"Ferice de cei saraci in duh, caci a lor este Imparatia cerurilor! Ferice de cei ce plang, caci ei vor fi mangaiati!" (Matei 5,3.4)

Isus a dat cu totul peste cap ideea omeneasca de fericire. Ucenicilor nu le venea sa creada ceea ce auzeau. Era posibil ca Omul pentru care renuntasera la meseria lor de pescari sa nu instaureze o imparatie pamanteasca? Mareata asteptare ca Israel avea sa fie in curand onorat printre popoare era distrusa acum de Hristos printr-o singura fraza. Isus dorea sa le dea oamenilor o imagine reala a Imparatiei Sale si, prin urmare si a caracterului Sau. Fericiti sunt aceia care isi cunosc saracia spirituala si isi simt nevoia. La inceputul cuvantarii Sale inaugurale, ca Imparat al Imparatiei harului divin, Hristos proclama ca scopul primordial al Imparatiei este acela de a restaura fericirea pierduta a Edenului in inimile oamenilor.
Prima conditie, pentru a primi cetatenia Imparatiei Sale, este aceea de a simti nevoia dupa ajutorul divin. Inima mandra se lupta sa cumpere mantuirea, dar atat vrednicia cat si titlul nostru pentru cer se gasesc in neprihanirea lui Hristos. Cei saraci in duh isi vad propria pacatosenie si, asemenea vamesului, nu pot decat sa strige: "Doamne, ai mila de mine pacatosul!" (Luca 18,13).
Cea de a doua conditie o urmeaza indeaproape pe prima. In mod firesc, cei care isi recunosc nevrednicia vor simti parere de rau pentru pacatele comise. Convingerea de pacat si parerea de rau pentru pacat sunt doua lucruri gemene ale Duhului Sfant. Atunci cand ne dam seama ca fiecare pacat Il raneste din nou pe Mantuitorul, plangem pentru acele tendinte pacatoase care Ii produc suferinta. Dar regretul singur nu are putere sa inlature vina pacatului. Mangaierea iertarii si a impacarii cu Dumnezeu si darul pretios al harului Sau vor inlocui tristetea si plansul cu bucuria.
Domnul va lucra pentru toti aceia care isi pun increderea in El. Biruintele pretioase vor fi castigate de cei credinciosi. Lectii pretioase vor fi invatate.