Un credincios istoriseşte cum odată a fost chemat la o familie. Soţia era membră în biserică, dar soţul nu. Soţul a zis: "Eu aş vrea să mă fac membru la biserica dumnea¬voastră, dar v-am chemat să vă întreb: ca să pot fi membru, este necesar să cred în iad? Căci eu nu pot crede în iad". Credinciosul i-a zis: "Stai să vedem, căci mie mi se pare că la mijloc e altceva mai grav. Dumneavoastră cre¬deţi în cer?" - "Da, desigur. Mama a fost o credincioasă şi eu cred că ea a mers în cer". - "Şi cum, nu credeţi în iad?"
- "Nu, nu pot să cred în iad. Iadul este osîndă nedreaptă. Consider că e o dezonoare pentru Dumnezeu. Nu pot să cred că un Dumnezeu milos ar putea îngădui să existe un aşa loc de pedeapsă veşnică". - "Bine, pe a cui autoritate te bazezi cînd crezi că există cer?" - "Pe autoritatea Bibliei", răspunse omul. "Dar a cui autoritate e în Biblie?"
- "Eu cred că ea este Cuvîntul inspirat de Dumnezeu. Şi Isus a zis: »Eu merg să vă pregătesc un loc, ca acolo unde sînt Eu să fiţi şi voi«". - "Deci, pe autoritatea Domnului Isus dumneata îţi fundamentezi credinţa dumitale, că există cer sau un loc de fericire. Acum, dacă eu îţi citez cuvintele exacte ale Lui despre iad, oare crezi că atunci cînd a vorbit despre cer, El a vorbit adevărul, iar cînd a vorbit despre iad a minţit?" - "O, zise el, dumneavoastră aşa puneţi problema?" - "Da, fiindcă Cristos Domnul a vorbit de mai multe ori despre pedeapsa veşnică decît a vorbit despre cer. Prietene, dacă nu crezi că există iad, asta înseamnă că Dumneata nu crezi că Isus este vrednic de crezare". Omul a stat pe gînduri. Vina lui era tocmai aici. El nu s-a pocăit, pentru că nu credea că e necesară pocăin¬ţa. El nu s-a predat Domnului, pentru că nu s-a încrezut în El, cu totul. De aceea, el n-a crezut în iad.