Charles G. Finney lucra într-un birou avocaţial. Citea Biblia şi mergea la biserică, dar nu avea mântuirea sufletului. Avea 29 de ani, era foarte mândru şi nu dorea ca alţii să ştie frământările şi luptele sale sufleteşti. Într-o duminică, i se păru că nu poate merge mai departe aşa. Îşi dădea seama că e păcătos şi se gândea să nu moară în starea aceea, căci ar fi pierdut pe veci de veci. Raţiunea lui de avocat îi cerea să-şi rezolve problema sufletului său, dar inima sa era împietrită. Nu se putea ruga. A trecut şi luni si marţi, fără să găsească pacea sufletului său. Atunci şi-a dat seama că mândria e o mare piedică. El se temea, se ruşina de oameni. Dându-şi seama de aceasta, miercuri a plecat mai de dimineaţă spre birou, dar şi-a schimbat direcţia şi a mers în pădurea de la marginea orăşelului lor, hotărât să nu se reîntoarcă până nu se predă Domnului şi primeşte pacea sufletului. Ajuns în pădure, se uita mereu în toate părţile dacă nu-l vede cineva? Într-un loc erau vreo trei copaci răsturnaţi şi în mijloc o groapă. S-a dus acolo şi a coborât în groapă, ca nimeni să nu-l vadă. Voia să se roage, dar inima îi era de piatră, iar gura mută. Lupta lăuntrică a fost cumplită. Se părea că a ajuns la disperare, dar fiindcă a spus că nu se reîntoarce de acolo până nu se predă Domnului, a rămas acolo în groapă, nu a fost gata să plece. Faptul însă că orice mişcare a unei frunze îl făcea să tresară, să se uite dacă nu vine cineva, l-a convins că mândria îi este toată piedica. Atunci şi-a zis că dacă ar veni toată lumea să-l vadă, el se predă Domnului. Atunci a strigat cu toată puterea către Dumnezeu, fără să-i mai fie ruşine de oameni. Şi Dumnezeu i-a mântuit sufletul. Mai târziu, el a devenit unul din marii evanghelişti ai Americii.