Nu a existat si nu va exista nici un  moment in viata noastra, incepand din ziua in care ne-am dat viata lui Hristos pana in aceea in care Il vom vedea, cand Dumnezeu sa nu doreasca sa ne binecuvanteze. In orice imprejurare, de fiecare data, Dumnezeu ne face bine. Fara incetare. Si lucrul acesta Il umple de o mare bucurie. El nu asteapta sa termine necazurile noastre pentru a ne binecuvanta. Ne binecuvanteaza in chiar momentele cand trecem prin necazuri. Exact in acele momente. El ne da ceea ce crede El ca este mai bine. In astfel de situatii exista, din partea noastra, evident nemultumiri, ba chiar manie. El ne da ceea ce crede si stie El ca este mai bine. Lucru cu care noi nu suntem intotdeauna de acord.

Cel mai inaltatator vis pe care l-am putea avea, dorinta care, daca ne-ar fi indeplinita, ne-ar face mai fericiti decat ne-ar face  orice alta binecuvanatre, este sa-L cunoastem pe Dumnezeu. Problema insa este ca noi nu credem ca lucrul acesta este adevarat. Suntem de acord cu el la nivelul mintii. Nu reusim insa sa ni-l coboram la nivelul inimii.

Am fost creati pentru fericire. Si de aceea sufletele noastre tanjesc dupa orice credem ca ne-ar oferi cea mai mare placere. Numai ca nu suntem constienti ca aceasta cea mai mare placere ne-o da o relatie intima cu Dumnezeu.

Dumnezeu doreste sa ne binecuvanteze. Acesta este primul gand.Visam la lucruri mici si nu credem ca ar exista lucruri mari la care am putea visa. Visam sa avem casnicii fericite, copii talentati, sanatate, si bani ca sa ne bucuram de viata, o slujba care sa e ofere satisfactii si posibilitatea de a lasa ceva in urma noastra pe lume. 

Un mod a lui Dumnezeu de a lucra este de a lasa ca visele noastre sa se naruie. Ne lasa sa suferim si nu face nimic pentru a indeparta suferinta din viata noastra. Suferim, iar El sta pe margine fara sa faca nimic, pentru a ne ajuta, cel putin din ce ne-am dori noi sa faca.

Ce se intampla de fapt in asemenea cazuri cand suferim, este ca El ne conduce inspre adancul fiintei noastre, spre centrul sufletului nostru, locul pasiunilor noastre celor mai puternice.

Acolo ne descoperim dorinta pe care o avem de la Dumnezeu. Incepem sa simtim o astfel de dorinta de a-L cunoaste care nu numai ca ne ajuta sa trecem cu bine prin toate durerile vietii, dar care in astfel de circumstante ajunge mai puternica decat dorinta noastra de a capata toate lucrurile bune pe care continuam sa ni le dorim. Coplesiti de durerea viselor noastre marunte naruite, ne trezim numai pentru a intelege ca ceea ce ne dorim de fapt este o intalnire cu Dumnezeu, mai mult decat binecuvantarile vietii. Si cu aceasta incepe o revolutie in viata noastra. 

Visele  noastre naruite nu le avem niciodata la voia intamplarii. Ele sunt intotdeauna  o piesa dintr-un joc de puzzle mai mare, un capitol dintr-o poveste mai lunga.

Durerea este o tragedie. Niciodata insa ea nu este numai o tragedie. Pentru crestin, ea este intotdeauna o etapa necesara a lungului drum spre bucurie. Suferinta cauzata de  naruirea viselor pe care le avem nu trebuie perceputa ca si ceva de care trebuie sa scapam daca putem sau care trebuie indurat daca nu se poate altfel. Ea este o oportunitate pe care nu trebuie s-o pierdem, o sansa de a descoperi dorinta pe care o avem dupa cea mai mare binecuvantare pe care Dumnezeu vrea sa ne-o dea, si care este o intalnire cu El.

Dumnezeu ne invita sa vedem si sa gustam ce bun este El, chiar si atunci cand totul se prabuseste in jurul nostru. El se foloseste de durerea produsa in visele noastre naruite pentru a ne ajuta sa descoperim dorinta pe care o avem de Dumnezeu, pentru a ne ajuta sa incepem sa visam visul cel mai inalt. Visele naruite nu sunt accidente ale sortii. Ele sunt oportunitati pregatite dinainte de Duhul Sfant, mai intai pentru a ne trezi si apoi pentru a ne implini acest cel mai inalt vis.

Cand ni se naruie visele, suferim si parca durerea nu vrea sa se mai dezlipeasca de noi. Fa fata durerii! Gaseste o cale prin care sa continui sa mergi mai departe in pofida suferintei. Nu te gandi la ea. Fii tare, treci la urmatorul capitol, actioneaza. Fa orice te-ar ajuta, fie sa participi la conferinte de crestere spirituala, sa te bazezi pe familie, sa discuti cu un consilier sau citesti carti pe care ti le recomanda prietenii preocupati de starea ta. Scapa de durere daca poti. Atata timp cat scopul este acela de a face fata durerii, relatiile sufera. Ne retragem in noi insine, si avem toate motivele s-o facem. Ne saturam sa fim priviti cu jale de cunoscuti, care invariabil ne intreaba , "Ce mai faci?"

Omul a carui viata a luat o intorsatura neplacuta vrea sa fie privit si tratat ca o persoana normala, nu cum este privit autorul nepublicat, sau directorul care tocmai si-a pierdut postul, sau vaduva disperata care traieste singura. Nu am devenit simple etichete, indivizi care sa fie identificati in mod corespunzator dupa o incercare sau alta prin care au trecut. Nu suntem definiti de suferintele pe care le induram.

In stradania noastra de a face fata durerii provocate de visele naruite, exista insa o intrebare pe care rareori ne-o punem cu sinceritate. Ne luptam cu demonul autocompatimirii si cu cel al compatimirii pe care ne-o arata prietenii, cu consecintele practice ale tragediilor care ne schimba viata, insa evitam sa ne punem o anume intrebare in fata careia punem semnul"accesul interzis", preferand sa ne folosim toata energia de acre dispunem pentru a face fata durerii si a nu ne lasa infranti de aceasta.Ce facem cu sentimentele noastre fata de Dumnezeu? Ceea ce ne dorim este bun. De ce  atunci nu ne lasa Dumnezeu sa obtinem acel lucru?

In haosul si durerea provocata de naruirea visleor noastre, prea adesea Dumnezeu pare sa ne intoarca spatele. Uneori, cand strigam cat putem de tare, pare sa nu ne auda. Nimic nu se schimba. Sotul nu se intoarce acasa, prietenii fata de care am gresit , dar carora le-am cerut iertare nu se iarta, controlul periodic indica reaparitia cancerului. Ne rugam cu staruinta si incredere totala sa scapam de presiunile de la servici- in schimb la acestea se adauga altele  noi. In acest timp inlauntrul nostru nimic nu se schimba in bine. Stam in biserica, parem multumiti, poate chiar fericiti.. Ne simtim insa mizerabil- sau cel putin su sufletu gol si descurajati. Ne este greu sa ne mai rugam. Rugaciunea ne pare a fi inutila. Roadele spirituale fagaduite par sa nu mai creasca pe ramurile noastre. Ne rugam pentru dragoste, bucuire, pace si nu simtim decat manie, disperare, si frica.

Intr-o zi un prieten apropiat mi-a spus:

"Cand aud despre niste oameni care se bucura de o partasie reala cu Dumnezeu, am doua reactii: prima, ma bucur pentru ei; a doua, ma intreb de ce nu ma pot bucura si eu de ce se bucura ei. Pentru ca eu nu prea simt prezenta lui Dumnezeu in viata mea". 

Este greu, o data ajunsi aici, sa nu tragem o concluzie ingrozitoare: asemenea asistentei medicale care nu raspunde niciodata, indiferent de cate ori am apasa butonul aflat deasupra patului nostu de spital, Dumnezeu nu ne vine in ajutor. Este indiferent la durerea noastra. Pe urma ne pune in incurcatura. Spunem repede o rugaciune pentru un loc liber in parcarea agomerata de la Metro, si dintr-o data se elibereaza un loc chiar lanaga intrarea din magazin. Zambim cu recunostinta si spunem:"Nu e bun Dumnezeu? Se ingrijeste chiar si de lucrurile marunte din viata noastra". Lucrurile marunte; Cum ramane insa cu lucrurile cele mari?

Cand ni se naruie visele, ne pierdem speranta. Continuam probabil sa inaintam, dar focul s-a stins. Mai gasim poate lucruri pentru care meritam sa traim, dar e e mai bun nu mai este. Scanteia s-a stins, pasiunea noastra pentru viata a murit. Cel putin asa pare. Pe monitorul cuplat al sufletului nostru nu se mai vede decat o linie continua. Si cand aceasta se intampla, cand nu ne mai putem bucura de astfel de placeri, fie alunecam in depresie si ne necajim prietenii cu negativismul nostru, fie decidem sa nu mai urmarim delco placerile sufletului.

Aceasta este problema mea cu Dumnezeu si a ata. Oamenilor ale caror suflete ajung coplesite de durere Dumneeu li se pare indiferent. Ne rugam si nimic nu se intampla. Unde sa gasim cedinta prin care sa putem vedea ceea ce e nevazut, si cum sa credem din toata inima ca El este intotdeauna sensibil la nevoile noastre si gata sa raspunda cu cea mai mare dragoste, cand pare atat de nepasator? Aceasta este intrebarea: Cum sa te mai increde in Dumnezeu intr-o lume in care visele bune se naruie si El pare sa nu faca nimic pentru a schimba in bine lucrurile? Exista un raspuns, si acesta este repetat nu de putine ori in Biblie. Raspunsul acesta insa, singurul care rezolva definitiv problema enormei provocari care o reprezinta increderea intr-un Dumnezeu aparent nepasator, cere o schimbare a felului in care privim viata. Cere o revolutie in intelegerea pe care o avem privitoare la raspunsurile pe care le dam la doua intrebari: De ce traim totusi? si de ce ne mai tine Dumnezeu in lumea asta si nu ne duce acasa cat mai repede?

Problema pe care crestinii sinceri o au cu Dumnezeu se reduce adesea la o intelegere gresita cu privire la care sunt lucrurile pe care, consideram noi, e normal sa le avem si de care sa ne bucuram in viata asta. Credem in mod natural si in egala masuragresit ca suntem aici pentru a trai o viata pe care de fapt Dumnezeu nu ne-a promis-o niciodata. Asaa ca elaboram strategii "biblice" pentru a ne asigura ca toate aceste vise ale noastre vor deveni realitate. Denumim aceste strategii modele biblice de crestere a copiilor, discipline de viata spirituala sau principii de administrare a banilor-toate concepute sa ne faca sa ne simtim bine. Ce  e gresit aici? Cand ridicam valul de pe motivele cle mai adanci care ne conditioneaza actiunile, descoperim in noi determinarea de a simti acum aceea ce nimeni nu va simti decat in rai. Tanjim sa traim o placere irezistibila  care sa elimine toata durerea. Modul in care incercam sa ne satisfacem aceasta  dorinta variaza, in functie de  filosofia noastra de viata. Daca aceasta este cea intalnita pe paginile revistei Playboy, vom face tot ce ne sta in putinta pentru a obtine placere imediata. Ne cumparam haien frumoase, urmarim sa obtinem functii importante si din cand in cand plecam in cate o croaziera.Uneori ne schimbam partenerul de viata sau il inselam. Daca suntem credinciosi, elaboram un rationament paradoxal prin care aducem argumente in favoarea une etici a recompensei amanate. Renuntam la placerile imediate pentru a ne putea bucura mai tarziu de o placere mai mare, dar ne asteptam sa simtim acea placere nu peste mult timp, si categoric inainte de a pleca din aceasta viata. Punem un accent deosebit pe linistea noastra interioara, pe respectul d sine si pe a duce o viata fericita.Urmarirea placerilor sufletesti ramane fundamentala. Ea contina sa fie scopul din spatele alegerilor noastre mai degraba decat u produs derivat binevenit, obtinut din cand in cand, al unui scop mai inalt:acela de a-L glorifcia pe Dumnezeu ca obiect al dorintei  noastre cele mai profunde si pasionale. Ne dorim in permanenta ceva mai mult decat pe Dumnezeu. Nu vrem sa recunoastem ca aceasta e cea mai mare problema a noastra, dar acesta e adevarul. Atata timp cat scopul nostru eset sa ne simtim bine si sa facem in asa fel incat placerea sufleteasca sa depaseasca durerea sufleteasca, Dumnezeu ramane un simplu mijloc pentru atingerea unui scop, un obiect de care ne folosim, niciodata Persoana intru totul indreptatita sa ne ceara raspuns, niciodata iubitul sufletelor noastre.Si cand El nu ne sare in ajutor- cand El nu-si face datoria-ne simti tradati, abandonati, deziluzionati. El nu ne schimba intristarea in bucurie si nicinu ne umple de pace. Putem recurge la tot felul de jonglerii spirituale incercand sa-L convingem  sa ne raspunda, El ramane tot mut si indepartat. Si sufletul nostru ramane nesatisfacut. In celec din urma ajungem chiar sa-L uram. Mersul la biserica nu ne ajuta. Biblia ne plictiseste. Slujirea spre folosul celorlalti nu ne aduce nici un avantaj. Asa ca incetam de a mai trai o viata crestina. Ne pierdem speranta. Nimeni si nimic nu ne mai poate face sa ne simtitm bine.Situatia e grea si ne simtitm greu. Negarea si masca par a ne fi ramas singurele optiuni.

Cum vom trai atunci? Ce putem face? Cum sa mai speram, cand in suferinta prin care trecem , bunatatea lui Dumnezeu ramane pentru noi o asociere de cuvinte fara nici cea mai mica acoperire in realitate, cand ni se intampla lucruri rele pe care Dumnezeu ar putea sa le impiedice, dar nu o face? Cum sa ne incredem intr-un Dumnezeu nestatornic care ne da un loc de parcare convenabil a doua zi dupa ce ni s-a spus ca tumoarea celui drag este maligna? Inainte de a incerca sa raspundem la aceste ntrebari, trebuie sa stabilim un principiu de la care pornim: Daca vrem sa descoperim o speranta care sa ramana vie chiar cand toate visele se naruie, speranta aceasta aceasta trebuie sa poata fi a tuturor, indiferent d imprejurarile prin care trec.Trebuie sa gasim o speranta care sa poata fi a bolnavilor, a celor saraci,a celor singuri, a celor nebagati in seama, in aceeasi masura in care poate fi a celor sanatosi, acelor bogati, a celor care au multi prieteni sau a celor talentati. Trebuie sa descoperim o speranta care sa devina mai puternica tocmai cand visele ni se naruie, cand boala se agraveaza, cand saracia se adanceste si singuratatea e tot mai greu de suportat, cand povara anonimatului devine si ea tot mai grea, aceeasi speranta care ne ancoreaza in Dumnezeu cand visele nise implinesc.

Cand lucrurile merg bine, este mai greu sa ne descoperim dorinta de Dumnezeu. Putem crede ca am descoperit-o, dar de cele mai multe ori tot ceea ce descoperim este dorinta noastra de a ne folosi de Dumnezeu, nu de a ne bucura de El. Visele naruite sunt adevarate binecuvantari; pentru ca ele ne ajuta sa ne descoperim adevarata speranta. Poate insa sa fie nevoie sa treaca un timp si sa suferim putin pana sa o descoperim. Trebuie sa gasim o speranta care sa  aiba puterea  de a face ceva cu adevarat minunat cand noaptea neagra coboara peste noi si nu mai vedem nimic in viata aceasta decat durere si dezamagire, o speranta care sa faca exact acelasi lucru cand cerul e insorit.

Visele naruite deschid usa catre vise mai bune, vise pe care nu le pretuim la adevarata lor valoare pana cand visele pe care le pretuim in mod gresit ne sunt distruse. Visele naruite distrug falsele asteptari, cum ar fi o viata crestina"biruitoare", fara suferinta sau esecuri. Ele ne ajuta sa descoperima devarata speranta. Avem nevoie de ajutorul viselor naruite pentru a ne redirectiona spre ceea ce ne dorim cel mai mult, pentru a ne crea un "apetit" pentru vise mai bune. Si mai departe, a trai pentru vise mai bune genereaza un sentiment nou, necunoscut inainte, pe care in cele din urma il vom recunoaste ca fiind cel al bucuriei.

Este sigur ca in cer nu se vor implini atat sperantele mari cat si cele mai mari. In viata aceasta insa nu ni se promite ca cele mai mai sperante ni se vor implini; Cea mai mare speranta poate coexista fara nici o dificultate cu cea mai mare suferinta, care il intareste pe cel in cauza cu cea mai mare putere care apoi, la randul ei, genereaza cea mai mare bucurie. Probabil ca uneori Dumnezeu ne zadarniceste dorinta de a-L cunoaste tocmai pentru a o face sa fie si mai intensa.

Dumnezeu ne-a promis prin Cuvantul Sau ca nu ne va lasa niciodata sa trecem prin suferinte pe care sa nu le putem indura.Tragediile din viata noastra sunt cauzate de Dumnezeu. Probabil ca vin ca masuri disciplinare pentru alegerile gresite pe care le facem, probabil ca vin pentru un alt motiv, dar in orice caz, ele sunt trimise de Dumnezeu. El le poate impiedica dar n-o face. Dumnezeu lucreaza chiar si atunci cand nu vedem nimic altceva decat bezna. El ne calauzeste neabatut, cu un scop clar, prin agonia si durerea noatra spre o bucurie de neimaginat.

Noi crestinii suntem niste oameni nerabdatori. Insistam sa seceram inainte ca graul sa fie pe deplin copt. Vrem sa vedem flori pana inca nu a venit primavara si fructe  pana nu a venit toamna. Cand un frate sau o sora trece prin momente dificile, insistam ca lucrarea Duhului sa fie evidenta in viata lui sau a ei. Si dca persoana care trece prin  incercare vorbeste despre aceasta din perspectiva spirituala, avem tendinta sa o acuzam, mai degraba decat sa o incurajam. Daca un prieten isi exprima exasperarea printr-un cuvant nepotrivit, ne scandalizam imediat de felul cum vorbeste, mai degraba decat sa devenim preocupati de agonia prin care trece. Nici un fermier nu intra in livada in miez de iarna sa culeaga mere. Crestinii insa fac asta tot timpul. Si cand nu gasim fructe pe ramuri, plecam dezgustati. Un fermier bun asteapta cu rabdare recolta si isi pregateste cosul, stiind ca la vremea potrivita il va umple cu fructe delicioase. 

Dumnezeu este un munte de neclintit, o forta careia nu i te poti impotrivi. Exista momente in viata cand iti este mai usor  sa nu te increzi deloc in Dumnezeu decat sa te increzi in el si apoi sa te intrebi unde este.Marturiseste-ti mania impotriva lui Dumnezeu si frustrarea fata de reactia pe care o are relativ la incercarile prin care treci, si recunoaste ca atitudinea ta este una de ireverenta blasfematoare si de razvratire. 

In mijlocul viselor naruite, Isus se abtine, din motive pe care nu le putem intelege pe deplin, de la a pune capat durerii noastre.O privire atenta la povestea lui Naomi s-ar putea sa ne ajute sa vedem ca Dumnezeul nostru indiferent este  de fapt indragostit de noi care se abtine, exclusiv spre binele nostru, de la a face ceea ce ne-am dori. Domnul tau nu va avea odihna pana nu va face ca totul sa fie bine. Retinerea lui Dumnezeu are un scop. Atunci cand ni se pare ca nu face nimic, El face lucruri pe care noi inca nu am invatat sa le apreciem, motiv pentru care nici nu le putem vedea. (de citit- Cartea lui Rut)

Este important sa nu uitam ca dependentele noastre nu sunt produsul tulburarilor psihice. Ele sunt expresia unor afectiuni interne cauzate de medii  e viata ostile. Ele sunt mai degraba rodul firii pamantesti, acea tendinta naturala care exista in noi toti de a ne umple sufletele goale cu alte placeri decat cu aceea de a-L cunoaste pe Dumnezeu. Ascultarea de Dumnezeu este un rod al lucrarii facute de Duhul spre a dezvalui duhului nostru dragostea lui Hristos, pentru ca astfel sa ne bucuram mai mult de ascultare decat de pacat.