"Asa ca, oricine va strica u na din cele mai mici din aceste porunci, si va invata pe oameni asa, va fi chemat cel mai mic in Imparatia cerurilor; dar cine la va pazi, si va invata pe altii sa le pazeasca, va fi chemat mare in Imparatia cerurilor". (Matei 5,19)

Multi rabini considerau ca propria lor neprihanire ii recomanda pentru cer. Prin ceremonii rituale, prin cunoasterea teoretica a legii si prin evlavia afisata, ei cautau sa le arate celorlalti cat erau de sfinti. Isus a declarat ca toate eforturile lor erau inutile si cu totul lipsite de valoare. Cartutarii clasificau legile si randuielile in ordinea presupusei importante a acestora, astfel incat, in eventualitatea unui conflict, sa poata pazi chiar si cea mai mica cerinta, pentru a fi siguri ca nu au calcat-o pe cea mai mare.
Ucenicii s-au necajit atunci cand conducatorii lor religiosi i-au acuzat ca sunt pacatosi, pentru ca nu respectau ritualurile unui "bun" iudeu. Isus le-a explicat ca manifestarea exterioara a religiei nu era decat o amarnica prefacatorie, atunci cand motivatiile launtrice erau pervertite. Practicarea rigida a religiei rituale nu poate schimba inima. Multi conducatori religiosi credeau ca pot dobandi merite prin savarsirea anumitor lucrari. Daca in balanta se acumulau suficiente fapte bune, inca sa echilibreze pacatele, si daca tendinta generala a omului era cat de cat pozitiva, atunci "Dumnezeu avea sa-l considere neprihanit". Dar a ingadui pacatul pe motiv ca natura omeneasca este slaba si predispusa la tendinte pacatoase inseamna a-i minimaliza gravitatea.
Cea mai mare eroare a mintii omenesti in zilele lui Hristos era ca o simpla cunoastere a adevarului constituie neprihanirea. In toata experienta omeneasca s-a dovedit ca o cunoastere doar teoretica a adevarului nu este suficienta pentru mantuire. Ea nu produce roadele neprinariri.