Se ştie că Ernest Renan a fost un mare necredincios. El a căutat să-i determine şi pe alţii să-şi lepede credinţa. A scris o seamă de cărţi. Dar, necredinţa lui nu i-a dat starea de mulţumire şi fericire pe care o dorea. El ne povesteşte adînca deprimare sufletească în care a ajuns, din pricina necredinţei. Iată mărturisirea lui:
"Văd în juru-mi oameni simpli, cărora creştinismul le e de ajuns spre a fi fericiţi. O, să-i ferească Dumnezeu, să nu se deştepte cumva într-înşii acea ticăloasă facultate, acea critică fatală care cere, cu atîta putere, satisfacţie, şi care, odată împăcată, lasă în suflet aşa de puţină mulţumire! De-ar atîrna de mine s-o suprim, nu m-aş da înapoi dinain­tea unei aşa amputări ... Surparea vieţii mele asupra ei însăşi îmi lăsă un sentiment de gol, ca acela care urmează după un acces de friguri. Lupta ce-mi ocupase întreaga fiinţă fusese aşa de arzătoare, încît totul îmi părea acum strimt şi meschin".
Şi orice ateu, dacă e sincer cu el însuşi, trebuie să recunoască aceasta. Fără Dumnezeu nu poate fi bucurie şi mulţumire nici aici, şi nicidecum în veşnicie. Oare de ce nu se trezesc să se întoarcă la Dumnezeu?