Spurgeon istoriseşte cum un om, pe patul morţii, a trimis după predicator să vină la el. Cînd a sosit, muribun­dul i-a zis: "Vă aduceţi aminte de un tînăr, care acum cîţiva ani în urmă v-a însoţit în localitatea cutare?" Predicatorul a dat din cap, spunînd că nu îşi aduce aminte. "Cum nu," - zise bolnavul - "aţi predicat din textul cutare despre subiectul cutare". "O, da, acum mi-aduc aminte". - "Ei, eu sînt tînărul care v-am însoţit pînă acasă. Nu voi uita niciodată predica aceea". - "Slavă Domnului" - izbucni predicatorul. "Staţi, nu vă grăbiţi să spuneţi slavă Domnu­lui pînă ce nu termin ce am de spus. în acea seară sufletul meu a fost foarte mişcat şi v-am însoţit, sperînd că pe drum voi putea să vorbesc cu dumneavoastră despre starea mea şi să mă predau Domnului. Dar, abia am plecat şi dumnea­voastră aţi început cu bancuri şi cu glume proaste. N-am putut să vă mai spun o vorbă, ci am devenit scîrbit de reli­gie şi oamenii ei. Acum, ştiu că merg în iad, dar am simţit că nu pot să mor pînă nu vă spun aceasta. Să ştiţi că veţi răspunde, vina sîngelui meu se va cere din mîna dumitale". Zicînd acestea, el făcu o criză şi închise ochii.
Predicatorul a ştiut să vorbească frumos în faţa altora, dar nu a ştiut să se ocupe de un suflet care avea nevoie de mîntuire. Să ne dăm seama de răspunderea ce o avem. Să nu fim uşuratici.