Un tată a şase copii alunecase în patima beţiei. Necazu¬rile, certurile şi mizeria s-au făcut stăpîne în căminul lor. In clipele de trezie omul era deznădăjduit, nu mai putea suporta starea în care a ajuns, într-o dimineaţă, a luat pistolul şi s-a împuşcat, dar n-a murit imediat. Soţia lui, o bună credincioasă, a chemat imediat pe păstorul de la bise¬rică să vină la el la spital, unde fusese internat. In cîteva minute păstorul a şi fost acolo. A căutat să-i vorbească de mîntuire, dar el era împietrit. De la ora şapte dimineaţa îl apucase pe păstor de mînă şi n-a voit să-1 lase pînă la unsprezece, cînd şi-a dat sfîrşitul. îngrozit, el repeta mereu: "Eu merg în iad! Eu merg în iad!" Păstorul mărtu¬riseşte că a fost ceva teribil. Omul se zvîrcolea de groaza iadului, dar nu se putea pocăi, nu putea accepta mîntuirea.