Renumitul scriitor francez Victor Hugo a încercat să descrie conştiinţa lui Cain după ce a omorît pe fratele său Abel. Iată cuvintele lui:
"Cu părul vîlvoi, cu faţa suptă, înconjurat de ai săi, aleargă Cain, prin furtună, să fugă departe de Faţa lui Dumnezeu. Odată cu căderea serii, ajunge întunecatul om la poalele unui munte, într-o livadă.
"Să ne trîntim la pămînt! S-adormim! -îi spuseră fiii, ce abia îşi mai trăgeau sufletul şi soţia, frîntă de oboseală. Cain însă nu dormea. La piciorul muntelui, el visa treaz. Ridicînd capul, vede, în întunericul zării, un ochi deschis, care-1 ţintuia cu privirea, din umbră.
"Sînt prea aproape! - gemu el tremurînd, îşi trezi fiii somnoroşi şi soţia lui trudită. Din nou la drum!"
După ce au fugit, treizeci de zile şi treizeci de nopţi istovitoare, Hugo spune că s-au oprit în ţara Asur, la malul mării, credea că sînt la capătul pămîntului, dar şi acolo
Cain începu să răcnească de groază, căci pe cerul plumbu¬riu a zărit acel ochi. A cerut lui lubal să-i întindă un cort, dar şi prin pieile cortului a zărit ochiul. Au ridicat un zid de bronz, în direcţia de unde vedea ochiul, dar zadarnic, "ochiul mă priveşte mereu" - strigă Cain. Atunci Tubal-cain, tatăl fierarilor, ridică un oraş măreţ şi groaznic din fier legat în noduri şi granit, oraş ce părea pornit din iad. Pe poarta de intrare au săpat cuvintele: "Intrarea oprită pentru Dumnezeu", îl luară pe bătrînul Cain şi-1 duseră într-o clădire turn. Fiica lui, Ţila, se apropie şi-1 întrebă: "Părintele meu, a pierit ochiul?" - "Nu, e mereu acolo!" Atunci ceru să-i sape locuinţă sub pămînt, dar şi acolo, sub bolta întunecoasă, ochiul îl privea mereu şi-1 îngrozea. Nu era chip de scăpare.