"Atunci Isus a zis celor doisprezece: `Voi nu vreţi să vă duceţi?`" (Ioan 6,67)

Acei care, cândva, pretinseseră că ei cred în Isus, Îl abandonau acum. Mulţimea cea mare Îi respingea misiunea. Căutându-i pe împotrivitorii Săi, aceşti foşti credincioşi se uneau cu preoţii şi cu fariseii, răstălmăcind cuvintele lui Hristos şi prezentându-I minunile într-o lumină falsă. Sentimentele populare se întorseseră împotriva lucrării Lui şi El stătea acum mai sigur ca oricând în umbra crucii. Isus ajunsese în Galilea la o răscruce, aşa cum ajunsese şi în Iudea, cu un an înainte. Împlinindu-şi nevoile temporare, materiale, poporul pierduse din vedere slava veşnică. Apropiindu-Se de ucenicii Săi, Isus i-a intrebat: "Voi nu vreţi să vă duceţi?" Petru, întotdeauna purtătorul de cuvant al celor doisprezece, a răspuns repede: "Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu." (Ioan 6,68.69).

Ucenicii doreau să rămână împreună cu Învăţătorul lor. Isus a adus încercarea ucenicilor în acest punct al lucrării Sale, pentru a le putea încuraja personal credinţa. El ştia că moartea Sa avea să-i umple de durere şi întristare. Ea avea să le spulbere speranţele într-o împărăţie pământească şi avea să le pună la grea încercare credinţa. Mulţimile auziseră învăţăturile şi fuseseră martori la minunile lui Hristos, şi totuşi Îl lepădaseră în necredinţă atunci când îşi dăduseră seama că El nu avea să le ofere premiul pământesc pe care îl doreau atât de mult. Cei doisprezece acceptaseră aceleaşi cuvinte şi aceleaşi lucrări, prin credinţă. Când oamenii I se supun întru totul lui Dumnezeu, mâncând pâinea vietii şi bând apa mântuirii, ei cresc în Hristos. Prin Cuvântul vieţii, pe care îl primesc şi de care ascultă, ei devin părtaşi ai naturii divine. Atunci, întreaga lor slujire este după asemănarea divină şi Hristos, nu omul, este înălţat.

Isus îi vazuse pe aceia care Îl părăseau, dar nu făcuse nicio încercare de a-i opri. Gândul că bunătatea Sa nu era apreciată, că iubirea Sa nu era răsplătită, că harul Său era dispreţuit şi că mântuirea Sa era lepădată, L-a umplut de o întristare ce nu se putea exprima. Lucrul acesta a facut din El un om al durerii, obişnuit cu suferinţa. Respins mai întâi în Iudea şi acum în Galilea, vânat de cărturari şi farisei, urmărit, ca de o umbră, de iscoadele trimise să caute o dovadă prin care să-L poată da la moarte, Isus ştia că viaţa Sa era în pericol. El era "dispreţuit şi părăsit de oameni" (Isaia 53,3).