In aceste vremuri extrem de diluate de relativism, se face mult tapaj atunci cand cineva ia atitudine fata de anumite atitudini sau teorii nepotrivite. S-a strans atat de multa mizerie, incat orice rascolire a ei este tradusa ca o incercare de rebeliune. In numele unei (fragile) armonii fratesti, si pentru pastrarea intacta a acesteia, se face apel in mod abuziv la termeni precum “dragoste” sau “judecata”. Se aud, parca tot mai des intre frati, expresii de genul “trebuie sa-i iubim pe frati”, sau “nu avem dreptul sa-i judecam noi pe frati”, sau “cine scoate sabia, de sabie va pieri” etc. Unii frati, mai versati in ce priveste “managementul” relatiilor fratesti, cauta ca, printr-o abordare pseudo-spirituala, sa-ti abata privirea de la (grave) abateri catre…Domnul Isus. “Hai sa privim la Domnul Isus” este, in cazul acesta, doar un tertip prin care covorul este lasat din nou peste gunoi.
Intreb: oare comuniunea intre frati consta in ascunderea cat mai discreta a neregulilor (unele batatoare la ochi)? Oare un simplu consens si o falsa armonie bazata pe ignoranta pot fi considerate ca fiind ingrediente ale adevaratei comuniuni? Oare privirea la Domnul Isus poate induce o atitudine non-combat in fata pacatului? Ma indoiesc profund!
In ce ma priveste, comuniunea, din perspectiva Scripturii, este o consecinta a respectarii cu strictete a invataturii apostolilor. Apostolul Ioan spune clar ca nu poti avea comuniune cu Tatal si cu Fiul, daca n-ai comuniune cu apostolii intai(1 Ioan 1) – in sensul de a asculta de ce spune ei! De asemenea, in 2 Corinteni 5, apostolul Pavel spune ca cei credinciosi sunt constransi de dragostea lui Hristos! Dragostea lui Hristos admite compromisul si pacatul? Nicidecum! Deci daca dragostea lui Hristos este incompatibila cu pacatul si neoranduirea, atunci mi-e clar ca o presupusa “armonie” bazata pe atitudinea “nu cunosc, n-am vazut nimic” (desi e evident), nu este comuninea dorita de Domnul pentru ai Sai.
Multi pun aceaste atitudini pe seama zilelor din urma. Ok, nimic de zis, sunt vremuri grele, dar oare acest argument poate sta in fata Domnului si a sfinteniei Sale? Nici gand! Altii spun ca n-ai ce face, pentru ca in orice adunare sunt probleme si oricum n-ai cum sa schimbi lucrurile. Ok, existenta tot mai proemienta a raului trebuie sa ne reduca la starea in care il recunoastem ca o realitate indispensabila vietii de adunare? Mai luptam cu pacatul sau ni-l facem aliat? Trebuie judecat imediat sau il admitem ca o realitate inechivoca care ne blazeaza?
Personal am avut de-aface cu situatii care m-au derutat. In fata raului, dar in discutii tete-a-tete, unii frati admiteau ca sunt probleme grave, dar cand era vorba sa-si dovedeasca curajul sfant de a lua atitudine in adunare, brusc se “ofileau”. Consider ca asemenea atitudini sunt efecte triste ale gloriei omenesti.
Ce este de facut, fratilor? E vremea cand se cere sfintenie individuala, vremea cand trebuie sa ne departam de “orice se pare rau”. E timpul sa nu mai punem baza pe imaginea noastra in fata celorlalti si, in dependenta de Domnul, prin Duhul Sfant, sa spunem lucrurilor pe nume. Primul pas pentru a fi vindecat de o boala este constientizarea bolii, nu? Dragostea Domnului Isus inseamna corectarea fratelui, nu lasarea lui in pacat! Unde sunt acei parinti spirituali care sa vegheze turma in fata patrunderii lupilor rapitori, si care sa poata judeca si elimina raul din adunare? Probabil ca nu mai sunt, asa incat cred ca e dreptul (datoria!) fiecarui credincios sincer de a-si alege anturajul cu atentie, in sensul in care sa-i caute pe doar pe cei care-L cauta pe Domnul dintr-o inima curata. E acesta un drum usor? Cu siguranta nu, dar e drumul binecuvantat al comuniunii cu Domnul in aceste vremuri tulburi.
“Marturiile Tale sunt cu totul adevarate; sfintenia este podoaba Casei Tale, Doamne, pentru tot timpul cat vor tine vremurile.” (Ps. 93:5)
Har si pace tuturor celor care-L cauta pe El dintr-o inima curata!