amiezii.

Puţin după aceea procuratorul se mişcă pe scaun şi, plecându-se spre Marcellus, se uită la el întrebător. Demetrius făcu un pas înainte ca să-l audă ce spune.

— Legate, zise Pilat, constat că nu-ţi face plăcere mâncarea. Probabil ai prefera să ţi se servească altceva?

— Vă mulţumesc, nu mi-e foame, răspunse Marcellus.

— Probabil că însărcinarea ce ai avut-o astăzi după-amiază ţi-a tăiat pofta de mâncare? întrebă procuratorul cu indiferenţă.

Marcellus se întunecă la obraz.

— Cred că acesta ar fi un motiv destul de întemeiat pentru a-ţi trece pofta de mâncare.

— Recunosc c-a fost o însărcinare neplăcută, admise Pilat. Nici mie nu mi-a facut plăcere să fiu obligat să dau un astfel de ordin.

— Obligat? Marcellus se întoarse spre el şi-l privi cu îndrăzneală. Omul acesta nu s-a făcut vinovat de nici o crimă, însuşi procuratorul a admis acest adevăr.

Auzind vorbele lui, Pilat încruntă nemulţumit din sprâncene.

— Nu cumva legatul din Minoa are intenţia să discute echitatea sentinţei pronunţate de justiţia imperiului?

— Justiţia imperiului! repetă Marcellus cu dispreţ. Aceasta nu este justiţie! Nimeni nu ştie mai bine decât procuratorul că acest galileean a fost osândit pe nedrept.

— Legate, mi se pare că nu-ţi dai seama de ceea ce vorbeşti, ripostă Pilat cu glasul sever.

— Nu sunt eu cel care a adus vorba despre această chestiune, declară Marcellus, dar de cumva sinceritatea mea vă supără am putea vorbi despre altceva.

Obrazul lui Pilat păru că se mai luminează puţin.

— Ai tot dreptul, legate Marcellus Gallio, să-ţi exprimi părerile, admise procuratorul, cu toate că ştii foarte bine că nu e obiceiul ca cineva să-şi critice superiorul cu atâta îndrăzneală cum ai procedat dumneata.

— Ştiu, răspunse Marcellus respectuos. Este neobişnuit ca cineva să-şi critice superiorul. Dar şi întâmplarea aceasta este neobişnuită. Făcu o pauză şi privi pe Pilat în lumina ochilor: Judecata a fost neobişnuită, sentinţa a fost neobişnuită - şi osânditul a fost şi el un bărbat neobişnuit!

— De fapt a fost un bărbat straniu. Ce părere ţi-ai format despre el? întrebă Pilat şi se plecă spre Marcellus.

Tribunul clătină din cap.

— Nu ştiu ce să zic, răspunse el după oarecare întârziere.

— A fost un fanatic! declară Pilat.

— Fără îndoială! Tot fanatic a fost şi Socrate. Tot aşa Platon. Pilat ridică din umeri.

— Doar nu ai intenţia să afirmi că galileeanul acesta s-ar putea compara cu Socrate şi Platon!

Conversaţia lor se întrerupse înainte ca Marcellus să-i poată da un răspuns. Paulus se ridicase în picioare şi-l striga, spunându-i ceva ce nu putea înţelege. Pilat încruntă din sprâncene, ca şi când întreruperea aceasta nu i-ar fi făcut plăcere, chiar la un banchet ca acesta, unde participanţii pierduseră orice respect faţă de reşedinţa sa. Marcellus tăcu centurionului semn cu mâna ca să-i dea să înţeleagă că nu este dispus să stea cu el de vorbă. Dar Paulus nu se lasă mai prejos şi, ridicându-se în picioare, se apropie de masa de pe estradă, apoi, plecându-se peste ea, îi spuse ceva ce Demetrius nu putu auzi. Marcellus păru că încearcă să-l liniştească, dar centurionul părea încăpăţânat şi deveni agresiv. Cu vădită nemulţumire comandantul se întoarse spre Demetrius şi-i făcu semn.

— Centurionul Paulus vrea să vadă cămaşa, murmură el. Adu-o aici!

Demetrius ezită atât de mult, încât Pilat se uită mirat la el.

— Pleacă imediat şi adu-o! îi porunci Marcellus cu glasul răstit. Părându-i rău că a pus pe stăpânul său într-o situaţie atât de penibilă în faţa procuratorului, Demetrius se strădui să-şi repare greşeala şi plecă în fugă. Alergând în lungul coridorului spre apartamentul legatului, îşi auzi bătăile inimii care zvâcnea speriată. Nu exista nimic ce ar fi putut justifica toanele acestea ale lui Paulus, dar, fiind atât de beat, te-ai fi putut aştepta la orice din partea lui.

Scoase cămaşa pătată de sânge şi sfâşiată şi, luând-o pe braţ, se întoarse în sală. Se simţea ca unul care-şi trădează pe cel mai bun prieten, când admite ca un om beat să-şi bată joc de el, deoarece acest Isus merita cel puţin atâta consideraţie, încât să nu fie luat în bătaie de joc, nici chiar mort fiind, de către o adunătură de beţivi. O clipă se opri în loc şi se întrebă dacă e cazul să se supună sau să urmeze sfatul pe care i-l dase Melas... şi să evadeze.

Marcellus se uită la cămaşă, dar nu întinse mâna după ea.

— Dă-o centurionului Paulus, zise el.

Paulus, care se întorsese la locul său, se ridică legănându-se pe picioare, apoi, întinzând mâna după cămaşă, o ridică de umeri în faţa ochilor şi se apropie cu ea de masa procuratorului. În largul sălii se făcu imediat linişte când se opri cu ea în faţa lui Pilat.

— Iată trofeul! strigă el.

Pilat zâmbi îngăduitor şi se întoarse spre Marcellus, ca şi când ar fi vrut să-i spună că în calitate de legat al fortului Minoa ar fi datoria lui să spună subalternului său cum să se poarte.

— Trofeul! răcni Paulus a doua oară. Minoa prezintă reprezentantului Romei trofeul pe care i l-a adus. Şi, făcând un gest larg în care cuprinse drapelele ce se legănau pe pereţi deasupra mesei procuratorului, îi întinse cămaşa.

Pilat clătină din cap nemulţumit şi-i făcu semn cu mâna că nu-l interesează această farsă de beţivi. Dar Paulus păru că nu se intimidează de acest refuz şi, întorcându-se spre Marcellus, strigă:

— Pe reprezentantul Romei nu-l interesează acest trofeu, îngăimă el. Foarte bine! îl va păstra Minoa. Legatul Marcellus Gallio îl va duce la Minoa. Haide, legate, îmbracă această cămaşă!

— Te rog, Paulus, cred că atât ajunge! stărui Marcellus. Cineva dintre ofiţerii de la masă începu să strige:

— Îmbrac-o! şi imediat după aceea toată sala răsună de urletele celor care se îmbătaseră: îmbrac-o! îmbrac-o! şi băteau cu cupele goale în tăblia meselor, de nu se mai auzea nimic altceva decât un vuiet de larmă sălbatică.

Marcellus înţelese că pentru a putea determina pe beţivii aceştia să se liniştească va trebui să le facă pe voie, aşa că se ridică în picioare şi întinse mâinile după cămaşă. Demetrius îşi îndreptă trupul şi rămase nemişcat, cu braţele împreunate peste cămaşa pe care o ţinea strânsă la piept. Marcellus aşteptă o vreme destul de îndelungată şi respira şuierător. Apoi ridicând mîna, lovi pe Demetrius cu palma peste obraz. Se întâmpla pentru prima dată ca el să-l pedepsească în felul acesta.

Demetrius plecă încet fruntea şi întinse lui Marcellus cămaşa, apoi rămase cu umerii bleojdiţi, până când stăpânul său şi-o trecu peste cap fără să-şi dezbrace toga. Sala se cutremură de hohote şi ofiţerii începură să aplaude. Obrazul tribunului era tras şi se uita cu ochii rătăciţi la cei dimprejurul său. Apoi se făcu din nou linişte. Ca şi când s-ar fi mişcat prin vis, mâinile lui se frământau stângace ca să potrivească vestmântul la gât şi trupul începuse să-i tremure.

— Să vă ajut, stăpâne? întrebă Demetrius speriat.

Marcellus dădu din cap şi, după ce Demetrius îi ajută să şi-o scoată, se lăsă pe scaun şi i se păru că genunchii i s-au îndoit sub greutatea trupului.

— Ieşi cu ea în curte şi dă-i foc! zise el cu glasul sugrumat. Demetrius salută şi ieşi repede din sală. Melas se oprise în apropierea uşii. Când văzu că Demetrius se apropie, îi aţinu calea.

— Ne vom întâlni la miezul nopţii lângă Poarta Mieilor, suflă el.

— Voi fi acolo, răspunse Demetrius şi se depărta.

— Pari grozav de emoţionat, zise procuratorul în bătaie de joc. Probabil eşti superstiţios.

Marcellus nu zise nimic şi părea că nici n-a auzit vorbele ironice ale lui Pilat, întinse mâna care-i tremura şi, ridicând cupa la gură, sorbi adânc. Ceilalţi ofiţeri, după ce spectacolul neaşteptat se termină, începură să vocifereze din nou şi să râdă.

— Bănuiesc că pentru ziua de astăzi ai trecut prin destule emoţii, adăugă procuratorul pe un ton mult mai îngăduitor. Dacă vrei să te retragi, îţi voi da voie.

— Mulţumesc! răspunse Marcellus cu glasul stins. Dădu să se ridice, dar simţi că picioarele nu-l pot purta şi se lăsă din nou pe scaun. Cei din sală se ocupaseră până acum prea de aproape de el, aşa că n-ar fi vrut să atragă din nou atenţia asupra sa. Slăbiciunea aceasta trecătoare pe care o simţea se va termina în curând, încercă să înţeleagă inerţia aceasta care-l copleşise pe neaşteptate. Astăzi băuse mai mult decât ar fi trebuit şi rfervii lui fuseseră supuşi la o grea încercare. Dar chiar în această situaţie se putea gândi destul de limpede că slăbiciunea şi învălmăşeala gândurilor sale nu se datoresc nici băuturii şi nici întâmplării tragice din timpul după-amiezii. Senzaţia aceasta de inerţie îl copleşise în momentul când îşi băgase braţele în mânecile cămăşii. Pilat îi spusese că este superstiţios, dar, nimic nu putea să fie mai departe de adevăr: el nu era superstiţios. Nimeni nu s-ar fi putut interesa mai puţin decât el de oameni şi puteri supranaturale. Aceasta fiind realitatea, nici nu se gândise să atribuie acestei cămăşi anumite puteri magice.

Simţi pe Pilat că se uită la el cu o curiozitate plină de dispreţ. Situaţia lui începea de acuma să devină penibilă. Mai curând sau mai târziu tot va fi obligat să se ridice în picioare. Se întrebă: oare dacă va mai încerca o dată va reuşi să se ridice?

În momentul acesta apăru un legionar din garda palatului şi se îndreptă spre masa de onoare. Se opri în faţa procuratorului şi, după | ce-l salută, îi spuse că a sosit corabia Vestris şi căpitanul acesteia ar vrea să predea o scrisoare legatului Marcellus Lucan Gallio.

— Adu-o încoace! porunci Pilat.

— Căpitanul Fulvius, stăpâne, ar vrea s-o predea el însuşi, răspunse legionarul.

— Ce vorbe sunt acestea! Spune-i să-ţi predea scrisoarea. Poartă de grijă să i se dea de cină şi vin de ajuns. Mâine dimineaţă voi sta cu el de vorbă.

— Scrisoarea, stăpâne, adăugă legionarul emoţionat, este de la | împăratul Tiberiu.

Marcellus, care până în momentul acesta ascultase conversaţia lor, fără prea mare interes, ridică privirea şi, plecându-se peste masă, se uită la procurator să vadă ce va răspunde.

— În cazul acesta spune-i să intre! încuviinţă Pilat.

Cele câteva minute de aşteptare părură foarte lungi. Ce fel de scrisoare o fi trimis bătrânul Tiberiu, care este nebun? Imediat după | aceea legionarul apăru din nou în sală, urmat de marinarul cu obrazul biciuit de vânturi şi bărbos. Pilat îl salută cu indiferenţă şi-i făcu semn să predea lui Marcellus sulul de pergament. Căpitanul aşteptă şi procuratorul urmări pe Marcellus cu coada ochiului până când desfăcu sigiliile. Tribunul, cu mâna tremurândă, scoase pumnalul şi desprinse peceţile groase de ceară, apoi desfăşură încet documentul şi-l parcurse cu ochii. După ce-l înfăşură din nou, ridică privirea spre căpitan şi-l întrebă cu indiferenţă.

— Când vei ridica ancora?

În tonul cu care-i puse această întrebare, nu se simţi nimic din ce ai fi putut deduce dacă ştirile primite de la Tiberiu sunt bune sau rele. Indiferent de conţinutul mesajului primit, acesta nu reuşise să-l trezească din apatia ce pusese stăpânire pe el.

— Mâine seară, imediat ce vom ajunge din nou la Joppa.

— Foarte bine, încuviinţă Marcellus cu indiferenţă. Voi fi şi eu gata de plecare.

— Vom pleca un ceas înainte de revărsatul zorilor, adăugă căpitanul. Am făcut toate pregătirile în vederea drumului pe care va trebui să-l faceţi pentru a putea ajunge în port. Vasul se va opri la Gaza, pentru a ridica bagajele pe care doriţi să le luaţi la Roma.

— Cum se face că ai venit la Ierusalim pentru a preda legatului Marcellus Lucas Gallio acest mesaj? întrebă Pilat cu indiferenţă.

— Am fost la fortul din Minoa şi acolo mi-au răspuns că este aici. Căpitanul murmură câteva cuvinte de despărţire şi părăsi sala, împreună cu legionarul care-l introdusese. Fiind incapabil să-şi mai stăpânească nerăbdarea, Pilat se întoarse nerăbdător spre Marcellus.

— Dacă mesajul primit conţine un motiv pentru a te felicita, dă-mi voie să fiu cel dintâi, declară el.

— Vă mulţumesc! răspunse Marcellus evaziv. Dacă sunteţi de acord, eu voi pleca.

— Sigur că da, se învoi Pilat, puţin nemulţumit. Probabil ai nevoie de ajutorul cuiva, adăugă el, când văzu cu câtă greutate se ridică de pe scaun. Vrei să trimit după sclavul dumitale?

Sprijinindu-se cu mâinile pe masă, Marcellus reuşi să se ridice în picioare, în primul moment se întrebă: oare picioarele lui vor reuşi să-l poarte până când va ieşi din sală? încleşta pumnii şi-şi concentra toată puterea de voinţă pentru a se putea mişca. Cu paşi mărunţi, exact ca un infirm, se îndreptă spre uşă atât de nerăbdător, încât uită să mai salute pe Pilat. Se simţi profund uşurat după ce reuşi să treacă pragul şi putu să se proptească cu o mână în peretele coridorului larg. După o bucată de drum, la capătul acelui coridor dădu peste o uşă cu arcadă care ieşea într-o curte spaţioasă. Simţindu-se incapabil de a-şi mai continua drumul, coborî pe pipăite treptele scării, întocmai ca un om bătrân. Când ajunse la cea din urmă, se aşeză cu greutate pe ea, în mijlocul întunericului care învăluise terenul de exerciţii pustiu, şi se întrebă dacă va mai reuşi vreodată să-şi recâştige foiţele.

Vreme de un ceas după aceea încercă în mai multe rânduri să se ridice în picioare, dar fără să reuşească. I se păru straniu că acum nu se simte înspăimântat de starea în care se găseşte. Inerţia care-i copleşise trupul se manifestase şi spiritualiceşte.

Faptul că exilul acesta care ameninţase să-i distrugă viaţa s-a terminat în mod definitiv nu-i pricinuia nici o mulţumire. Murmura fără încetare: „Marcellus, trezeşte-te! Eşti liber! Vei pleca acasă! Te vei întoarce la familia ta! Te vei întoarce la Diana! Corabia te aşteaptă! Mâine va ridica ancora! Ce s-a întâmplat cu tine, Marcellus?"

Într-un rând atenţia îi fu atrasă de umbra unui bărbat care se apropia, ducând o legătură pe umăr. Umbra aceea se furişa în lungul pereţilor, umblând cu paşi nesimţiţi ca de pisică. Era sclavul lui Paulus. După mişcările făcute de el, se vedea că are intenţia să evadeze. Când trecu pe lângă el, sclavul tresări văzându-l aşezat pe trepte, apoi o rupse la fugă, întocmai ca o sălbăticiune speriată. Lui Marcellus scena aceasta i se păru plină de haz, dar nu zâmbi. Prin urmare Melas va evada. Ce importanţă are! întâmplarea aceasta nu putea să aibă cu nimic mai multă importanţă decât licărirea luminilor de licurici în mijlocul unui hăţiş.

După ce mai trecu o vreme care i se păru foarte lungă, în lungul pavajului de marmură al coridorului se auzi hârşâitul stins al sandalelor celor care ieşeau şi zvon de glasuri. Banchetul se terminase, în primul moment se gândi că ar fi mai bine să le dea de ştire de prezenţa lui pe scară, dar când trecură pe lângă el n-avu puterea necesară pentru a lua o hotărâre. Curând după aceea zvonul de paşi se stinse în lungul coridorului şi întunericul deveni mai greu. Totuşi nu fu în stare să-şi dea seama de singurătatea dimprejurul său. Gândurile lui păreau încremenite. Cu mare greutate se târî până la coloana din dreapta a arcadei şi, sprijinindu-se de ea, adormi adânc.

Vreme de un ceas Demetrius se învârtise de colo până colo prin apartamentul stăpânului său, împachetându-i hainele şi restul echipamentului în vederea drumului ce trebuia să-l facă a doua zi înapoi spre Minoa. Nu simţea nici un fel de remuşcare din pricina gândului că va evada, dar cu toate acestea nu se putea dezbăra cu uşurinţă de obiceiul de a îngriji de stăpânul său. Astă-seară îşi va face datoria pentru ultima dată, ca după aceea să plece în drumul ce-l va duce spre libertate. S-ar putea să fie prins sau va trebui să întâmpine multe greutăţi în drumul său, dar în orice caz de aici înainte va fi liber. Probabil, după ce Marcellus se va trezi, îi va părea rău de incidentul din sala banchetului şi s-ar putea ca el însuşi să recunoască fără greutate că sclavul său a avut motive temeinice să evadeze.

Încă nu era liber, dar cu toate acestea simţea plăcerea apropiatei libertăţi. După ce legă bagajele în curele, părăsi camera stăpânului său şi se îndreptă spre capătul barăcilor, unde era cantonată centuria din Minoa, şi, intrând în compartimentul său, îşi adună puţinele lucruri pe care le avea şi le băgă într-o desagă. După ce împacheta tot, înfăşură cămaşa galileeanului şi o băgă peste celelalte lucruri.

Procedeul acesta i se păru şi lui neobişnuit, dar moliciunea acestei cămăşi al cărei material fusese tors şi ţesut la ţară avea ceva care-l atrăgea. Când o atingea cu mâna, i se părea că simte un fel de linişte în toată fiinţa, ca şi când contactul cu ea i-ar fi dat o nouă încredere în sine. Îşi aduse aminte de o legendă pe care o auzise în vremea copilăriei lui despre un inel care purta stema unui prinţ. Prinţul îl dăruise unui biet legionar care-l ferise din calea unei săgeţi şi astfel îl scăpase de moarte. La mulţi ani după aceea, găsindu-se în mare strâmtoare, soldatul acesta a întrebuinţat inelul pentru a cere prinţului o audienţă. Nu-şi mai aducea aminte de amănuntele restului întâmplării, dar i se părea că această cămaşă are aceleaşi calităţi ca şi inelul prinţului, îţi inspira încredere şi siguranţă.

Până la Poarta Mieilor avea drum lung de făcut, dar, îndemnat de cele aflate de la Melas în timpul plimbărilor lui, mai fusese o dată pe acolo. Poarta aceasta nu prea era întrebuinţată decât de oamenii care veneau la oraş din satele regiunii de miazănoapte. Dacă cineva se îndrepta spre Damasc şi ţinea să rftj fie oprit de nimeni în drum, Poarta Mieilor îi oferea cea mai bună siguranţă. Fusese curios s-o vadă şi el. Nu se gândea să evadeze, dar ar fi vrut să vadă şi el cel puţin o dată poarta aceasta care se deschidea spre ţara făgăduinţei. Melas îi spusese că e destul de uşor.

Poarta nu era păzită şi regiunea din apropiere părea pustie. Melas nu sosise încă, dar întârzierea lui nu-l făcu să se neliniştească. Probabil el însuşi sosise prea devreme. Se întinse în iarba ;de pe marginea drumului, alături de un turn clădit din piatră de calcar şi aşteptă.

Într-un târziu auzi pârâitul ritmic al curelelor de sandale şi ieşi în drum.

— Nu te-a văzut nimeni când ai plecat? întrebă Melas gâfâind după ce lăsă de pe umăr legătura grea şi se aşeză să se odihnească.

— Nu! în tabără totul era liniştit. Dar pe tine?

— Când am plecat, m-am pomenit cu legatul în drumul meu, răspunse Melas şi începu să râdă. M-a băgat în sperieţi! Mă strecuram încet în lungul pereţilor de la barăci şi când am trecut prin curte am dat peste ei.

— Ce făcea acolo? întrebă Demetrius nerăbdător.

— Sta singur... pe treapta scării... din faţa unei intrări.

— Te-a recunoscut?

— Da... sunt sigur că m-a recunoscut, dar n-a zis nimic. Haide, să plecăm! La ce să ne mai pierdem vremea aici în faţa porţii? Va trebui să ajungem cât mai departe înainte de răsăritul soarelui, zise Melas şi trecu pe sub bolta porţii dărăpănate.

— Nu ţi s-a părut că legatul este beat? întrebă Demetrius.

— Nu... În orice caz nu părea să fie beat din cale-afară, răspunse Melas cu sfială. El a părăsit sala banchetului înaintea celorlalţi; părea ameţit şi arăta ca şi când n-ar fi fost în toate minţile. Eu a trebuit să întârzii, ca să aştept pe beţivanul de stăpânul meu şi să-l întind pe pat, dar au întârziat atât de mult, încât m-am hotărât să plec înainte de întoarcerea lui. Probabil nici nu va băga de seamă că eu lipsesc, în viaţa mea n-am văzut încă niciodată pe centurion atât de beat ca astă-seară.

Îşi continuară drumul prin întuneric, străduindu-se să nu se abată. Melas se împiedică de colţul unei pietre şi trase o înjurătură.

— Spui că ţi s-a părut că nu este în toate minţile.

— Da... era ameţit şi se legăna pe picioare, ca şi când cineva l-ar fi pocnit în moalele capului. Când l-am văzut pe treptele intrării unde se oprise, mi s-a părut că se uită la mine cu ochii rătăciţi. Probabil el nu-şi dădea seama unde s-a oprit.

Demetrius domoli pasul, ca şi când ar fi vrut să se oprească.

— Melas, începu el cu glasul sugrumat, îmi pare foarte rău... dar eu sunt obligat să mă întorc la el.

— Ce, eşti... Grecul se strădui să găsească un epitet cât mai greu cu care să-l apostrofeze. Mi-am dat seama mai demult că trebuie să fii o nătăfleaţă. Ţi-e frică să pleci din serviciul unui individ care n-a ezitat să te pălmuiască în faţa unui grup de ofiţeri, pentru a le dovedi cât este de brav. Bine faci; întoarce-te la el şi rămâi sclavul lui pentru totdeauna! Cred că nu va fi tocmai plăcut, mai ales acum după ce omul acesta şi-a pierdut mintea.

Demetrius îi întorsese spatele şi se depărtase.

— Noroc la drum, Melas, strigă el fără nici o supărare.

— Ar fi mult mai.bine dacă ai încerca să scapi de cămaşa aceea, răspunse Melas cu glasul cutremurat de revoltă. Datorită acesteia, elegantul tău stăpân şi-a pierdut mintea! A înnebunit din prima clipă când a încercat s-o îmbrace. Lasă-l în pace şi vezi-ţi de treba ta. Omul acesta este urmărit de blestem. Galileeanul s-a răzbunat împotriva lui!

Demetrius nu-l mai ascultă, ci-şi continuă drumul prin întuneric. Melas se luă după el şi-l urmă până la poarta pe sub care trecuseră, străduindu-se să-l oprească.

— Este urmărit de blestem! ţipă el. Este blestemat!

CAPITOLUL VII

În insula Capri iarna era de scurtă durată, dar gerul era întotdeauna cumplit, după cum spunea împăratul Tiberiu, care nu putea suferi frigul. Cerul întunecat îl deprima, şi din cauza umezelii îşi simţea pârâind încheieturile îndurerate. Acesta este locul cel mai pustiu din tot Imperiul roman, îşi zicea el.

Din ziua când trecuse răspunderea administrării imperiului asupra prinţului Gaius, distracţia lui favorită era arhitectura. Construia mereu vile impunătoare care se profilau pe cerul boltit deasupra insulei, dar cu ce scop nici zeii înşişi nu ţi-ar fi putut spune.

Cât era ziua de lungă, primăvara, vara şi toamna, stătea la soare sau în umbra unui cort, dacă se întâmpla să fie prea cald, şi supraveghea pietrarii care lucrau mereu la câte o vilă nouă. Lucrătprii aceştia admirau şi ei clădirile făcute de împărat, deoarece Tiberiu era un arhitect foarte priceput, şi tocmai de aceea îi ascultau sfaturile. Nu admitea niciodată ca pasiunea lui pentru estetică să se manifeste în detrimentul bunului-simţ. Uriaşe cisterne pentru păstrarea apei pe vârful unui munte erau concepute cu priceperea unui instalator cu experienţă şi mascate cu arta caracteristică unui sculptor de geniu.

Deocamdată nouă dintre aceste vile superbe erau complet gata, înşirate pe o porţiune de teren mai ridicată şi despărţite unele de altele cu grădini spaţioase, şi toate dovedeau c-au ieşit din mintea şi punga irascibilului şi bătrânului cezar care ocupa vila lovis. Aceasta le domina pe toate celelalte, ceea ce de altfel confirmau şi farurile înalte ce se ridicau din mijlocul atriumului uriaş şi plyi de ecouri.

Tiberiu nu putea suferi iarna, din cauză că nu avea ocazia să se mai încălzească la soare şi să supravegheze felul în care visurile sale devin realitate. Ştia că nu mai are vreme lungă de trăit şi se revolta văzând că zilele i se strecoară printre degetele înţepenite, întocmai ca nisipul fin al unui ornic, care indică sfârşitul.

Când primele ploi reci aduse de vânturile golfului loveau în uşi şi zgâlţâiau tăbliile ferestrelor vilei sale cu cincizeci de camere, împăratul se retrăgea în singurătatea înveninată de nemulţumire a izolării la care era condamnat din pricina vârstei. Nu mai primea pe nimeni, Rudele n-aveau voie să treacă pragul somptuosului său apartament. Nu primea delegaţiile venite de la Roma şi orice tratative cu reprezentanţii statelor străine erau întrerupte.

Prinţul Gaius însă, pe care împăratul îl dispreţuia, se simţea mulţumit de vremea rea, deoarece atâta timp cât împăratul se găsea în hibernare el era liber să-şi exercite în imperiu puterile cu care fusese învestit şi uneori se întâmpla să şi abuzeze de ele. Tiberiu ştia foarte bine ce se întâmplă şi din pricina asta pufnea şi se frământa neputincios, deoarece -ajunsese la o limită de vârstă, dar nu mai dispunea de energia necesară pentru a-şi exprima multiplele motive de l nemulţumire. Vreme de un ceas cel mult, aceste motive clocoteau adânc în sufletul său, ca pe urmă să se liniştească.

În timpul iernii scurte, nimeni nu avea voie să se apropie de el pentru a-i vedea decrepitudinea decât servitorii care-l îngrijeau şi un grup de medici plictisiţi, care-i înfăşurau ciolanele bătrâne în cataplasme cu oţet aromat şi-i ascultau cu indiferenţă înjurăturile profane.

Dar primele raze ale soarelui primăverii îl determinau să devină numaidecât alt om. Când lumina limpede începea să tremure pe patul său şi-i tăia vederea ochilor inflamaţi, Tiberiu se ridica din pat, îşi desfăşura cataplasmele şi alunga medicii, poruncea să-i aducă tunica, toga, sandalele, boneta şi bastonul, chema cântăreţul din syrinx şi pe | grădinarul-şef şi ieşea încet în peristilul palatului, împărţea porunci repezi cu glasul răguşit şi imediat după aceea totul împrejurul său l părea c-a început să se trezească, împăratul Tiberiu nu fusese din fire înzestrat cu îndelungă răbdare şi nimeni nu se aştepta din partea lui ca la vârsta de optzeci şi doi de ani să se mai schimbe. Acum, după ce primăvara se anunţase în mod oficial cu ţipete şi îndrăzneţe gesticulări făcute cu bastonul, vila lovis începu să se mişte cu o grabă care ar fi înspăimântat chiar pe bătrânul zeu care-i împrumutase numele. Muzicanţii din Macedonia şi vracii din India, barzii din Arhipelagul Ionic şi astrologii din Rhodesia, împreună cu dansatoarele egiptene, se trezeau din somnolenţa lor hibernală; trebuiau să apară în faţa maiestăţii-sale nemulţumite, care-i întreba cum de-şi permit să trăiască - pe socoteala contribuabililor şi a imperiului secătuit de sărăcie - felul acesta respingător de viaţă trândavă.

Pentru a salva aparenţele, un slujitor era expediat în mare grabă până la vila Dionisos - alesese râzând înveselit numele acestui zeu pentru palatul ocupat de soţia sa - ca să se intereseze de sănătatea împărătesei, amănunt care pe el în realitate nu-l interesa aproape deloc. N-ar fi rămas câtuşi de puţin nemulţumit dacă ar fi aflat că bătrâna lulia nu se simte bine. De fapt într-un rând făcuse toate pregătirile necesare pentru asasinarea acestei bătrâne matroane, dar planul nu reuşise, deoarece împărăteasa, fiind informată de ceea ce se unelteşte împotriva ei, n-a fost de acord cu planul bătrânului ei soţ.

Primăvara sosise de astă dată mult mai devreme decât de obicei şi într-o singură zi toate boschetele înfloriră. Aerul trepîda de ciripitul păsărilor, grădinile erau pline de flori, florile erau pline de zumzetul albinelor şi Tiberiu se simţea extrem de mulţumit. Ar fi dorit ca cineva să împărtăşească această mulţumire a sa, cineva care să fie destul de tânăr pentru a se putea bucura de frumuseţea răspândită împrejurul lui; cine altul ar fi fost indicat pentru o astfel de alegere afară de Diana?

Prin urmare, în aceeaşi după-amiază un curier al palatului trecu apele golfului Neapole şi de aici încalecă şi plecă în mare grabă la Roma. Peste un ceas fu urmat de una dintre luxoasele carigi imperiale căptuşite cu perne, ca dovadă că drumul de la Roma la Capri era greu de făcut şi doamnele erau obligate să plece fără întârziere la drum, deoarece împăratului nu-i făcea plăcere să aştepte. Mesajul trimis Paulei Gallus era scurt şi stăruitor. Tiberiu se interesa dacă ar putea însoţi pe Diana până la Capri, şi în cazul când va fi de acord va trimite imediat după ele. Mai adăugase că o carigă imperială este pe drum, aşa că vor fi obligate să plece imediat ce carigă va sosi la destinaţie.

Odată cu înserarea zilei a treia de la plecarea din Roma, Paula şi Diana coborâră din barca imperială pe cheiul din Capri şi, urcându-se ostenite în luxoasele lectice care le aşteptau, fură duse în susul potecii prăpăstioase ce ducea la vila lovis. Bătrânul împărat le ieşi în cale cu vizibilă mulţumire şi avu fericita inspiraţie să le spună să facă baie şi să se retragă în apartamentele lor, unde vor putea să se odihnească netulburate până a doua zi la amiază. Paula Gallus primi această invitaţie aproape cu lacrimi de recunoştinţă şi se grăbi să profite de binefacerile ei.

Diana, a cărei rezistenţă fizică nu fusese atât de epuizată, mai întârzie lângă bătrânul împărat, spre marea mulţumire a acestuia; îşi petrecu mâna pe sub braţul lui şi admise s-o conducă în salonul său personal, unde după ce se întinse într-un fotoliu confortabil apropie un scaun şi i se aşeză la picioare, sprijinindu-şi mâinile pe genunchii lui slăbiţi, apoi se uită atât de înduioşată la obrazul brăzdat de creţuri al împăratului, încât bătrânul îşi drese glasul de câteva ori la rând şi-şi şterse nasul coroiat ca ciocul unei acvile.

Este un gest atât de frumos şi amabil din partea lui să-i trimită vorbă c-ar vrea s-o vadă. Şi cât de bine arată! Fără îndoială se simte foarte mulţumit că primăvara a venit din nou. Va putea să se aşeze în fiecare zi la soare, unde probabil va supraveghea clădirea unei noi vile. Ce va clădi anul acesta? Probabil o nouă reşedinţă? Diana ridică ochii plini de zâmbete spre el.

— Da, răspunse împăratul, voi clădi o nouă vilă. O vilă foarte frumoasă, adăugă el şi se uită îngândurat pe deasupra ei. Probabil cea mai frumoasă dintre toate. Aceasta va fi destinată pentru frumoasa şi admirabila Diana. Nu-i mai spuse că acest gând abia acum i-a trecut prin minte, ci o lăsă în credinţa că acum îi divulgă un plan pe care multă vreme îl păstrase secret.

Ochii Dianei străluceau de mulţumire şi, întinzându-se spre el, îi mângâie înduioşată mâna scorojită de bătrâneţe. Apoi cu glasul tremurat îi spuse că este cel mai scump bunic pe care a putut să-l aibă cineva în lumea aceasta.

— Va trebui să-mi ajuţi să fac planul vilei, fetiţa mea, zise bătrânul Tiberiu entuziasmat.

— Acesta este motivul pentru care ai trimis după mine? întrebă Diana.

Bătrânul îşi încreţi buzele într-un zâmbet şi încercă să-i confirme această amăgire, dând uşor din capul slăbit şi alb.

— Despre asta vom mai vorbi şi mâine, zis el.

— În cazul acesta eu voi pleca imediat la culcare, zise Diana şi se ridică în picioare. Bunicule, îmi dai voie ca mâine dimineaţă să prânzesc împreună cu tine?

Tiberiu râse mulţumit.

— Cred că pentru tine ar fi prea mult să-ţi cer un astfel de sacrificiu, protestă el. Tu trebuie să fii foarte obosită, şi eu am obiceiul să prânzesc în zorii zilei.

— Voi veni şi eu! îi făgădui Diana. Apoi întinse mâna şi-l mângâie pe creştet: Noapte bună, maiestate!

Se lăsă într-un genunchi şi-l salută ceremonios, apoi se retrase, rămânând cu faţa mereu întoarsă spre el, şi când ajunse la uşă îşi ţuguie buzele frumoase şi-i trimise un sărut de pe vârful degetelor.

Bătrânul împărat al Romei se simţi foarte mulţumit.

Se făcuse amiază şi razele soarelui dogoreau. De vreme îndelungată Tiberiu n-avusese ocazia să se simtă atât de mulţumit. Fata aceasta veselă îi redase plăcerea de viaţă. De ultima dată când o văzuse devenise neobişnuit de matură şi de încântătoare, în faţa fetei acesteia care trepida de viaţă se simţea aproape ca un adolescent. Dacă Diana i-ar fi spus că i-ar plăcea ca insula Capfi să fie proprietatea ei, bătrânul Tiberiu i-ar fi dat-o fără să ezite.

După ce prânziră se plimbară împreună până la celălalt capăt al esplanadei impunătoare. Diana părea încântată, iar împăratul se ţinea după ea cu paşi mărunţi şi târşâindu-şi tălpile sandalelor în lungul mozaicului. Da, gâfâi el, vor avea loc de ajuns pentru vila cea nouă la capătul din partea aceasta a clădirilor. Nimic nu va putea împiedica vederea admirabilă ce se deschide spre golf. Se opri în loc şi o apucă de braţ ca să se sprijine, apoi ridică bastonul în mâna slăbită şi-i făcu semn spre partea de miazănoapte-apus. În partea aceea va fi mereu bătrânul Vezuviu ca s-o primească în fiecare dimineaţă.

— Vezi acolo cum clipesc în lumină acoperişurile albe ale clădirilor din Pompei şi Herculanum? Iar în cealaltă parte şi în imediata apropiere se vede micul Surrentum. Vei sta la fereastră şi vei putea urmări tot ce se petrece în somnorosul şi micul Surrentum.

Văzând că picioarele bătrânului au început să tremure, Diana îi propuse să intre în foişorul din apropiere care marca limita extremă dinspre răsărit a vilei neocupate Quirinius, unde nu se instalase încă nimeni, împăratul se lăsă cu greutate pe un scaun rustic şi ridicând mâna slăbită îşi şterse fruntea de sudoare. O bucată de vreme nici unul dintre ei nu zise nimic, ci aşteptară ca moşneagul să-şi recapete respiraţia normală. Obrazul bătrânului tresări şi bărbia începuse să-i tremure uşor, ca şi când ar fi vrut să spună ceva.

— Ai devenit o fată foarte frumoasă, Diana! începu el cu glasul tremurat şi subţire, după ce o examina cu ochii lui slăbiţi. Probabil foarte curând te vei mărita.

Zâmbetul vesel al Dianei îi dispăru de pe obraz şi plecă pleoapele. Scutură din capul cu bucle negre şi printre dinţii încleştaţi îi scăpă un hohot de plâns. Tiberiu respiră şuierător şi bătu cu vârful bastonului în pavajul de mozaic.

— Ei, ce este? întrebă el. Te-ai îndrăgostit de un bărbat nevrednic de tine?

Obrazul Dianei deveni grav şi îi răspunse în şoaptă.

— Da, bunicule, dar nu de unul nevrednic. Cred că ţie-ţi voi putea spune, continuă ea cu ochii plini de lacrimi. Sunt îndrăgostită de Marcellus.

— Foarte bine... adică de ce să nu te îndrăgosteşti? Ce este cu Marcellus? întrebă moşneagul şi se plecă spre ea ca s-o privească în luminile ochilor tulburaţi de lacrimi. Este cea mai fericită alegere. În tot imperiul nu există al doilea bărbat atât de cinstit ca bătrânul Gallio. Te sfătuiesc cu toată stăruinţa să te căsătoreşti cu Marcellus. Afară de asta tu ţii foarte mult la Lucia. Ce te împiedică să te căsătoreşti cu fratele ei?

— Marcellus, murmura Diana deznădăjduită, a fost trimis foarte departe şi probabil va lipsi ani de-a rândul. A fost numit comandant al fortului din Minoa.

— Minoa! exclamă Tiberiu şi tresări, apoi îşi îndreptă trupul slăbit. Minoa! repetă el indignat. Vizuina aceea infectă şi pestilenţioasâ? la să-mi spui şi mie cine a dat ordinul acesta, căci aş vrea să ştiu şi eu!

— Prinţul Gaius! răspunse Diana cutremurată de revoltă.

— Gaius! ţipă împăratul şi după ce se ridică în picioare cu greutate lovi cu bastonul în aer. Gaius! repetă el cu glasul ascuţit. Avortonul acesta beţiv. Nebunul acesta primejdios! Cum de şi-a permis o astfel de ticăloşie faţă de fiul lui Marcus Lucan Gallio? Va să zică la Minoa... Ei bine, vom vedea ce se va întâmpla! şi întinzând mâna uscată o încleşta pe braţul Dianei. Haide, să ne întoarcem acasă; Gaius va avea acum ocazia să afle ceva de la împăratul său.

Sprijinindu-se cu greutate pe braţul ei şi cheltuindu-şi energia cu exclamaţii de revoltă, Tiberiu se îndreptă spre vila lovis; din când în când se oprea în loc şi dădea drumul la câte o avalanşă de imprecaţii atât de neaşteptate, încât Diana se simţea mai mult mirată decât consternată de vorbele pronunţate de el. Mai avusese ocazia să audă şi înainte de asta pe Tiberiu pierzându-şi cumpătul când se întâmpla să fie nemulţumit, dar astăzi era pentru prima dată martora unei scene atât de violente de furie. Se spunea despre el că în astfel de cazuri se poartă ca un nebun adevărat şi că latră cum ar lătra un câine şi chiar se repede să muşte, dar probabil toate acestea erau numai zvonuri lipsite de temei.

Nu vru să asculte de Diana, care-l sfătui să se odihnească puţin înainte de a dicta mesajul către Gaius, şi abia intraseră în peristilul vilei când începu să strige să-i trimită pe scribul şef al palatului. O duzină de slujitori apărură din toate părţile ca şi când s-ar fi grăbit să-l ajute, dar avură grijă să se oprească la oarecare distanţă. Diana reuşi să-l conducă până în atrium, unde-i întinse pe o canapea şi-l lăsă în grija servitorului său, apoi dădu fuga până în camera ei, unde se trânti pe pat şi cu obrazul îngropat în pernă începu să se cutremure de un râs isteric, până când o podidiră lacrimile.

După ce se linişti, luă în mână o oglindă de bronz şi, ştergându-şi obrazul, ieşi pe coridor şi bătu la uşa camerei în care era maică-sa. Văzând că nu-i răspunde nimeni, o deschise şi văzu pe Paula Gallus că tresare şi deschide un ochi somnoros cu care se uită la ea.

— Mamă, începu Diana şi, traversând camera, se aşeză pe marginea patului ei, ce crezi că s-a întâmplat? Va aduce pe Marcellus acasă, adăugă ea cu glasul în şoaptă.

— De, răspunse Paula, care nu se trezise încă pe deplin, mi se pare chiar de la început ţi-ai făcut planul să-l determini să ia această hotărâre, nu-i aşa?

— Fireşte c-am plănuit, totuşi mi se pare nebănuit, stărui Diana.

— S-ar putea să fie, dar numai după ce va da ordinul. Te sfătuiesc să te ţii de capul lui ca nu cumva să uite.

— O, sunt sigură că nu va uita. De astă dată nu va uita. N-am văzut încă pe nimeni atât de revoltat ca el după ce i-am spus. Mamă... ar fi trebuit să-l vezi şi dumneata. A fost înspăimântător.

— Ştiu, încuviinţă Paula şi căscă somnoroasă. Eu am avut ocazia să-l văd mai demult în starea aceasta.

— Orice s-ar spune despre el, adăugă Diana, sunt convinsă că este un moşneag adorabil.

— Este un bătrân fără minte! murmură Paula.

Diana îşi ascunse obrazul la pieptul ei şi îngână extaziată:

— Marcellus se va întoarce acasă! Gaius va fi revoltat după ce va constata că ordinul dat de el a fost contramandat, dar nu va putea face nimic, nu-i aşa? Apoi, văzând că Paula nu-i răspunde imediat, adăugă: Ce zici, mamă, va putea face ceva?

— Deocamdată nu cred că va putea... răspunse ea pe un ton în care părea că se simte un fel de prevenire. Dar nu trebuie să uităm că Tiberiu este foarte bătrân, draga mea. Are obiceiul să ţipe şi să bată din picioare, ca peste un ceas să uite tot ce s-a întâmplat. Afară de asta s-ar putea să şi moară foarte curând.

— În cazul acesta Gaius va deveni împărat în locul lui? întrebă Diana speriată.

— Draga mea, la întrebarea aceasta nimeni nu ţi-ar putea răspunde.

— El nu-l poate suferi pe Gaius. Ar fi trebuit să-l auzi ce spunea!

— Da, dar astfel de porniri nu dovedesc puterea imperială; sunt simple scene făcute de un om în vârstă. Viitorul împărat va fi ales de lulia şi de clica ei. S-ar putea ca cel ales să nu fie Gaius. Ei se ceartă adeseori împreună.

— M-am întrebat: nu s-ar putea oare ca Tiberiu să numească pe tata în calitate de succesor al său? Ştiu că ţine la el.

— Despre aşa ceva nu poate fi vorba, zise Paula şi făcu un gest de protest.

— Bine, dar tata este un bărbat de valoare! declară Diana cu toată convingerea.

— Bărbaţii de valoare nu ajung niciodată împăraţi, dragă Diana. Ar fi un procedeu contrar obiceiurilor consacrate. Tatăl tău nu poate fi ales pentru că el nu are priceperea de a înşela lumea şi a se purta ca un făţarnic. Este un om brav şi drept. Dar afară de asta nu este nici epileptic... Cred că ar fi mai bine să dai fuga şi să ai grijă ca ordinul să plece fără amânare.

Diana se depărta câţiva paşi, apoi se întoarse de se aşeză din nou pe marginea patului şi zâmbi misterioasă.

— Ei, haide, dă-i drumul! o încuraja Paula. Mi se pare că este vorba despre un secret, nu-i aşa?

— Mamă, are intenţia să clădească o vilă impunătoare pentru mine.

Paula începu să râdă.

— Acestea sunt prostii! răspunse ea. Până la amiază nu-şi va mai aduce aminte că ţi-a făgăduit aşa ceva. Ca să fiu sinceră, ar fi mai bine să uite. Închipuieşte-ţi că vei fi obligată să trăieşti aici!

— Împreună cu Marcellus, ripostă Diana. Cred că el ar dori ca şi Marcellus să locuiască aici.

— Şi ce să facă aici?

— Despre asta n-am vorbit. Paula o mângâie încet pe mână.

— În orice caz fereşte-te să-i aduci aminte de subiectul acesta. Lasă-l pe el să vorbească. Făgăduieşte-i tot ce-ţi cere, căci el va uita. Tu nu ai nevoie de o vilă aici la Capri. Şi nu cred c-ai vrea ca Marcellus să trăiască în mijlocul acestei atmosfere odioase. Iute de fire cum este, n-ar trece mai mult de o săptămână şi ai rămâne văduvă. Haide, fetiţa mea, pleacă acum! Şi ţine-te de el să expedieze ordinul!

Lucia presimţea că Marcellus trebuie să fie şi el pe bordul acestei corăbii. Trecuse un ceas de când prora neagră a vasului apăruse la cotitura fluviului şi de atunci cele trei rânduri de vâsle aduseseră coca grea în plină vedere, iar ea sta singură în pergola, sprijinită de balustradă şi urmărea manevra cu toată atenţia.

În cazul când Vestris n-a avut întârziere pe drum, ar fi putut să sosească la Ostia de alaltăieri. Bătrânul Gallus le spusese să aibă răbdare, căci de ce supraveghez! cu mai multă nerăbdare oalele puse la foc acestea încep să fiarbă cu atât mai târziu. Drumul de la Joppa era lung şi în drum Vestris era obligată să facă escală în câteva porturi. Dar cu toate sfaturile lui, până şi bătrânul Gallus începuse să se frământe ca vulpea închisă în cuşcă; asta se vedea destul de limpede după felul în care încerca să-şi petreacă timpul.

Întreg personalul vilei aştepta cu nerăbdare să revadă pe Marcellus. Tertia nu-şi mai găsea locul, din două motive: fireşte, era şi ea nerăbdătoare să vadă pe Marcellus, dar era mult mai nerăbdătoare să revadă pe Demetrius. Ce păcat, îşi zise Lucia, că Demetrius acesta se poartă atât de indiferent faţă de Tertia. Marcipor rătăcea ca o umbră din cameră în cameră pentru a se convinge că totul este în ordine şi aşa cum trebuie să fie. Cornelia comandase draperii noi pentru ferestrele camerei lui Marcellus. Ea singură din toată casa părea cea mai liniştită. Plânsese de mulţumire în ziua când sosise Diana şi venise să le spună ce s-a întâmplat; dar era hotărâtă să aştepte cu toată liniştea.

Cât despre Lucia, ea renunţase la orice prefăcătorie. Tot timpul zilei trecute şi astăzi înainte de amiază, stătuse în pergola şi supraveghease fluviul. Din când în când ieşea să se plimbe printre boschetele de trandafiri care străluceau sub podoaba grea a lunii iunie, dar peste câteva minute se întorcea din nou la postul ei de observaţie din partea de răsărit a pergolei.

După ce corabia începu să urce în susul fluviului, îndreptându-se spre docuri, Lucia nu-şi mai putu stăpâni nerăbdarea. Presimţea că fratele ei trebuie să fie între călătorii corabiei şi probabil era şi el nerăbdător să debarce. Prin urmare nu va trece prea mult până să sosească, în port îl va lua o carigă pentru a-l aduce acasă. Oare senatorul va fi mirat? El nu aştepta ca Marcellus să sosească astăzi; plecase la Ventinus pentru a vedea un grup de cai, deoarece avea intenţia să dăruiască lui Marcellus un cal de călărie cu ocazia întoarcerii lui. Probabil el va sosi înainte de întoarcerea tatălui său.

Păcat că Diana nu va fi acasă pentru a-i ura bun sosit. Bătrânul Tiberiu trimisese din nou după ea, aşa că nu-i rămăsese altceva de făcut decât să-i asculte chemarea.

— Va continua oare şi de aici înainte s-o plictisească în felul acesta? întrebase Lucia.

— Nu trebuie să-l jignească! îi răspunse tatăl ei cu glasul grav. Bătrânul acesta este destul de caraghios pentru a lăsa pe Marcellus din nou la discreţia prinţului în cazul când Diana nu va da urmare cererii lui. Apoi, după ce se mai gândi câteva clipe, adăugă cu glasul stins: Cred că Diana se găseşte acum într-o situaţie foarte delicată. Dar de vreme ce noi n-avem nici o vină în această împrejurare, situaţia aceasta a început să mă preocupe şi să-mi dea de gândit.

— Împăratul cred că nu-i va face nici un rău! exclamă Lucia. Este un bărbat atât de bătrân!

Senatorul murmură ceva neînţeles.

— Un cezar, începu el dispreţuitor, este în stare să comită orice ticăloşie - până în ziua când îşi dă ultima suflare - chiar dacă ar fi să trăiască o mie de ani!

— Nu cred că tu ţii din cale-afară la împăratul Tiberiu, declară ea, îndreptându-se spre uşă, ca să-i dea ocazia să se răcorească. Dar bătrânul se mulţumi să îngâne ceva şi să zâmbească.

Acum se vedea şi pupa corabiei cum se apropie de chei. Lucia trepidase vreme atât de îndelungată din cauza nerăbdării, încât acum abia se mai putea stăpâni. Nu putea nici să mai întârzie aici în pergola. Probabil servitorii se vor mira văzând-o că se îndreaptă spre poarta de intrare a vilei, dar de astă dată era vorba despre un caz special, întorcându-se în casă, traversă odăile până când ajunse la porticul impunător, coborî treptele de marmură şi apucă în lungul aleii străjuite de salcâmi, de acante şi de tufişuri decorative, încărcate de flori. Câţiva sclavi care îngrijeau de grădină ridicară miraţi privirea şi se uitară la ea. La o mică distanţă se vedea poarta de bronz şi Lucia se aşeză pe o bancă de marmură, hotărâtă să aştepte cu toată răbdarea momentul apariţiei fratelui ei.

După o aşteptare care i se păru foarte lungă, din mijlocul străzii pline de circulaţie se desprinse o carigă la care erau înhămaţi doi cai de piaţă şi se îndreptă spre poartă. Alături de poganul care mâna caii, văzu pe Demetrius, stând în picioare, cu obrazul ars de soare, înalt şi zvelt. El o văzu imediat şi apucând poganul de braţ îl opri, apoi îi întinse o monedă şi-i spuse că este liber să plece. Coborî din carigă şi se apropie de ea grăbit, iar Lucia se ridică să-l întâmpine. Obrazul lui i se păru grav, deşi constată că ochii i se luminează când văzu că întinde amândouă mâinile spre el.

— Demetrius! ţipă ea. S-a întâmplat ceva? Unde este Marcellus?

— În port n-am găsit nici o carigă, îi răspunse el. Am venit ca să iau una de acasă.

— Fratele meu nu se simte bine? şi fără să-i dea drumul de mâini încercă să se uite în ochii sclavului. Sclavul păru că devine sfios şi-i răspunse:

— Va trebui să vă spun... că stăpânul meu a facut o călătorie nu... tocmai plăcută... şi nici uşoară.

— O, despre asta este vorba! exclamă ea uşurată. Mi-am închipuit că fratele meu rezistă la drumurile pe mare. În timpul călătoriei a fost bolnav?

Demetrius dădu din cap. Dar vedea limpede că el încearcă să-i ascundă ceva. Privirile Luciei se tulburară.

— Spune-mi, Demetrius, ce s-a întâmplat cu fratele meu? stărui ea.

Urmă un timp de tăcere înainte ca Demetrius să-i poată răspunde.

— În preziua îmbarcării noastre, tribunul a luat parte la o întâmplare foarte tristă, răspunse el, cântărindu-şi fiecare cuvânt. Povestea asta este prea lungă pentru a v-o putea spune acum. Stăpânul este în port şi mă aşteaptă. A fost extrem de deprimat şi nici astăzi nu şi-a revenit pe de-a-ntregul. În timpul drumului cu corabia s-a zbuciumat mereu prin somn.

— A fost furtună? întrebă Lucia.

— Marea a fost tot atât de liniştită ca şi apele unui lac, adăugă Demetrius. Cu toate acestea, stăpânul nu putea dormi şi de mâncat a mâncat foarte puţin.

— N-a fost bună mâncarea?

— Cu nimic mai proastă decât mâncarea de pe orice corabie, dar stăpânul n-a mâncat şi din pricina asta este foarte slăbit... Îmi daţi voie să plec... Imediat, ca să iau cariga cea mare şi să-l aduc?

— Demetrius, mi se pare că încerci să-mi ascunzi ceva, zise Lucia şi se uită la el, încercând sâM determine să-i spună întregul adevăr.

— Fratele dumneavoastră se simte abătut, declară Demetrius. Preferă să nu vorbească prea mult, dar nu-i place să rămână singur.

— : Dar cred că vrea şi el să se întoarcă acasă, nu-i aşa? întrebă Lucia cu toată îndrăzneala.

— Fratele dumneavoastră nu mai vrea nimic, zise Demetrius întunecat. Pot să plec?

Lucia dădu din cap şi, după ce Demetrius salută cu lancea, se întoarse să plece. Lucia se luă după el şi încercă să-şi potrivească pasul după al lui. Sclavul se strădui să rămână în urma ei, apoi se opri.

— Vă rog, luaţi-o înaintea mea, o rugă el cu blândeţe. Nu este frumos ca un sclav să meargă la pas cu sora stăpânului său.

— Acesta este un obicei tâmpit.

— Dar obicei consacraţi Glasul lui Demetrius păru mai răstit decât s-ar fi cuvenit, căci îşi pierduse răbdarea. Obrajii Luciei se aprinseră, şi ochii îi erau plini de lacrimi, aşa că-şi putu da seama că vorbele lui au jignit-o. Vă rog să mă iertaţi! adăugă el. N-am avut intenţia să vă supăr.

— Vina este a mea, admise Lucia şi făcând câţiva paşi repezi o luă înaintea lui. După o bucată de drum, Lucia declară, uitându-se drept înainte: Nu sunt în stare să suport gândul că poate să existe şi o instituţie a sclaviei.

— Întrucât mă priveşte pe mine, mă interesează foarte puţin situaţia socială în care mă găsesc, răspunse Demetrius cu indiferenţă.

De două luni încoace i se întâmpla pentru prima dată să se simtă şi el ceva mai bine dispus. Uitându-se la el pe neaşteptate, Lucia îl surprinse că zâmbeşte. Buzele îi tresăriră şi ei de un zâmbet sfios. Ridicând umerii, începu să meargă cu paşi întinşi, iar Demetrius o urmă, gândindu-se la mişcările ei pline de graţie.

Când ajunse la răscrucea aleii, unde aceasta se despărţea în două, una spre casă şi cealaltă spre grajduri, se opri în loc. Demetrius se opri şi el şi luă poziţie.

— Spune-mi adevărul, începu ea pe un ton care nu era cel obişnuit faţă de un sclav, nu cumva fratele meu are ceva la cap?

Demetrius acceptă această atitudine a ei şi îi răspunse fără sfială:

— Stăpânul meu a trecut printr-o zguduitură puternică. Dar probabil îşi va reveni acum după ce s-a întors acasă. Va face un efort pentru a dovedi că se interesează de ceea ce se petrece împrejurul său. Mi-a făgăduit că aşa va proceda şi cred că se va ţine de vorbă. Dar nu trebuie să vă speriaţi dacă veţi constata că se opreşte în mijlocul unei fraze şi pare că n-a auzit ce i-aţi spus... şi când foarte târziu după aceea vă va pune o întrebare - întotdeauna aceeaşi întrebare - sfârşi el şi întorcând privirea păru că nu vrea să-i spună altceva.

— Ce fel de întrebre?

— Vă va întreba: „Ai fost de faţă?"

— Unde? La ce? întrebă ea mirată.

Demetrius clătină din cap şi păru că rămâne îngândurat.

— Nu voi încerca să vă explic despre ce este vorba, răspunse el. Dar când vă va pune această întrebare îi veţi răspunde: „Nu!". Imediat după aceea se va reculege şi se va mai înviora. Cel puţin în felul acesta s-au desfăşurat întotdeauna conversaţiile dintre noi în timpul cât am fost pe bordul corabiei Vestris. Uneori stătea foarte liniştit de vorbă cu căpitanul... aproape nici nu băgai de seamă că hu se simte bine. Apoi dintr-o dată te pomeneai cu el că întreabă: „Ai fost de faţă?". Iar căpitanul Fulvius îi răspundea: „Nu!". Stăpânul rămânea mulţumit şi declara: „Fireşte... cum era să fii de faţă! E mai bine aşa. Ar trebui să fii mulţumit".

— Căpitanul ştia la ce face aluzie? întrebă Lucia. Demetrius, fără să vrea, dădu din cap.

— Şi mie nu poţi să-mi spui? întrebă ea insinuantă.

— Este... o poveste foarte lungă, îngână el. Probabil vă voi spune... cu altă ocazie.

Făcu un pas spre el şi-l întrebă cu glasul în şoaptă:

— Dumneata ai fost de faţă?

Demetrius dădu din cap fără să vrea şi se feri din calea ochilor ei. Apoi renunţând la atitudinea de până acum începu să vorbească cu ea ca şi când ar fi fost egali.

— Lucia, să nu-l întrebi nimic. Poartă-te faţă de el exact cum te-ai purtat şi înainte de asta. Vorbeşte cu el despre tot ce vrei, dar fereşte-te să-i pomeneşti de Ierusalim. Fii prevăzătoare, deoarece această chestiune este extrem de delicată. E o rană dureroasă, dar probabil se va vindeca. Nu ştiu ce aş putea să-ţi spun... dar rana ace&sta din sufletul lui este foarte adâncă şi dureroasă.

Obrazul Luciei se îmbujorase puţin. Demetrius uzase până la ultima limită de libertatea ce i se acordase: îi spusese pe nume. La urma urmelor... de ce să nu-i spună? Cine ar putea să aibă mai mult drept decât el? Toţi membrii familiei aveau o datorie de recunoştinţă faţă de sclavul acesta devotat.

— Îţi mulţumesc, Demetrius, zise ea cu glasul blând. Ai făcut foarte bine că m-ai învăţat cum va trebui să procedez.

Imediat după aceea Demetrius luă din nou poziţie şi când o salută se uită la ea, dar fără s-o vadă, apoi se întoarse în loc şi se depărta. O clipă Lucia rămase nehotărâtă şi se uită după el cum dispare.

Vreme de un ceas după sosirea lui acasă ar fi fost greu să descoperi o legătură între atitudinea lui Marcellus şi explicaţiile sclavului său. După ce se despărţise de Demetrius, Lucia urcase scările în fugă pentru a duce ştirea aceasta neaşteptată, dar înainte de a putea informa în întregime pe maică-sa, care rămase deznădăjduită, tatăl ei se întoarse acasă. Nu prea aveau ce-şi spune, căci toţi trei se simţeau înspăimântaţi şi năuciţi de ştirea primită despre starea în care se găseşte Marcellus. Se simţeau în aceeaşi stare ca şi când ar fi primit vestea că Marcellus a murit şi acum aşteaptă toţi trei ca trupul lui să fie adus acasă.

Rămaseră deci plăcut miraţi când îl văzură că intră în casă şi atitudinea lui li se păru aceeaşi ca întotdeauna. Era adevărat că arăta foarte slăbit şi cu ochii tulburi; dar hrana bună şi odihna (declară senatorul mulţumit) îi vor reda repede vigoarea şi vioiciunea. Cât despre starea lui morală, informaţiile lui Demetrius se dovediră cu totul neîntemeiate.Ce-l determinase să-i înspăimânte, spunându-le că stăpânul său era abătut şi deprimat, când, tocmai dimpotrivă, Marcellus nu păruse până acum niciodată atât de vioi.

Fără să-şi mai piardă vremea cu schimbarea costumului ce-l avusese pe drum, părea încântat că poate sta cu ei de vorbă. Se aşezaseră în salonul Corneliei şi apropiaseră scaunele unul de altul (cum le spusese Marcellus, deşi el rămăsese în picioare), începuse să se plimbe de colo până colo întocmai ca un animal închis într-o cuşcă şi vorbea repede şi exuberant, luând în mână câte un obiect pe care-l învârtea între degete, sau se apropia de fereastră, dar continuând să le vorbească despre galeră, despre porturile în care s-au oprit, despre ariditatea regiunii Gaza şi despre viaţa primitivă din fortul Minoa. Dacă scena aceasta s-ar fi desfăşurat în alte împrejurări, familia sa poate şi-ar fi închipuit că este puţin ameţit de băutură. Marcellus n-avusese până acum obiceiul să vorbească atât de îndelung şi atât de grăbit. Totuşi se simţeau mulţumiţi că nu este în starea la care se aşteptau ei. Părea emoţionat de întoarcerea casă; aceasta era singura explicaţie, îl ascultau cu atenţie şi cu ochii strălucind de mulţumire. Râdeau de glumele lui şi cu atitudinile lor păreau că vor să-l îndemne să continue.

— Aşază-te pe un scaun, fiule, stărui maicâ-sa înduioşată când constată că face o pauză. Eşti obosit şi nu e nevoie să te osteneşti prea mult.

Astfel Marcellus se aşeză, în timpul cât le povestea o impresionantă întâmplare despre bandiţii care atacaseră drumul sării, şi glasul îi deveni mai puţin strident. Continuă să vorbească, dar mult mai liniştit şi oprindu-se din când în când, ca şi când şi-ar fi ales cuvintele. Puţin după aceea exuberanţa lui silită păru că indică oboseală şi se opri cu totul pe neaşteptate, ca şi când l-ar fi întrerupt cineva. O clipă privirile lui atente şi trăsăturile obrazului părură c-ar fi auzit sau ar fi văzut ceva ce implică o concentrare a tuturor simţurilor. Se uitară la el curioşi şi fiecare dintre ei îşi simţi bătăile speriate ale inimii.

— Ce este, Marcellus? întrebă maică-sa, încercând să-şi stăpânească tremurul glasului. Nu vrei să-ţi aduc un pahar cu apă?

Încercă zadarnic să zâmbească şi clătină din cap aproape imperceptibil, dar în acelaşi timp strălucirea ochilor lui se stinse, în cameră era linişte deplină.

— Probabil, fiule, va fi mai bine să te întinzi puţin, îi propuse tatăl lui, străduindu-se să stea liniştit.

Marcellus păru că nici n-aude vorbele lui. Mâinile începuseră să-i tremure, aşa că şi le împreună încet şi le strânse din toate puterile. Imediat după aceea tremurul încetă şi el rămase cu desăvârşire sleit de puteri şi profund abătut, apoi îşi duse încet mâna la frunte şi întorcându-se spre tatăl său îl examina mirat şi trupul i se cutremură de un oftat adânc.

— Tu... ai fost... ai fost de faţă? întrebă el cu glasul stins.

— N-am fost, fiule, răspunse senatorul cu glasul subţire şi stins, ca al unui om foarte bătrân.

Marcellus chicoti încet şi dădu din mână, apoi clătină din cap ca şi când ar fi încercat să facă haz de naivitatea întrebării sale. Se uită împrejurul său ca şi când ar fi încercat să se convingă ce părere au despre atitudinea lui stranie şi înghiţi zgomotos.

— Fireşte ea n-ai fost; cum era să fii! exclamă el nemulţumit de sjhe însuşi. Tu ai fost tot timpul aici- la Roma, nu-i aşa? Apoi adăugă cu glasul obosit: Cred c-ar fi mai bine, mamă, să merg şi să mă odihnesc.

— Tot aşa zic şi eu, încuviinţă ea cu glasul blând şi încercă să rămână serioasă, ca să nu bage de seamă cât de mult a speriat-o; dar, văzându-l că a rămas cu bărbia proptită în piept şi profund abătut, îşi acoperi ochii cu mâinile şi începu să plângă. Marcellus se uită la ea rugător şi oftă îndurerat.

— Lucia, n-ai vrea să chemi pe Demetrius? întrebă el mâhnit.

Se apropie de uşă cu intenţia de a trimite pe Tertia după el, dar constată că nu mai era nevoie. Demetrius, care probabil se postase pe coridor, intră uşor în cameră şi apropiindu-se de stăpânul său îl ajută să se ridice în picioare.

— Mâine dimineaţă ne vom vedea din nou, murmură Marcellus. Când ieşi din salon, îl văzu că se sprijinea cu toată greutatea pe umărul sclavului său. Lucia gemu îndurerată şi ieşi din cameră. Senatorul îşi plecă fruntea în palme şi nu zise nimic.

Marcus Lucan Gallio ezită-înainte de a lua hotărârea să stea de vorbă între patru ochi cu Demetrius. Senatorul proceda în acelaşi fel faţă de sclavi ca şi faţă de liberţi şi se mândrea de această atitudine a sa; dar în acelaşi timp era convins de necesitatea menţinerii unei discipline severe între ei. De multe ori se simţea nemulţumit când la Lucia constata câte un mic gest de afecţiune - aproape un fel de alintare - în felul de a se purta faţă de Tertia; şi în două rânduri - dar asta se întâmplase foarte demult - atrăsese atenţia fiului său că pentru a avea un sclav bun singurul mijloc este să-l ajuţi să fie mereu conştient de deosebirea socială dintre el şi stăpânul său.

Gallio avea un mare respect faţă de elegantul şi credinciosul corintian al lui Marcellus. Ar fi fost în stare să-i încredinţeze orice misiune şi în orice parte de lume, dar nu depăşise niciodată linia de demarcaţie pe care şi-o impusese cu toată candoarea dintre stăpân şi sclavul său. De astă dată însă trebuia să treacă cu vederea deosebirea socială dintre ei, căci altfel cum ar fi putut să afle motivele adevărate care provocaseră starea spirituală de acum în sufletul fiului său?

Trecuseră două zile de când Marcellus nu mai ieşise din camera sa. Bătrânul se dusese de două ori la el ca să-l vadă şi fusese primit cu sfială şi respect. Această sfială şi amabilitate silită din partea lui Marcellus, teama lui involuntară că va fi compătimit, amestecată cu străduinţa xazibilă de a fi bucuros de vizitele lui, reprezentau o dovadă a prezenţei unei fân i care sângerează la orice contact şi contribuiau ca situaţia dintre ei să pară penibilă. Gallio nu ştia cum ar putea să vorbească cu fiul său despre această chestiune şi se temea că-i va pune vreo întrebare nelalocul ei. Prin urmare va fi obligat să stea de vorbă cu Demetrius, şi astfel în timpul după-amiezei trimise după el ca să fie adus în bibliotecă.

Demetrius intră şi se opri în poziţie de drepţi în apropierea mesei la care era aşezat senatorul.

— Demetrius, aş vrea să vorbesc cu dumneata în mod serios despre fiul meu. Mă simt profund alarmat. Ţi-aş fi foarte recunoscător dacă mi-ai spune în toate amănuntele care este motivul că astăzi pare atât de tulburat, şi-i făcu semn spre scaunul din apropierea mesei. Dacă vrei, aşază-te pe scaun, în felul acesta te vei simţi probabil mai la îndemână.

— Vă mulţumesc, răspunse Demetrius respectuos. Mă voi simţi mult mai la îndemână stând în picioare, dacă-mi daţi voie.

— Faci cum vrei, zise Gallio. Dar m-am gândit că vei putea să vorbeşti mult mai liber şi mai firesc dacă vei sta pe scaun.

— Nu, stăpâne, vă mulţumesc, declară Demetrius. Eu nu sunt obişnuit să mă aşez pe scaun de faţă cu superiorii mei. Când stau în picioare, pot vorbi mult mai slobod.

— Aşază-te pe scaun! se răsti Gallio. Nu vreau să te văd stând în picioare în faţa mea şi să te aud că-mi răspunzi în monosilabe la întrebările pe care ţi le pun. Aceasta este o problemă de viaţă şi de moarte! Vreau să-mi spui tot ce trebuie să aflu... şi să-mi spui fără nici un fel de rezervă.

Demetrius aşeză pe duşumele scutul greu de piele bătut cu piroane, îşi propti lancea de coloană şi se aşeză.

— Aşa! exclamă Gallio. Şi acum te poftesc să-mi spui tot! Ce s-a întâmplat cu fiul meu?

— Stăpânul meu a primit ordinul să conducă o centurie de legionari la Ierusalim. Este un fel de tradiţie ca în timpul serbării Paştilor evreieşti detaşamente din toate forturile Palestinei să se prezinte la palatul procuratorului; probabil pentru a păstra ordinea, căci oraşul este plin de tot felul de lume care vine în pelerinaj.

— Ponţiu Pilat este prefectul Ierusalimului, nu-i aşa?

— Da, stăpâne, lui Pilat i se zice procurator. La Ierusalim se mai găseşte şi al doilea guvernator.

— Da... Îmi aduc aminte. Un individ vanitos - Irod - care este un om de nimic.

— Fără îndoială! murmură Demetrius.

— Mi s-a spus că omul acesta pizmuieşte pe Pilat.

— Stăpâne, pe Pilat nimeni n-ar putea să-l pizmuiască. A mers atât de departe, încât admite ca cei de la conducerea templului să-i poruncească. În orice caz, aşa a procedat în împrejurarea despre care vreau să vorbesc.

— Cea care este în legătură cu fiul meu? Gallio îşi împreună braţele la piept şi, plecându-se înainte, se sprijini în coate, pregătindu-se să-l asculte cu toată atenţia.

— Îmi daţi voie să vă întreb, stăpâne, dacă aţi auzit vreodată vorbindu-se despre Mesia?

— N-am auzit! Ce este asta?

— De sute de ani evreii aşteaptă apariţia unui erou care să-i scape de împilatorii lor. Acesta este Mesia care le-a fost făgăduit, în fiecare an, la sărbătoarea Paştilor, cei mai fanatici dintre ei stau la pândă în nădejdea c-ar putea să apară. Uneori şi-au închipuit că au dat de cel care trebuie să-i mântuiască, dar de fiecare dată au greşit. Anul acesta...

Demetrius se întrerupse şi se uită îngândurat pe fereastra deschisă, fără să-şi termine fraza începută.

— Între pelerini a fost de astă dată şi un evreu din Galileea -continuă el - cred c-a avut cam aceeaşi vârstă ca şi mine, dar era un bărbat atât de deosebit de ceilalţi, încât părea în afară de vârstă şi vreme.

— L-ai putut vedea?

— O mare mulţime de oameni, veniţi de la ţară, îl aclamau, încercând să-l convingă că el este Mesia, mântuitorul şi regele lor. Manifestaţia aceasta am văzut-o şi eu, căci s-a întâmplat în ziua când noi am ajuns la destinaţie.

— Spui c-au încercat să-l convingă?